Pare lesne de
imaginat, mai ales pentru fidelii artelor frumoase iesene, atmosfera de
entuziasm si speranta creata in jurul unei echipe de tineri
artisti reveniti la Iasi in anii , dupa excelente stagii de formare artistica in Academiile de
profil din Cluj si Bucuresti. Era vremea cand generatia unor Dimitrie
Gavrilean, Liviu Suhar, Ion Ganju, Corneliu Ionescu, Francisc Bartok, Mircea
Ispir, Ion Neagoe, pe fondul unei firesti clasicizari a unor
artisti notorii - Camarut, Hartopeanu, Mihailescu Craiu,
Eugen Stefan Bousca - si a unei prodigioase amprente
iesene, au configurat, din spirit polemic si de personalizare, o
revigorare a viziunii si, implicit, a unei alte stilistici. Era momentul,
fast, a unei inevitabile despartiri, deplin motivata, ca
intotdeauna cand este vorba de substanta avangardei. In chip deloc
paradoxal, aceasta despartire s-a produs printr-o inspirata
intoarcere in universul traditional al artei precrestine, unde
riturile si ritualurile deveneau materia prima a substantialelor
compozitii. Asadar, memoria culturala, diversa si
complexa in structurile imaginarului, a irigat zona de fantezie
colectiva axata pe valori mitologice.
Expozitiile
acelui moment de trecatoare deschidere aveau stralucirea alaiurilor
carnavalului de iarna, cu mascati si obiceiuri folclorice dintre
cele mai diverse, astfel incat o seducatoare policromie inducea
sentimentul unei stralucitoare sarbatori. Masti
zoomorfe, zburatori fabulosi, ritualuri de nunta compun o
scenografie plastica insolita si mizeaza pe o
cromatica plina de seva vitala si vigoare
expresiva. Intre acesti recuperatori de memorie culturala, o
figura distincta facea Valeriu
Gonceariuc, expozantul de acum de
la Galeriile de Arta Dana. Atunci, ca si acum, el se detasa prin
prelungitele si fertilele lui taceri colorate, prin explorarea
aceluiasi univers tematic, dar apeland la o stilistica oarecum
diferita. Deloc sedus de boema prea vocala si
surprinzatoare prin efecte artistice de-o clipa, pictorul s-a inchis
in sine, poate si din pricina unui complex de spontaneitate. La el, efectele
tin doar de o veritabila strategie a prelungitei elaborari.
Poate, astfel, deplin motivat, accepta ideea veche cum ca pictura este, in
fapt, o continua poezie muta.
Fidelitatea
lui Valeriu Gonceariuc fata de explorarea zonelor misterului de
dincolo de aparente il pune in situatia de a-si configura
universul ideatic in relatie cu arta fantastica, unde sugestiile
picturale deschid, la randul lor, portile unui alt univers complementar.
Spaimele ancestrale, frica fata de necunoscut devin dominantele unor
interogatii unde asocierea simbolurilor animaliere, vegetale
contureaza un cadru similar bestiarului teratologic medieval. Angoasele
intratabile se elimina doar printr-un prelungit exercitiu de
exorcizare a duhurilor rele, identificate in cuplurile antinomice
bine-rau, lumina-intuneric, Dumnezeu si diavolul. Asemenea
dispute intre contrarii sfarsesc prin denuntarea fortelor
malefice, in beneficiul simbolic al luminii. Privite ca niste
cosmaruri aduse in fata instantei zilei, metamorfozate in
imagini picturale, ele devin, prin mijlocirea artei, suportabile. Esteticul
salveaza, ca si alta data, tenebrosul.
In
geometria mereu variabila a compozitiei, senzatia de eliberare
de tenebrele noptii confera credibilitate si expresivitate unui
discurs auctorial dilematic. Raspunsul la o interogatie presupune
alte necesare nedumeriri. Pasarea noptii, vegetatia
carnivora, animale rapace si permanent ostile omului,
sarbatorile sabatice populeaza un vis unde pana si
prezentele turmentate ale unor fiinte generice plutesc ireal, in
speranta redescoperirii dimensiunii ancestral telurice. Tonul cromatic
este mereu grav, dominat de intensitati in cheia verde-brun a
dramaticului. Alteori, pictorul ne reaminteste ca nu a uitat sa
zambeasca, si atunci ne invita sa ascultam
sonoritatile culorii in Cantarea
cantarilor, sa intram
discret si complice in chioscul baladistilor de ocazie, sa
ne amuzam de atitudinea caraghioasa a Concubinei clovnului
Expresionist,
ca tensiune intelectuala, in linia unui Franz Mark, Valeriu Gonceariuc
face din insomnia spiritului o tactica de a patrunde in tainele
inca neelucidate ale lumii si ale omului dintotdeauna si, prin
aceasta, o dominanta intelectuala a statutului de creator original,
aflat in conflict deschis cu limitele cunoasterii si ale propriei
fiinte
