Publius terentius afer - opera

DATE BIOGRAFICE

Suetonius este autorul unei Vita Terentii, asezata de Donatus in fruntea comentariului sau la opera acestui poet comic. Se mai folosesc ca surse de informatie didascaliile gramaticilor la manuscrise, prologurile comediilor si marturii razlete ale diversilor autori antici. S-a nascut la Cartagina, de unde cognomen-ul Afer. Nu e exclus ca scriitorul sa fi fost de fapt numid sau getul. Anul nasterii e probabil 195 i.e.n. Nascut sclav, a fost adus la Roma de catre senatorul Terentius Lucanus, care i-a remarcat frumusetea si talentul (ingenium), initiindu-l in cultura greaca si latina. Dupa ce l-a eliberat, i-a dat, dupa cum era obiceiul, numele sau, Terentius. Exista si legenda ca ar fi fost rapit de pirati si apoi adus ca sclav la Roma. Educatia elevata pe care o primise ii va permite sa se apropie de cercul aristocratic al Scipionilor, care vor impune o noua directie in cultura romana. Suetonius i-a facut chiar si un portret fizic, afirmand ca era "de statura mijlocie, cu trup delicat, oaches la culoare". ("Fuisse mediocri statura, gracili corpore, colore fusco.")

opera

Andria (Fata din Andros). Modelul se gaseste in Andria respectiv Perinthia de Menandru. A fost reprezentata in 166 la Ludi Megalenses. Tanarul atenian Pamphilus e indragostit de Glycerium, o fata din Andros, parasita de mica si crescuta de o curtezana. Tatal lui, Simo, si-a dorit ca Pamphilus sa se logodeasca cu Philumena, fiica bunului sau prieten, Chremes, care, incantat de purtarea tanarului, si l-a dorit ca ginere. Afland ca acesta are o iubita, rupe insa logodna. Simo spera ca Pamphilus va renunta la legatura lui cu Glycerium, de aceea ii cere sa se pregateasca de nunta. La sfatul sclavului Davos, acesta se preface ca accepta, spre disperarea prietenului sau Charinus, care era indragostit de Philumena si pe care Pamphilus il asigurasese ca nu are nici un interes pentru aceasta casatorie. Chremes isi da din nou consimtamantul, la rugamintea lui Simo, dar intre timp Davus il anunta pe Chremes ca Glycerium a nascut un copil de la Pamphilus. Infuriat, Chremes isi retrage din nou promisiunea. Soseste Crito, cetatean din Andros, care dovedeste ca Glycerium e fiica de mult rapita a lui Chremes. Dupa recunoastere, Pamphilus se casatoreste cu Glycerium si Charinus cu Philumena, iar Davus e scos din lanturi, dupa ce fusese pedepsit pentru viclesugurile lui.

Heautontimorumenos (Cel ce se pedepseste singur . Modelul grec era o comedie cu acelasi titlu de Menandru. A fost prezentata in 163 la Ludi Megalenses. Batranul Menedemus a fost atat de sever cu fiul sau, Clinias, incat acesta a plecat de acasa, inrolandu-se pentru Asia, in serviciul marelui rege.. Acum Menedemus se caieste si, retras la tara,isi munceste de unul singur pamantul, pedepsindu-se. Chremes, vecinul, se intereseaza de soarta lui si vrea sa-l consoleze. Intre timp, afla ca fiul lui Menedemus s-a intors la Athena si e chiar oaspetele fiului sau, Clitipho. Clainia o avea ca iubita pe Antiphila si odata intors, il trimite pe sclavul Syrus sa se intereseze de ea. Acesta o aduce si pe curtezana Bacchis, amanta lui Clitipho. In fata lui Chremes, ei pretind ca aceasta e iubita lui Clinia, iar Antiphila e ascunsa de Sostrata, sotia lui Chremes. Menedemus e atat de incantat de intoarcerea fiului sau, incat accepta legatura acestuia si chiar se lasa extorcat de bani pentru plata curtezanei. Chremes il indeamna pe Syrus sa-l insele pe Menedemus. Dar va fi si el inselat si se infurie cand afla ca Bacchis e de fapt iubita fiului sau. Antiphila va fi recunoscuta ca fiica a Sostratei si a lui Chremes, ceea ce face posibila casatoria cu Clinia. Se domoleste si mania lui Chremes, la insistentele sotiei sale, mai ales ca fiul lui promite ca va contracta o casatorie serioasa. Syrus e iertat.

Actiunea e statica, dar piesa are caractere puternic conturate. De vreme ce a fost reluata in timpul vietii poetului, probabil a avut succes la public.

Eunuchus (Eunucul). A fost reprezentata in 161 la Ludi Megalenses. Contamineaza Eunucul si Kolax (Lingusitorul) de Menandru. E posibil sa fi fost cea mai populara dintre comediile lui Terentius. Curtezana Thais e preocupata de soarta Pamphilei, o tanara rapita la nastere, care a crescut alaturi de ea ca o sora. Pentru a gasi familia fetei, vine de la Rhodos la Athena. Aici fostul ei iubit, militarul Thraso i-o aduce in dar tocmai pe fata, pe care o cumparase in Rhodos de la un unchi al curtezanei. Ca sa indeparteze suspiciunile lui miles, il roaga pe iubitul ei Phaedria sa se retraga cateva zile la tara. Fratele mai mic al lui Phaedria, pe nume Cherea, o vede pe fata in timp ce e condusa la casa curtezanei de Gnatho, parazitul lui Thrasea. In acest timp, ca dar din partea lui Phaedria sunt adusi o sclava si un eunuc. La sugestia sclavului sau, Parmeno, zvapaiatul Cherea se deghizeaza in eunuc, patrunde in casa lui Thais si o violeaza pe Pamphila. Thais tocmai il gasise pe Chremes, fratele Pamphilei si vrea sa i-o prezinte, invitandu-l in casa lui Thraso. Acesta vede in Chremes un rival si vrea sa o ia inapoi pe Pamphila. Se descopera ticalosia lui Chaerea, care e aspru mustrat. Thais nu cedeaza, ci are grija ca fata sa fie recunoscuta, iar Chaerea se va casatori cu ea. Generoasa Thais se va bucura de dragostea lui Phaedria, cu consimtamantul familiei. Parazitul Gnatho ii sfatuieste sa-l tolereze pe langa ei si pe miles, ca sa se foloseasca de banii si darurile lui.

Piesa are o mare forta comica si s-a bucurat de succes, fiind reprezentata de doua ori in timpul vietii autorului, fiind platita chiar si a doua oara ca o piesa noua.

Phormio. A fost prezentata in 161 la Ludi Romani. Modelul grec a fost piesa lui Apollodor din Carystos, Epidicazomenos. Acest titlu trimitea la o realitate specific ateniana, legea care obliga pe ruda cea mai apropiata sa inzestreze sau sa se casatoreasca cu o orfana. Terentiu schimba titlul, folosind numele parazitului care are un rol important in piesa. E vorba de doi frati, Demipho si Chremes, care sunt nevoiti sa plece in calatorie, unul in Cilicia iar celalalt in Lemnos. Ei isi lasa fiii, pe Antipho si Phaedria, in grija lui Geta, sclavul lui Demipho. Acesta ii controleaza cu greu pe tineri, care cad prada pasiunilor pentru curtezane. Phaedria se indragosteste de o chiatrista si vrea sa o rascumpere de la leno dar are nevoie de 30 de mine, iar Antipho de o orfana saraca dar libera, Phanium. Parazitul Phormio il ajuta, declarand in fata tribunalului ca fata este ruda lui Antipho si in virtutea legii la care facea aluzie titlul originalului grec, cei doi se casatoresc. Cand cei doi tati de familie se intorc, ei sunt nemultumiti de aceasta casatorie si cer desfacerea ei. Phormio se ofera sa se casatoreasca el cu fata dar cere 30 de mine ca zestre - in realitate suma necesara rascumpararii chitaristei iubita de Phaedria. Doica Sophrona ii reveleaza lui Chremes ca Phanium este chiar fiica nelegitima pe care se dusese s-o caute la Lemnos pentru a o casatori cu Antipho. Se anuleaza desfacrea casatoriei iar lui Phormio i se cere sa restituie suma. Pentru ca vrea sa-l ajute pe Phaedria, el pretinde sa pastreze banii ca despagubire dar cei doi refuza si atunci el il tradeaza pe Chremes fata de sotia acestuia, Nausistrata, dezvaluindu-i legatura extraconjugala din care se nascuse Phanium. Dupa ce ii trece supararea, Nausistrata intervine in favoarea lui Phaedria, care va fi iertat pentru cheltuirea banilor. Phormio e invitat in calitate de prieten la ospatul care incheie piesa.

Molière a imitat aceasta piesa in Vicleniile lui Scapin.

Adelphoe (Fratii) A fost prezentata in 160 la jocurile funebre in cinstea lui Aemilius Paulus. Sursa a fost Menandru, care avea chiar doua piese cu acest nume, dar si o scena din Synapothnescontes (Cei care mor impreuna) de Diphilos, dupa cum se vede in prolog (vv.6-11). Cei doi frati, Demea si Micio au viziuni total opuse asupra educatiei. Primul locuieste la tara si isi educa fiul, pe Ctesipho, in spiritul unei morale riguroase si austere. Celalalt e necasatorit, locuieste la oras unde isi creste foarte indulgent fiul adoptiv, pe nume Aeschinus, de fapt si el fiul mai mare al lui Demea. Aeschinus rapeste de la un leno o curtezana, o chitarista, dar pentru fratele lui. Necunoscand acest lucru, Demea crede ca fapta baiatului demonstreaza ineficienta sistemului de educatie al fratelui sau. Acesta isi ascunde ingrijorarea dar are si el indoieli. Sclavul Syrus il insala pe negustor, dar intre timp Pamphila, o fata din vecini, libera dar sarmana, pe care Aeschinus o iubea de multa vreme va fi afectata de falsa infidelitate a tanarului. Fata era crescuta de o mama singura, vaduva Sostrata. Prin intermediul sclavului Geta, ele cer ajutorul lui Hegio, prieten de familie. Acesta expune situatia in fata celor doi parinti. Demea e si mai suparat dar Micio se arata intelegator, incuviintand casatoria. Atunci cand afla de la un sclav ca de fapt propriul sau fiu, Ctesipho, e cel care se bucura de favorurile curtezanei, Demea intelege ca metoda lui fusese total gresita si isi schimba radical atitudinea. Generozitatea lui va intrece chiar liberalismul obisnuit al lui Micio. Intre cele doua excese, Terentiu insusi parca sugereaza ca ar vrea sa pastreze calea de mijloc, in spiritul politicii lui Paulus Aemilius. Molière va imprumuta tema in Scoala barbatilor, unde tutorele Leonorei va apara mereu principiul moderatiei.

Hecyra (Soacra). Modelul pare sa fi fost Epitrepontes (Arbitrajul) de Menandru, prin intermediul unei imitatii a lui Apollodor din Carystos. S-a inceract reprezentarea ei mai intai in 165, la Ludi Megalenses si apoi in 160, la jocurile funebre in cinstea lui Paulus Aemilius dar de fiecare data publicul, obisnuit cu tipul de farsa facut popular de Plaut, a preferat sa vada spectacole de gladiatori sau reprezentatiile unor funambuli, facand imposibila performarea pana la capat a acestei drame psihologice. Abia a treia oara, tot in 160 dar la Ludi Romani, prin insistentele directorului de trupa Ambivius Turpio a putut fi jucata in intregime. E relevant in acest sens chiar prologul rostit cu ocazia celei de-a treia reprezentatii, unde se relateaza toate tribulatiile.

Pamphilus e indragostit de curtezana Bacchis dar din datorie filiala fata de tatal sau Laches accepta sa renunte la ea si sa se casatoreasca cu Philumena, fiica lui Phidippus si a Myrrhinei. La inceput n-o iubeste. Dupa cinci luni, cand abia incepuse sa-si accepte situatia de barbat casatorit, trebuie sa mearga la Imbros pentru mostenire. Tanara sotie paraseste casa socrilor si se intoarce la parinti, fara sa dea nici o explicatie. Laches e convins ca numai sotia lui Sostrata e devina, acuzand-o ca a fost o soacra rea. Tanarul se intoarce si afla ca Philumena fusese violata de un necunoscut inainte de casatorie si acum trebuia sa nasca. Pamphilus hotaraste s-o paraseasca dar ii promite mamei sotiei sale ca nu va dezvalui adevaratul motiv. In fata familiei, se preface ca tine partea mamei sale in "conflictul" dintre cele doua femei. Sostrata si Laches vor sa salveze casnicia tinerilor si pentru aceasta sunt chiar dispusi sa se retraga la tara. Cand Phidippus afla de nasterea copilului isi acuza si el sotia ca nu si-a educat bine fiica si promite ca-l va creste el. Cand Pamphilus refuza in continuare sa-si primeasca sotia, batranii cred ca barbatul are inca o legatura cu Bacchis si de aceea o cheama ca s-o intrebe. Curtezana declara ca nu mai e iubita lui dar tocmai atunci Philumena vede pe degetul ei un inel care ii apartinuse si pe care i-l furase cel care o violase. Prin urmare, violatorul era chiar sotul. Dupa standardele lumii de atunci, diferite in aceasta privinta de ale prezentului, aceasta e o autentica lamurire a situatiei si un sfarsit fericit.

ORIGINALITATEA lui Terentiu trebuie cantarita in primul rand in raport cu Plaut, si de aici va decurge in chip firesc si marca specifica pe care o aduce pe fondul gramaticii "palliatei" in genere (si implicit a comediei elenistice). Originalitatea e perceptibila la mai multe nivele ale poeticii comice terentiene. Intreaga conceptie teatrala se modifica, in unele puncte mai discret, in altele mai vizibil, mai ostentativ. De la palierul tehnic si compozitional (prin resemantizarea si refunctionalizarea prologurilor), pana la sistemul actantial (in sensul relatiilor si al interactiunilor intersubiective dar si in privinta profilului psihologic al actantilor) si mesajul moral-sapiential sau filosofia implicita a pieselor. (Deci si nivelul semnificantului sau al formei dar si cel al semnificatului, al ideatiei sau continutului). Prologurile nu se mai limiteaza la functia de a rezuma actiunea piesei (functie expozitiva, informativa), ci sunt un prilej de polemica literara, de raspunsuri la atacurile unor detractori sau rivali care il acuzau de plagiat sau care considerau nepotrivite inovatiile lui dramatice. Contaminatio, strategia intertextuala de a combina doua piese grecesti pentru a obtine ceva nou, a fost un termen folosit mai intai de adversarii lui, aproape ca injurie (deci avea o clara conotatie negativa, de murdarire, impuritate). Prologurile au deci un statut autoreferential, metaliterar si metateatral, oarecum ca o compensatie pentru disparitia inserturilor metateatrale din interiorul pieselor (lucru obisnuit la Plaut, si mai inainte chiar in comedia atica la Aristofan, sub forma parabazei)In opinia lui E. Cizek, Terentiu este cel care "consacra iluzia dramatica, renunta la spectacolul total si mai ales la implicarea publicului in desfasurarea intrigii, privilegiaza de fapt tensiunea dramatica, efectul de suspense. In acest fel, inca de la inceputul activitatii sale literare, Terentiu pare a concepe intriga comediei nu ca un spectacol complex si un joc multivalent, cat ca un testimoniu de teatru bazat pe text. Intr-adevar, in tot cursul desfasurarii intrigii, Terentiu abandoneaza complet sau aproape complet metateatrul. Ceea ce il diferentiaza () nu numai de Plaut sau de nea, ci si de traditiile farsei orale italice. Terentiu desparte lumea scenei de cea a spectatorilor, abandoneaza teatrul de participare, care functionase oarecum chiar la Menandru. Astfel, el faureste un teatru nou, fata de cel al antecesorilor sai, in care () iluzia dramatica se substituie definitiv comuniunii sarbatoresti dintre public si actori. De aceea, in comedia palliata terentiana monologul nu mai este destinat spectatorilor, ci constituie un discurs pe care un personaj il tine pentru el insusi, un aparteu, rostit, abia mumurat si altfel structurat decat declamatiile lirice ale lui Plaut."(Cizek, Istoria lit.latine, vol.I, pp.93-94). Intriga nu mai are vivacitatea celei plautine, dar este mai alambicata, in virtutea reduplicarii schemei, a simetriei aduse de obiceiul contaminarii subiectelor. Daca palliata in versiunea plautina era mai degraba motoria, plina de efecte spectaculoase si de rasturnari bruste (cu predilectie pentru comicul de situatie), la Terentiu comedia devine stataria, "linistita", aparent monotona dar cu mai mare atentie pentru explorarea psihicului personajelor, pentru analiza caracterologica (el privilegiaza comicul de caracter). Deplasarea de accent, mutatia in estetica teatrala intervine mai ales sub acest aspect, al orientarii spre un teatru psihologic

Comicul terentian nu are verva celui plautin: efectele enorme, burlesti si grotesti sunt abandonate in favoarea subtilitatii, a civilitatii, a Witz-ului elitist chiar, care pretinde o competenta de lectura aparte. De aici, desigur, si problemele de receptare pe care le-a avut, incomprehensiunea de care a dat dovada publicul larg pentru comicul lui atenuat dar subtil, pentru efectele unei "drame burgheze" avant la lettre (cum va fi aceea teoretizata de Diderot), ale unei comedii sentimentale, larmoyante (va exista mai tarziu in literatura franceza o astfel de formula intermediara). Saturnalicul sau carnavalescul continua sa faca parte din codul comediei palliate, chiar substantial metamorfozata, asa cum ne-o prezinta Terentiu. E totusi un teatru elitist, mai interiorizat, mai speculativ si reflexiv, cu accente meditative pe care nu le gaseam la Plaut. Personajele sunt mai putin stereotipizate, reactiile si discursurile lor sunt conditionate de ideologia literara a lui Terentiu (filoelen si umanist, si in sensul sofisticarii culturale, asemenea protectorilor sai, Scipionii). Servus fallax et dolosus ar fi la el, spun criticii, mai putin cinic, mai onest. Si celelalte roluri fixe sunt redimensionate, astfel incat dincolo de masca stilizata se intrevede un relief psihologic deloc unilateral. Pe de o parte anumite dimensiuni si trasaturi devin mai complexe, pe de alta parte se atenueaza anumite aspecte, in avantajul decentei, al retinerii. "() nici unul dintre sclavii terentieni nu se poate compara cu magul comic care fusese Pseudolus. In Fata din Andros si in Cel ce se pedepseste singur, sclavii de casa continua sa se teama ca vor ajunge la moara, dar in general aluziile la conditia aspra a sclavului diminueaza in raport cu teatrul plautin. Terentiu adera de fapt la tendinta spre confort si armonie sociala, care era preconizata in cercul Scipionilor. Pe de alta parte, inventivul Parmeno, din Eunucul, nascoceste doar in gluma trucul deghizarii lui Chaerea in eunuc: se reliefeaza ca mai prudent si mai onest decat sclavii plautini, in orice caz mai putin cinic decat ei. In general, sclavul intrigant servus fallax apare uneori la Terentiu ca un personaj destul de timid. Daca la Plaut prevaleaza curtezana cinica si avida, in comediile terentiene, unde totusi nu dispare acest tip uman, se impune si meretricea delicata, tandra, si emerge frecvent tanara onesta, autentic arhetip al Julietei. Se pot observa modificari chiar in structura militarului fanfaron. Persista cuplul soldat (fost mercenar al unui monarh elenistic) - parazit, secretar privat si "turiferar", adica adulator profesionist. Dar discutiile dintre ei nu mai amintesc, ca in comediile plautine, de circ, de August prostul si de clovnul alb. Thraso apare in Eunucul ca mai uman decat Pyrgopolinices. Se lauda nu atat cu frumusetea si vitejia sa, cat cu inteligenta, cu vorbele de duh, cu abilitatea de a fi cucerit pe regele, pe care il servise, desi Gnatho, parazitul, il considera prost ca o vita. De altfel Thraso fusese mai ales un fel de ofiter de stat major, care frecventase mai mult palatul regelui decat campul de lupta. In vreme ce Gnatho pare mai inteligent si mai subtil, mai mobil decat Artotrogus. Este abil, fabrica replici ingenioase, cu dublu sens. () Asadar Terentiu exorteaza la moderatie: el considera razboiul ca o calamitate. Edulcorarea contrastelor sociale culmineaza cu gestul schitat de Chremes, in Cel ce se pedepseste singur, cand mangaie crestetul sclavului Syrus."(E.Cizek, Op.cit., pp.95-96) Problematica sociala a pieselor reflecta de asemenea ideologia lui novatoare. Terentiu e preocupat de educatia tinerilor, de cele mai eficiente modele paideice care se pot propune acestora. De asemenea apare la el foarte pregnant idealul de humanitas, pe care multi il pun pe seama influentei Scipionilor. Chiar daca e posibil sa fie o simpla traducere din Menandru, acea superba declaratie de empatie pe care o gasim in Heautontimoroumenos ("Homo sum, humani nihil a me alienum puto") va ramane pentru totdeauna asociata cu numele lui Terentiu. Marcand intreg teatrul terentian, idealul scipionic de humanitas ar explica, dupa E. Cizek, "nu numai temperarea contrastelor morale, ci si tendinta personajelor terentiene de a opri actiunea pentru a medita serios - nu zeflemitor, cum se intampla la Plaut si oricum pe scara mult mai redusa - asupra conditiei umane. Au rezultat de aici apoftegme, formule percutante, aforistice, care vor deveni ulterior dictoane. () In vremea lui Terentiu, aceste formule aforistice erau expresii gnomice, care ofereau precepte moralizatoare, caracterizau anumite personaje sau subliniau momentele de inalta tensiune dramatica. Aceste sentente terentiene (loci sententiosi) insumeaza un numar destul de mare de versuri si au fost minutios numarate in raport cu totalul stihurilor lui Terentiu din fiecare comedie."(Op.cit., pp.96-97) E. Cizek e de parere ca celebra asertiune terentiana, cea care cristalizeaza umanismul sau, trebuie sa fi fost creata chiar de el, in spiritul filosofiei stoice, care pleda pentru solidaritatea umana, in timp ce Menandru, intr-un pasaj asemanator, afirma doar ca omul nu trebuie sa nutreasca ambitii care depasesc conditia lui. (Cf. Cizek, Op.cit., p.97) Terentiu nu are bineinteles o filosofie sistematica, iar sententiozitatea limbajului sau dramatic nu trebuie sa ne faca sa uitam ca pana si cele mai solemne formule aforistice si sapientiale sunt emise in contextul unor scenarii comice si de catre personaje comice si rizibile. Ingredientele intelepciunii lui sunt prezente si in vulgata moral-filosofica a majoritatii scolilor filosofice, si in acelasi timp a mentalului colectiv latin. De pilda, "ne quid nimis"("nimic prea mult"), pe care o intalnim in Andria, este un adevarat loc comun al scrierilor latine (toate sectele filosofice militau de fapt pentru echilibru si moderatie, pentru justa masura, dar mai ales stoicismul). Tot in Heautontimoroumenos aparea o varianta a dictonului "summum jus, summa iniuria", sub forma "adesea dreptatea cea mai mare este o mare nedreptate". Terentiu nu era doar umanist, ci si relativist (in sensul foarte modern, al pluralismului si tolerantei). Dictonul "quot homines, tot sententiae", din piesa Phormio, ilustreaza aceasta inclinatie relativizanta. E adevarat ca din punct de vedere strict filozofic, e mai degraba un indiciu de scepticism. Dar nu este de fapt incompatibilitate intre antropocentrism sau umanism si pozitia sceptic-distanta fata de posibilitatea cunoasterii adevarurilor ultime. Ne amintim ca maxima "omul este masura tuturor lucrurilor, a celor vazute si a celor nevazute", asociata cu antropocentrismul sofoclean, apartinea de fapt unui sofist, Protagoras, care spunea, in esenta, ca totul e relativ in sensul ca e in functie de om, de perceptia lui, de cadrele lui mentale, de utilajul lui mentalitar, cum am zice azi, care influenteaza inevitabil orice interpretare sau reprezentare.

Terentiu manipuleaza cu abilitate trucurile si strategiile comicului dintotdeauna, reusind in acelasi timp sa imbine divertismentul cu mesajul mai profund, cu intentia parenetica, modelatoare, si cu un umor mai fin decat cel viguros dar grosier al lui Plaut. Este un comediograf original, un autentic reprezentant al epocii lui in ceea ce avea ea mai avansat si inovator, un "expresionist", cum ar zice E. Cizek, asa cum erau mai toti scriitorii din epoca arhaica, dar si un precursor al clasicismului, un preclasicizant

Teste de autoevaluare:

Publius Terentius Afer - prezentare generala;

Palliata in versiunea terentiana;

Originalitatea lui Terentiu;

Comparatie intre Plaut si Terentiu.