Deconstructia si subminarea conventiilor narative. Metatextualitatea si intertextualitatea

Deconstructia si subminarea conventiilor narative. Metatextualitatea si intertextualitatea cuprinde subcapitolele 1. Elemente de metatextualitate in opera postmoderna Trupul stie mai mult. Fals jurnal la "Pupa russa" (1993 - 2000) de Gheorghe Craciun si 2. Limba de lemn ca ilustrare a intertextualitatii in romanul postmodern Pupa russa de Gheorghe Craciun.

Debututul se realizeaza cu analiza relatiilor transtextuale pornind de la definitia metatextului data de Cristina Haulica - "acel tip de discurs care efectueaza investigarea, interpretarea, comentariul unui alt discurs (numit, acesta, text-obiect)" - in lucrarea Textul ca intertextualitate. Pornind de la Borges. In demersul lucrarii, am procedat la o incercare de tipologizare a metatextului in opera-hibrid Trupul stie mai mult. Fals jurnal la "Pupa russa"(1993-2000), la nivelul tipurilor de relatii transtextuale. Am utilizat sintagma opera-hibrid deoarece cartea este in acelasi timp jurnal/ metatext/ eseistica, iar dintre relatiile transtextuale se combina cel putin metatextualitatea, intertextualitatea si hipertextualitatea.

La tipologizarea metatextului, ilustrarea a urmarit: fragmentele - tip jurnal, fragmentele-tip adagiu, auto-citare, prin acest aspect, textul incadrandu-se in intertextualitate si devine propriul hiper- si hipotext; de asemenea, am ilustrat falsul metatext, "traducerea infidela" si comentariul (despre personaj si narator, despre narator).

Pentru Limba de lemn ca ilustrare a intertextualitatii in romanul postmodern, am folosit exemplificari din romanul Pupa russa de Gheorghe Craciun. Lingvistica textuala contemporana subliniaza tendinta romanescului, modern si postmodern, catre deschidere dincolo de limitele formale ale operei, incipitul si finalul. Asistam la stergerea frontierelor dintre opere si la crearea unui alt tip de "opera aperta", nu doar la nivelul semnificatiei mereu innoite, asa cum postula Umberto Eco, ci si la nivelul fuziunii unui text independent, particular cu celelalte texte ce formeaza ansamblul literaturii universale, numit in diverse formule, toate, cumva sinonimice. Acest ansamblu al literaturii universale a fost denumit de Roland Barthes drept textul infinit; Linda Hutcheon prefera formula trecutul textual al "lumii" si al literaturii; Cristina Haulica adopta sintagma marele TEXT universal.

Definitii mai ample pentru transtextualitate apar la Gérard Genette, Yves Reuter Jean-François Jeandillou, Anne Herschberg Pierrot, Cristina Haulica, autoarea insasi apeland, in Textul ca intertextualitate, la comentariul transtextual prin apel la definitiile intertextualitatii elaborate de Roland Barthes, Julia Kristeva si Gérard Genette. Aceasta deschidere a textului catre alte texte, aceasta polifonie continua sa fie azi foarte mult discutata. Ea a fost fixata de Gérard Genette in Palimpsestes. La literature au second degré

Lucrarea de fata isi propune si o definire succinta a limbii de lemn, avand in vedere incercarile formulate in literatura de specialitate si, apoi, o exemplificare a catorva trasaturi ale acestui tip de limbaj/ de comunicare manifestate in literatura contemporana, prin romanul Pupa russa. Se va incerca, de asemenea, o demonstrare ca limba de lemn reverbereaza, in diferite variante, dincolo de epoca in care a fost sedimentata.

Tatiana Slama-Cazacu stabileste interrelationarea limbaj-manipulare, aspect major in literatura sub comunism sau in literatura postcomunista ce parodiaza cliseele lingvistice utilizate pentru recompunerea "tabloului dictaturii". In Stratageme comunicationale si manipularea sunt relevate multe asemenea aspecte. Autoarea traduce si adapteaza termenii in limba engleza prin formula calchiata "wooden language", dar, in acelasi timp, face si o selectie a cliseelor lingvistice cu care este asociat sinonimic conceptul in literatura de specialitate: stereotipie/ formule incremenite (figées)/ caracter de jargon/ aspect mecanic/ limbaj de propaganda, de "intoxicare", calificative ca "osificare"/ "vag"/ repetitivitate/ redundanta/ incremenire a formelor/ instrument de disimulare, de mascare, de dedublare, de uzurpare.

Conceptul limba de lemn a inceput sa fie utilizat si teoretizat la noi dupa 1989. Tatiana Slama-Cazacu a publicat in 1991 primul articol referitor la aceasta teorie, iar in 1993 a fost tradusa cartea lui Françoise Thom, Limba de lemn, primii pasi in domeniu fiind facuti. Notiunea limba de lemn este definita de Tatiana Slama-Cazacu in Stratageme comunicationale si manipularea. Nu doar definitia ampla, riguroasa si complexa este particulara, ci si cartea in intregime, autoarea consemnand ca Françoise Thom atribuie sintagma in discutie doar comunismului, analiza rezumandu-se doar la Epoca gorbacioviana. Ideea fundamentala lansata in carte, de fapt, in Capitolul 2, Limba de lemn - o universalie in contextul romanesc, este aceea ca domeniul de aplicare este mult mai larg - in orice societate de tip totalitarist, in orice societate in care Puterea (politica) se impune. Asadar se asociaza o deschidere spatio-geografica, orizontala, dar si una verticala, temporala, precizandu-se ca limba de lemn nu dispare odata cu inlocuirea unui regim politic, ca reverbereaza in planul expresiei si in cel mental al unei natiuni si ca se pot genera alte tipuri de limbaje de lemn. Aceasta idee, a unei posibile imixtiuni limba comuna - limbaj politic este sustinuta si de Daniela Roventa-Frumusani in Analiza discursului: ipoteze si ipostaze.

Pentru ilustrare si comentare, am preferat selectarea romanului postmodern al scriitorului si criticului Gheorghe Craciun. Intertextualitatea genereaza ironia, comicul, parodia si pastisa, in cazul acestui roman, prin utilizarea si parodierea trasaturilor limbii de lemn. Pentru a crea aceste multiple si simultane categorii estetice, Gheorghe Craciun foloseste parafraza rezumativa, paradoxul rezumativ, manipuland citatul si pseudo-citatul pentru a crea rupturi de coerenta in raport cu modelul (limba de lemn), pentru a arata coexistenta conflictuala a "noului" cu "vechiul", pentru a reitera "vechiul", insa intr-o maniera ultradistorsionanta.

Literatura preia, astfel, locutiuni gata facute, clisee institutionalizate prin limba de lemn pentru a le denunta artificialitatea, conventionalismul, ori ca sa ridiculizeze un personaj-tip: individul sub comunism, dar si o literatura-tip: literatura sub comunism, in varianta sa "agitatorica". Eugen Negrici, in ampla analiza Literatura romana sub comunism. Proza, surprinde efortul scriitorilor optzecisti de a eluda adevarata literatura de tip comunist, dar in acelasi timp de a transmite posteritatii realitatea de atunci. "Golurile ideatice" - reprezentand poate trasatura forte a limbajului de lemn - sunt abil invaluite in avalanse de cuvinte, de eufemisme, de ocoliri impersonale sau in enunturi eliptice, ca in exemplele

Ironia este vadita la nivelul textului literar. "Avalansa" de stereotipii, dar si "golul ideatic" sunt sugerate tocmai prin acest gen de enumeratie eliptica in care sunt prezente doar propozitiile regente, subordonatele fiind omise. Probabil pentru a sugera ca tocmai in topica unde ar fi fost necesara informatia, aceasta, informatia, lipseste din acest tip de discurs. Daca ne intrebam ce urmareste naratorul, portretizarea "tovarasului" portretizarea epocii "de trista amintire", vom constata ca textul narativ ofera ambiguitate, construindu-se printr-o epica deschisa, asadar discutabila, realizata tocmai prin procedeul elipsei.

Tot ce a insemnat falsificare, inchidere sau decimare in "perioada de trista amintire" (daca am folosi un slogan post-decembrist), la nivelul literaturii si al criticii, a generat totusi un efect pozitiv in domeniul stiintelor filologice. Parafrazand dictonul biblic, parafrazat la randul sau prin nemuritoarea sentinta din tripticul Cel mai iubit dintre pamanteni al lui Marin Preda - "Daca dragoste (de literatura si de adevar) nu e, nimic nu e" - constatam ca OMUL isi poate reformula existenta, isi poate recladi sperantele sub opresiunea oricarui regim, chiar si dictatorial. - "Daca dragoste (de literatura si de adevar) nu e, totusi e (ceva-ceva sau altceva)". Si asa, literatura noastra romaneasca, oprimata si inghesuita prin toate ungherele umilintei, isi gaseste un drum NOU, altul decat cel "indicat" in plenare sau congrese. Un drum catre o literatura a subterfugiului.

Parafrazand alt citat, devenit, poate nu celebru, dar, oricum, destul de cunoscut, chiar un vers care a facut "cariera" in Cenaclul "Flacara" - "Si totusi exista iubire (de literatura si de adevar), si totusi exista blestem (blestemul de « a te spune pe tine », in fiinta ta integra si integrala, caci suntem fiinte definibile doar prin ontologie)". Spuneam "un drum catre o literatura a subterfugiului", dar literatura nu merge niciodata singura, este necesar acel sublim "pas in doi", si atunci, tot ce s-a intamplat in literatura este dublat de un efect-bumerang in teoria si critica literara: drumul spre alte zari (evident, filologice!), spre noi orizonturi (evident, lingvistice ori naratologice!) care sa nu poata cadea sub "ochiul vigilent" al cenzurii. O asemenea situatie, iesirea din criza sau din penibil, este desemnata de criticul Eugen Negrici, intr-o foarte recenta lucrare a sa - Iluziile literaturii romane

Caracterul ludic al textului este foarte usor sesizabil: o excelenta parodie a comunismului, realizata in anul 2004 (anul de aparitie al romanului Pupa russa, semnat de Gheorghe Craciun), asadar la aproximativ 15 ani dupa caderea comunismului. Nimic mai normal pentru lectorul versat in parodie, pastisa sau orice strategie estetica! Dar "reimprospatandu-ne" memoria, tonul nostim al ironiei devine, brusc, un ton tragic, o grimasa. Tocmai punand in paralel cateva texte "de azi" si "de ieri" (a se citi "de atunci", din literatura propagandistica), vom putea constata rasul-plans, CACI NU MAI EXISTA NICIO PARODIE, e literatura-live, desi textele par din aceeasi categorie estetica. Numai ca ceea ce se citeaza, in cadrul capitolului, este si intertextualitate, adica fragmente din literatura postmoderna, dar si exemple REALE, din literatura sub comunism, denumita si propagandistica sau agitatorica, cum i se spune azi. Asemenea fragmente sunt preluate prin intermediar, din studiul criticului si istoricului Cristian Sandache, Literatura si propaganda in Romania lui Gheorghiu-Dej

Paradoxul argumentativ, procedeu fundamental in literatura de acest tip, creeaza o extraordinara dinamica in interiorul textului, vorbind, evident acum, de literatura postmoderna. Mai mult decat atat, dupa cum se va putea constata din exemple, naratorul nu mai reprezinta o singura voce. Romanul nu mai ofera punctul de vedere al unei singure constiinte centrale. Asa cum afirma Michel Raimond in Le roman, "la conscience n'est pas réfléchissante - mais réfléchie." Autorul/ naratorul pare sa nu mai aiba curajul sa-si asume crearea realitatii romanului, de aceea vocile narative se multiplica. Rezultatul: centrul textului este dislocat in ex-centric, textualitatea nu e doar dinamica, e si conflictuala, iar lectorul trebuie sa-i faca fata.