Personajele lui George Calinescu - tanarul absolvent Felix si Otilia Marculescu; Costache Giurgiuveanu; Aglae Tulea

Modalitatile de realizare a frescei sociale, tipologia clasicista si arta portretului sunt trei dintre trasaturile care fac posibila o comparatie intre romanul lui Calinescu si cele ale lui Balzac. In romanul calinescian, constructia tipologica este de factura clasicista, ca si cea balzaciana. Romancierul particularizeaza personajul printr-o trasatura dominanta de regula caricaturizata: Aglae Tulea, sora lui Costache, este "baba absoluta" ( cum o numeste Weissmann ), Simion Tulea intruchipeaza decrepitudinea, Costache este tipul avarului, Stanica Ratiu este arivistul etc. Arta portretului este preluata tot de la Balzac; acesta a initiat o metoda oarecum didacticista de cristalizare tipologica prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat de obicei, la inceputul romanului si realizat in tuse groase, insistand pe defecte sau trasaturi fizionomice pregnante. Acest portret devine o teza, demonstrata apoi de-a lungul actiunii, fiecare amanunt portretistic sustinand o latura de esenta a caracterului uman tipizat, asezat in tipare specifice: avarul, arivistul, provinciarul, curtezana, poetul etc. Calinescu adopta si el acest tip de caracterizare, isi introduce personajele prin portrete demonstrative, anuntand de la bun inceput fiecare caracter. Costache Giurgiuveanu are ca semn distinctiv prudenta provenita din teama, sugerata de ochii proeminenti: "Capul ii era atins de o calvitie totala, si fata parea aproape spana, si din cauza aceasta, patrata .Buzele ii erau intoarse inafara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili ca niste aschii de os. Omul a carui varsta desigur inaintata ramanea totusi incerta, zambea cu doi dinti, clipind rar si moale, intocmai ca bufnitele suparate de o lumina brusca". Comparatia "ca bufnitele" se dezvolta prin numeroase notatii care insotesc evolutia narativa a personajului; cand pune la cale afacerea cu Iorgu, "bulbuca ochii mari", in numeroase randuri isi exprima prudenta sau nedumerirea "holband ochii si asa prea holbati". Si celelalte personaje sunt construite prin metoda portretizarii caricaturale. Rautatea maniacala a Aglaei este sugerata initial de vestimentatia elaborata: "Era imbracata cu o bluza de matase neagra cu numeroase cerculete, stansa la gat cu o mare agrafa de os si sugrumata la mijloc cu un cordon de piele, in care se vedea, prinsa de un lantisor, urechea unui cesulet de aur". Semne ale ostentatiei, accesoriile si marcarea evidenta a taliei se completeaza cu pliseurile tighelite marunt ( cerculetele ), detaliu de moda specific toaletelor de o decenta subliniata; de-a lungul romanului scriitorul dezvaluie obsesia Aglaei de a se considera model de buna-cuviinta prin permanenta raportare la defectele imaginate pentru ceilalti, de aici si rautatea ei nestapanita. Fiecare dintre insusirile descrise in portretul initial este dezvoltata in plan narativ si completata prin detalii edificatoare. Maniera portretistica nu se opreste doar la modelul balzacian si Calinescu nu ramane in literatura ca imitator al sciitorului francez ci aduce numeroase inovatii stilistice care dau impresia unei observatii atente, nota specifica romanului realist.

"Tanarul absolvent Felix Sima descinde in casa unchiului sau Costache Giurgiuveanu, venind din Iasi in Bucuresti; orfan de parinti, se pune sub ocrotirea tutorelui sau, cu a carui autoritate a avut numai un contact juridic. Naiv, fara experienta vietii, lipsit de afectiunea necesara varstei, are o singura ambitie: sa studieze medicina si sa-si faca o cariera stralucita. De altfel destul de muncitor si inteligent, Felix se remarca din primul an de studiu publicand unele observatii intr-o revista de specialitate. G. Calinescu nu asista asupra formatiei lui intelectuale decat in masura in care e nevoie sa-i defineasca aspiratiile si categoria inteligentei" . Felix, plasat in centru actiunii, evolueaza de la indignarea inocenta pe care i-o starneste murdaria morala a celor din jur spre prudenta si apoi chiar spre siretenie in relatiile cu Stanica. Prostia agresiva, descurajarea pe care incearca sa i-o imprime atat familia adoptiva, cat si lumea medicilor ratati, ii intaresc ambitia. In crizele sale de sensibilitate Felix se inchipuie medic, superior, autor celebru, om politic, mare savant, trecand indiferent, nemiscat intr-o trasura inchisa; alteori un salvator urmarind dusmani neidentificati, generos salvand vieti, oferind sprijin celor neajutorati; asadar, viitorul este jucat insa avantajul acestor fictiuni este ca pot crea o ordine in dezordinea exterioara, pot oferi iluzia deplina a libertatii si a vietii. Cand Otilia pleaca pe neasteptate la Paris, Felix face juraminte promitandu-si sa invinga ostilitatea lumii, dar spre deosebire de personajul balzacian, el vrea sa razbata printr-o instructie intelectuala solida: "a fi savant era dupa el suprema onoare". Felix este un caracter static, fixat prematur incat la el fiecare nou amanunt etic nu face decat sa potenteze o trasatura preexistenta, fundamentala; temperament liniar, trasasturile lui de caracter nu se contrazic, incadrandu-se intr-o tipologie clasica.

Otilia Marculescu, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache, ramasa orfana din copilarie, este crescuta de batranul avar, care rareori este capabil sa-i refuze capriciile. Clanul Tulea ii inoculeaza de mica ideea ca un orfan este doar un tolerat. Din cauza Aglaei, invata de timpuriu ce inseamna umilinta si se maturizeaza inainte devreme. Otilia are o viziune formata asupra lumii si desi abia iesita din adolescenta, intelege ca mos Costache este incapabil sa o protejeze. Dovedeste intelegere pentru toti: pe Felix il paraseste ca sa-i protejeze cariera, pe Costache il incurajeaza sa nu o adopte, linistindu-i astfel constiinta, Auricai ii daruieste pianul, adica singura ei avere si obiectul unicei pasiuni, numai pentru a-i diminua lacomia. Ea este caracterizata in special prin atitudine; autorul ii sugereaza sensibilitatea artistica si firea boema prin prezentarea camerei mobilata cu obiecte batranesti si solide dar care capata personalitate prin dezordinea generala in care se pastreaza gesturile agitate ale personajului: "In apropierea ferestrei se afla o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu multe sertare. In fata ei se vedea un taburet rotativ de pian. Sertarele de la toaleta si de la dulapul de haine erau trase afara in diferite grade, si-n ele se vedeau, ca niste intestine colorate, ghemuri de panglici, camasi de matase mototolite, batiste de broderie si tot soiul de nimicuri de fata. Cutii de pudra numeroase, unele desfundate, flacoane de apa de Colonia destupate erau aruncate in dezordine pe masa de toaleta, ca intr-o cabina de actrita, dovedind graba cu care Otilia le manuia. Rochii, palarii zaceau pe fotolii, pantofi pe sub masa, jurnale de moda frantuzesti, mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte." Alaturi de Pascalopol, Otilia este una dintre vocile credibile ale romanului; ea cunoaste bine toate personajele si intervine in momentele decisive, ca atunci cand il pune la curent pe Felix in legatura cu familia Tulea, anticipeaza evenimentele si analizeaza cu luciditate. Generozitatea, pe care o apreciaza mai mult decat iubirea, spiritul de sacrificiu si mandria innascuta contribuie la alegerea Otiliei: ea il prefera pe Pascalopol ca sa-l menajeze pe Felix dar si pentru ca aceasta alegere o scuteste de umilinte. Sociabila, inteligenta si predispusa la aventura Otilia trezeste in sufletul lui Felix prima iubire si adoratia lui Pascalopol. Ceea ce subliniaza autorul de fiecare data este amestecul de maturitate si inocenta a Otiliei, ceea ce face din ea si un personaj dilematic: "Otilia amesteca o seriozitate rece, blazata, cu cele mai teribile copilarii". Maturizata inainte de vreme, prin statutul umilitor pe care societatea il confera orfanului, dar profitand totodata de o libertate stimulativa, Otilia este inzestrata cu sinsibilitate si castiga luciditate prin experienta directa; de aceea penduleaza intre iubirea profunda pentru Felix si securitatea unei casatorii cu Pascalopol. Anticipandu-i alegerea, autorul ii explica enigma printr-o observatie a lui Weissmann: "Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa. Domnisoara Otilia trebuie sa fie o fata foarte inteligenta". Desi usor exaltata, afirmatia este indreptatita pentru ca personajul sintetizeaza tot atata sentiment cat si ratiune. In timp ce Felix de-abia descopera lumea, Otilia are deja o conceptie bine definita despre viata. Indecizia ei intre iubire si ratiune ( Felix si Pascalopol ) se traduce printr-o atitudine enigmatica. Ea apare caracterizata, in special prin atitudine; autorul ii sugereaza firea boema si sensibilitatea artistica prin prezentarea camerei, mobilata cu obiecte solide si batranesti dar care capata personalitate prin tapetul "dungat si cu flori de miozotis" dar mai ales prin dezordinea generala, in care se pastreaza inca gesturile agitate ale personajului. Iubind luxul, calatoria, muzica si desfoliindu-se parca dintr-o necurata feminitate, Otilia ramane intr-o penumbra de mister in tot romanul. Enigma ei este iarasi feminitatea ei, mereu proaspata, de un magnetism care diformeaza si pe avarul Costache si chiar pe cei mai aprigi dusmani ai ei. Platonicismul mistic al lui Felix este un semn ca feminitatea ei nu se inseala; casatoria cu Pascalopol, parasirea lui si fuga cu un conte strain sunt consecintele firesti ale aceleiasi feminitati profunde.

Costache Giurgiuveanu reprezinta tipul avarului, dar unul jovial si cu porniri de generozitate; nici unul dintre cei aflati in preajma nu-i acuza viciul. Pentru Otilia el este doar cam avar, iar Pascalopol adauga: "dar, in fond, om de treaba". Stanica Ratiu il numeste "pezevenghi", iar Felix spune ca "avaritia lui e mai mult o manie". G. Calinescu isi portretizeaza personajul prin detalii numeroase care ii motiveaza avaritia; astfel, Costache este un insingurat, constrans la prudenta excesiva de existenta saraca in evenimente. Singuratatea, tutela agresiva a Aglaei si educatia sumara genereaza zgarcenia personajului. Proprietar al mai multor imobile ( printre care si un restaurant ), Costache traieste auster si cu teama permanenta de risipa. Inclinatiile avare sunt caricaturizate: personajul are iluzia muncii cinstite, de aceea, cand il fura pe Felix, recurge la justificari minutioase: noteaza in amanunt cheltuieli inventate, il face partas la o casa care nu exista decat in imaginatia sa, ii imprumuta bani din propriul capital. Sentimentele sale declarate fata de Otilia, increderea pe care i-o arata lui Felix, atitudinea critica fata de cei din jur il umanizeaza. Ca tutore insa, el acorda libertati totale celor doi adolescenti, nu pentru ca ar fi lipsit de prejudecati, ci pentru ca este lipsit de simt familial, cum remarca Felix. Personajul calinescian este lipsit de grandoare, doreste cu fanatism sa-si construiasca o casa, vrea sa-si pacaleasca mostenitorii, tinandu-si banii sub saltea, gandeste cu candoare ca mai buna decat banii e tot ocrotirea parinteasca, rupt de realitate, inchis intr-o lume de avar, dar care este numai a sa. De aceea atitudinea dramatic-ilara in care este surprins personajul, starea jalnica a hainelor reprezinta modalitatea autorului de a dezvalui nepasarea personajului fata de sine. Batranul Costache, e un ascuns om de afaceri si capitalizeaza banii din pasiunea de a strange. Desi nu e lipsit de o reala afectiune pentru Otilia, el e cuprins de un dublu egoism pe masura inaintarii in varsta. Zgarcitul Costache nu e un monstru ci expresia unei psihologii nefericite. In jurul lui foiesc egoismele si mai aprige ale mostenitorilor: Aurica, Titi, Aglae, Stanica, uzeaza de o adevarata strategie ca sa puna mana pe averea batranului. Lasitatea personajului este si o consecinta a viciului, dar si o trasatura care il umanizeaza.

Aglae Tulea, isi exercita in mod tiranic tutela asupra intregii familii, fiind incapabila de iubire sau de a-si cladi un ideal. Fiinta mediocra, isi canalizeaza afectiunea intr-o singura directie, in mod absolut, adica despotic. Ea intruchipeaza o ipostaza a paternitatii, si anume autoritatea totala, ca protectie fata de raul posibil si care amputeaza personalitatea celor protejati. Aceasta atitudine ascunde teama de a nu fi inutila, precum si dorinta exacerbata de a se prelungi existential prin progenituri. Femeie voluntara, ea face si desface viata natangului fiu, Titi, ea hraneste cu iluzii rare pe Aurica, fata urata, batrana, rea si invidioasa din cauza conditiei ei de mizerie fiziologica. Simion Tulea, sotul Aglaei, dupa o tinerete aventuroasa, intra si el sub tutela Aglaei, iar in viata sa plina de nemultumire neexprimata, genereaza in subconstientul sau obsesia martirajului. "Este socotit un ins blajin si inofensiv, sustras din animatia celor din jur, cufundat in mutenie. O viata agitata cu aventuri de dragoste si scandaluri, se sfarseste intr-o batranete senila si stupida." Finalmente innebuneste identificandu-se cu Isus Cristos. Copiii familiei Tulea continua obsesiile parintilor: Olimpia, placida, indolenta si lipsita de sentimente, se sensibilizeaza si plange doar cand Simion pretinde ca nu-i este fiica. Ea isi manifesta personalitatea ca si Aglae, printr-o autoritate implacabila. Aurica reprezinta prototipul fetei batrane, predispusa spre fixatii psihologice, ca si tatal ei, gata de a-si canaliza toata energia intr-o singura directie, ca si Aglae. Titi reediteaza pe Simion, dupa cum afirma autorul: copiaza desene, se leagana, ascute creioane si e fascinat de muzica militara. "Mai complicat e cazul lui Stanica Ratiu, personaj excelent construit in Enigma Otiliei, al carui optimism nu pare clatinat de esecuri. In casa Aglaei, Stanica manevreaza cu indemanare si ipocrizie. Arma favorita este discursul iar tema de predilectie este familia si exaltarea amorului conjugal. Avantul lui retoric se bizuie intotdeauna pe dezvoltarea unui principiu moral. Numai ca, fara scrupul pentru adevar, el il ajusteaza conform cu niste rigori fictive si lanseaza apoi un apel de solidarizare intr-o vibranta pledoarie. Ca si la Caragiale, comicul rezulta din enorma ticluire a discursului. Starea caracteristica este cea de panda. Lacom si versatil, isi pastreaza, macar pentru sine observatiile etice. E revoltat de ticalosia familiei Tulea desi asta nu-l impiedica sa le fie complice in conjuratiile lor si sa preia chiar initiativa. Instabil, el traieste sincer o clipa toate simtamintele umane si le intelege. El imbina de fapt parvenitismul cu miticismul." Stanica Ratiu, sotul Olimpiei a fost asociat de critica literara tipologiei arivistului. Intrigant, farsor, gata sa profite de pe urma oricui, el este criminalul moral a lui Costache, caruia ii fura banii provocandu-i astfel un atac cerebral. Desi lipsit de scrupule si pornit pe drumul parvenirii, Stanica are totusi un fond de onestitate de cele mai multe ori reprimat: se indigneaza in fata venalitatii clanului Tulea, este scarbit de lipsa lor de solidaritate, se rusineaza de propriile ganduri atunci cand devine indecent. Avocat fara procese, aproape lipsit de instructie intelectuala, siret si persuasiv prin demagogia unor valori inregistrate nativ, Stanica Ratiu inmulteste banii furati de la Costache si urca lejer in ierarhia sociala ( ajunge prefect intr-o scurta guvernare ). Toate personajele il caracterizeaza negativ: pentru Pascalopol, Stanica este un "escroc"; Otilia, chiar pe la inceputul romanului, afirma in treacat: "De Stanica asta am avut repulsie chiar de la inceput. Il cred capabil de orice si ma tem de el. Papa e slab, cum il stii, n-ar trebui sa-l primeasca in casa prea des." Scriitorul ii face lui Stanica o caracterizare analitica; mai intai emite o teza: "Adevarul este ca Stanica avea simt familial si ca familia lui impartasea acest sentiment." Apoi, prozatorul ilustreaza aceasta afirmatie facand o prezentare a familiei personajului prin care motiveaza simtul familial despre care vorbise anterior: "Nu toti in famile erau bogati, dar erau foarte uniti, incat desi sarac, Stanica nu avea grija viitorului cu atatea rude solitare." Abia dupa aceasta prezentare a cadrului ereditar si educational, autorul trece la analiza personajului: "La Stanica lacomia si versatilitatea nu obtenebrau observatia morala. Ca un batran trebuie sa moara si sa lase averea tanarului asta intelegea foarte bine. Ba chiar avea o lista de rude care prin decese sistematice, puteau sa-l puna si pe el in masura de a mosteni." Aceasta minutioasa prezentare a personajului are rolul de a corecta biografia deformata de laudarosenie pe care si-o face personajul insusi dar si de a explica meditatiile lui Stanica pentru a incerca sa-i caute laturile pozitive. Este adevarat ca personajul calinescian este si demagog, fara jena si intrigant dar acestea sunt trasaturi care tin de spiritul balcanic, de Catavencu, personaj la care a si fost raportat in numeroase randuri.

Nu numai problema banilor agita personajele din romanul lui Calinescu: viziunea sa este bilaterala caci daca in latura erotica Titi, Aurica si chiar Stanica sunt niste ratati, un alt lot de personaje se invartesc numai in jurul dramei sexuale. Cel mai interesent cuplu in care pasiunea erotica se desfasoara in ample evolutii este acela format de Otilia si Pascalopol, om subtire bogat, de distinctie sociala si sufleteasca netagaduita, de persuatiune amoroasa si osciland intre sexualitate si afectiunea paterna. Ar fi fost usor sa cada in conventionalism constructia acestui personaj daca G. Calinescu nu ar fi dovedit atata tact artistic, atata joc al nuantelor sufletesti si atata sobrietate in insistenta asupra calitatilor lui Pascalopol. Tip rafinat, cu rezerve de candoare sufleteasca, mosierul indragostit de Otilia este un personaj nou in roman care ascunde o discreta poezie a sentimentelor si o pudica delicatete a pasiunii lui crepusculare. Pascalopol, mosierul de o moralitate impecabila, care stie sa ocroteasca din cavalerism, capabil sa renunte si posedand o extraordinara cunoastere a fiintei mediocre, pe care o tempereaza cu desavarsita eleganta, ramane singurul reper valoric pentru aproape toate personajele.

In caracterizarea personajelor, G. Calinescu foloseste cu exceptia limbajului toate celelalte mijloace cunoscute ale retoricii clasice: prezentarea mediului in care evolueaza individualitatile imaginare, realizarea portretului fizic si psihic cu tendinta spre generalizare prin construirea unui tip reprezentativ pentru o anume categorie umana, caracterizarea directa prin actiunile si opiniile eroului, caracterizarea de catre celelalte personaje si indeosebi in cazul lui Stanica Ratiu, autocaracterizare. Prezenta ambiguitatii la nivelul personajelor constituie un element modern al epicii lui G. Calinescu. Din punct de vedere interpretativ, ambiguitatea ofera scenarii motivationale pentru fiecare serie de fapte, ganduri si atitudini contrarii savarsite de personaje. Ca modalitate epica, ambiguitatea este fertila deoarece imprima personajului o complexitate deasupra mediei, ce nu se confunda cu banalul echivoc. Un astfel de personaj capteaza atentia lectorului; o asemenea individualitate este Otilia. Ambiguitatea ei rezulta in primul rand din comportament: multa vreme fata oscileaza intre Felix si Pascalopol. Ambiguitatea este adancita de refuzul romancierului de a-si asuma in final privirea omniscienta. Pe de-o parte dorinta de a fi protejata - nu fara motiv, in portretul fizic G. Calinescu accentueaza fragilitatea fetei - pe de alta parte nativa nazuinta catre libertate, neputinta atasarii de un bun imobil, imposibilitatea fixarii intr-un anume spatiu geografic. G. Calinescu n-a pornit de la abstractiuni, de la idei psihologice cand si-a construit tipurile; ele se realizeaza cu amploare, cu bogatie de impulsii si cu nuante multiple pas cu pas: daca reactia lor este, in esenta, aproape constanta, este o dovada ca structura lor permanenta se adapteaza la fiecare noua imprejurare, sugerandu-ne aceea impresie de viata care se realizeaza sub ochii nostri.

Vocea auctoriala nu este introdusa direct decat rareori; se pastreaza in rezerva, in spatele personajelor, neacceptand omniscienta balzaciana. Scriitorul noteaza neutru si spectacular desfasurarea actiunii, dar mecanismul motivatiei artistice este construit pe marturiile personajelor sau uneori lasat la latitudinea cititorului. Autorul se indoieste, face presupuneri, creand astfel posibilitatea mai multor trepte de receptare. In general Calinescu prefera naratiunea concisa, construita mai ales pe surprinderea atitudinilor, prin creionarea atmosferei; personajele sale sunt intr-o permanenta miscare, urmarite de un spectator ironic sau cel putin amuzat.

"E de retinut faptul ca in Enigma Otiliei un grup de personaje se sustrag viziunii comice. Nici Otilia, nici Pascalopol, nici Felix nu apar ca niste fapturi rizibile. Cel mult, in unele imprejurari, G. Calinescu comenteaza cu ironie - blanda si plina de simpatie - tabieturile lui Pascalopol sau neindemanarea in relatiile sentimentale de care da dovada Felix. In genere, metoda de relatare este exacta, obiectiva, personajul fiind vazut dintr-o multilateralitate de unghiuri. Cei trei (Pascalopol - Otilia - Felix), naufragiati in oceanul patimilor de imbogatire, adopta o pozitie defensiva. In tot decursul actiunii, ei se sforteaza sa fortifice in fata asaltului cupid al clanului Tulea, o reduta a cinstei si a generozitatii sufletesti. Cea mai mare energie a lor se consuma chiar in interiorul triunghiului. Dragostea ii dezbina pe cei doi barbati (Felix si Pascalopol) si mineaza coalitia impotriva lui Stanica si a Aglaei. Aceeasi iubire pentru Otilia ii face insa ca in momentele de primejdie sa se apropie sa ia masuri de prevedere in comun. Otilia este iubita in felurite moduri de toti barbatii: de Felix juvenil, de Pascalopol senzual si patern, de mos Costache la modul tutorelui. Fiecare personaj propune ipoteza lui cu privire la ascunzisurile sufletului feminin, insa majoritatea impresiilor si adnotarea lor apartin lui Felix. G. Calinescu precizeaza ca Otilia amesteca o seriozitate rece, blazata, cu cele mai teribile copilarii."

G. Calinescu nu izbuteste sa se transpuna psihologic in personajele create ci interpreteaza personal toate rolurile, de la comportament la expresia lingvistica, ordonandu-le in functie de propria sa viziune despre lume.