Argou
(cf. fr. argot
Argoul este un mod de exprimare nonliterar,
specific anumitor grupuri sociale "certate cu legea" si cu "codul manierelor
elegante" - grupuri alcatuite din vagabonzi, cersetori, delincventi, dar si din
elevi, studenti, militari s. a. -, care si-au format un "vocabular special",
cuprinzand cuvinte "cu sensuri deturnate", din limba comuna, ori din sfera
regionalismelor, neologismelor etc., dupa un "cod propriu-incriptat", cu
"intelesuri" fara vreo legatura cu sfera lor propriu-zisa, incat sa fie "de
nebanuit" indeosebi celor ce reprezinta autoritatile, ori celor ce au legaturi
cu autoritatile.
Argoul are doua functii: de a incifra continutul unui mesaj si de
a diferentia "grupul social respectiv" de majoritatea
celorlalti vorbitori. Din pitorescul "vocabular" argotic spicuim: a ciordi, "a
fura", a mangli, "a fura", a suti, "a fura", babac, "parinte", Bacu, "Examenul
de Bacalaureat", bicicleta, "ochelari", bila, "cap", bostan, ;cap", bosu-mare,
"directorul", bosu-mic, "directorul adjunct", broasca, "poseta", casma, "mana",
ciripitor, "denuntator", curcan, "politist", denghi, "bani", devla, "cap", dirig, "diriginte", diriga, "diriginta",
fasole, "dinti", felicitare, "ordin de concentrare", fetita, "mitraliera",
frunza, "profesoara de botanica / biologie", gaina, "palarie", gagiu, "individ"
/ "iubit", hard, "creier" / "cap", icre, "bombe", limba, "informator al
politiei", lovele, "bani", malai, "salariu" / "bani", mardei, "bani", mate,
"matematica", misto, "foarte bun / frumos", mititica, "puscarie", parnaie,
"oala de pamant", parai, "bani" (< de la para, parale, monede din vremea
Imperiului Otoman), profa, "profesoara", sticlete, "politist", sase !, "atentie
!", sucar, "frumos", tigva, "cap", universitate, "inchisoare" etc. (cf. CDobMD, 38).
Scritorii de mare talent, inca din cele mai vechi timpuri, au
stiut sa valorifice (pentru "coloritul mediului social", pentru "atmosfera"
etc.) potentialul stilistic argotic: Petroniu («Satyriconul»), Fr. Villon
(«Balade»), T. Arghezi («Sici, bei" - v. infra, text literar), Miron Radu Paraschivescu («Cintice tiganesti» - v.
infra, text literar), E. Barbu («Groapa»), N.
Stanescu («Argotice). "Lamentatia (de dor si of)" a unui Gica, la carciuma
Calul Balan, gratie "maiestriei" / capacitatii stanesciene de a rafina /
sublima "ar-goticele", capacitate datandu-se din orizontul zilei de «joi, 12
mai 1955», trece intr-un admirabil "text liric-burlesc-baladesc": Zicea ca i-am vrajit nasol, / ca fac misto la parastase /
ma tot miram ce-o gadilase / de-a dichisit-o-n ochi un trol. // Si mi-a
suflat-o, ma de-a gata, / calca-i-ar dricu' aratarea / Cantai, cantai,
dar vezi, cantarea / mi-a incalzit doar beregata. //
Ma arde sub camasa coasta, / ma seaca dur, prea dur, abrasa, / sau ba m-o fi
durand camasa / si eu nu stiu nimic de asta. // Sunt
smecher, eu ? Eu, ma ? Ce
zici / C-asa-mi turna la-nghesuiala / Dar vezi, m-am prins: e pe gineala,
/ c-o arde-n musca d-un carici. // M-a uns cu gainat de zana / si tocmai cine O cartoafa, / o
stoalfa talciocara, oafa / Ei si ? De-o gadila ramana ! // Ochitul, vorbele ii put, / Dar da-o-n suflet de
gagica / . / Ai oasele la tine, Gica ? / Te fac
pe zece un barbut (Nichita Stanescu, «La Calul Balan,
carciuma si han» - SArg, 47).
