Morfologia vizionarismului poetic - spatiotemporalitatea in viziune

Morfologia vizionarismului poetic - Spatiotemporalitatea in viziune

Kant, instituind, initial, un clivaj intre sensibilitate si intelect, apoi, separand senzatia de sensibilitate, ofera urmatoarea explicatie cu privire la spatiotemporalitate: "in Estetica transcendentala (definita, anterior, ca "stiinta despre toate principiile sensibilitatii a priori", n. n.) deci vom izola (subl. in text), in primul rand, sensibilitatea, facand abstractie de tot ceea ce intelectul gandeste aici prin conceptele lui, pentru ca sa nu ramana nimic decat intuitie empirica. In al doilea rand, vom indeparta de la aceasta intuitie si tot ce apartine senzatiei, pentru ca sa nu ramana decat intuitia pura si simpla forma a fenomenelor, singurul lucru pe care sensibilitatea il poate oferi a priori. In aceasta cercetare se va gasi ca exista doua forme pure de intuitie sensibila ca principii ale cunostintei a priori, anume spatiul si timpul [.]".[i] Spatiotemporalitatea vizionara trimite, conceptual, la o serie de constante tematice din imaginar, serie pe care ne propunem sa o sintetizam in doua etape. Mai intai, vom fixa temele recurente ale spatialitatii, dupa care ne vom axa pe cele ale temporalitatii, mult mai variate si mai productive sub aspect exegetic.

In contextul cercetarii noastre, spatialitatea este o coordonata inferioara ca importanta temporalitatii. Ratiunea principala este aceea ca vizionarismul (dublat, in acest caz, de profetism) accentueaza fenomenul temporal, ca modulator ontologic definitoriu, nu pe cel spatial, ca simplu decor al evolutiei primului. Spatiul poate fi exterior sau interior, depinzand de modalitatea de perceptie implicata in procesul cognitiv. Amala M. Hanke afirma ca "un anumit punct in spatiu este relationat mental cu totalitatea spatiala care, in mod similar, integreaza pluralitatea de spatii intr-un singur intreg atotcuprinzator. In momentele vizionare, infinitul multidimensional poate substitui finitul tridimensional".[ii] Cu alte cuvinte, spatiul este modificabil in sens absolut in contextul instrumentarii unei viziuni.

Blake antropomorfizeaza timpul si spatiul,[iii] primul avand forma unui barbat, iar cel de-al doilea - a unei femei. In vreme ce Los, arhetipul Poeziei, incarneaza Timpul, Spatiul este intrupat de Enitharmon, sora geamana si, simultan, consoarta lui Los.[iv] Finalmente, timpul si spatiul (care, la baza, sunt similare) nu dobandesc autonomie ontologica, fiind tratate de poet ca aspecte complementare ale unui fenomen transtemporal, numit "Eternitatea" (Eternity).[v] Universul mundan, ca topos material, perceput ca atare de simturile comune tocite, este, dupa Blake, pura eroare.[vi]

Au existat destui cercetatori care nu au ezitat sa atribuie o existenta exclusiv intelectuala spatiilor explorate in viziunile religioase. Ioan Petru Culianu, de pilda, sustine textual, pe un ton care pare a nu admite contrazicere: "Numitorul comun al numeroaselor abordari psihologice ale problemei viziunilor si calatoriilor in alte lumi este acela ca toate concorda asupra unui fapt si probabil numai asupra acestui fapt: universurile explorate sunt universuri mentale".[vii] De asemnea, istoricul religiilor ofera si o explicatie suplimentara. Astfel, la baza tuturor traditiilor profetice, in sens restrans, si vizionare, in sens larg, ar sta fenomenul intertextualitatii. Caracterul repetitiv al scenariilor vizionare este atribuit de catre cercetator dorintei exprese a vizionarului de a-si plasa actul in continuarea unei serii identificabile temporal, cu rol pur axiologic: "Intertextualitatea este un fenomen larg raspandit, care poate fi partial explicat de tendinta noastra mentala de a turna fiecare noua experienta in vechi tipare expresive. Chiar si visele, sau, mai degraba, ceea ce ne amintim din ele, reprezinta produsul unei tentative de interpretare bazate pe elemente cunoscute, pe vise trecute, presupuneri, temeri si sperante. Viziunile sunt mai complexe, prin aceea ca receptorul este, de regula, familiarizat cu precedente literare si, daca nu, el va deveni curand astfel cu ajutorul altora. Aici, intertextualitatea poate afecta - cel mai adesea inconstient - versiunea originala, in asa masura incat vizionarul este convins ca experienta sa se incadreaza intr-un model stravechi si venerabil, ilustrat de multi alti vizionari".[viii] Previzibilitatea lumilor create/explorate ca parte din scenarii acceptate de traditie reitereaza ideea avansata de noi anterior, potrivit careia spatiul este, in viziune, ancilar timpului si ca simpla punctare a modelelor repetitive este suficienta in cazul spatialitatii.

Asadar, pentru a comprima o argumentatie care s-ar putea extinde fara insa ca miza interpretarii sa creasca proportional, afirmam ca spatiile la care fac referire viziunile intra sub incidenta a trei categorii distincte. Astfel, exista regiuni superioare, eterice (paradisul celest, Empireul dantesc), spatii terestre (gradina Edenului, care - ca hortus conclusus - accentueaza ideea de habitat ideal, protejat) si regiuni inferioare, plutonice (infernul). Desigur, mai pot exista si viziuni care redimensioneaza si reinterpreteaza spatiul mundan comun, inzestrandu-l insa cu unele atribute divine (eruptii eliadesti ale sacrului in profan). Daca, de pilda, regiunile superioare apar, in general, la poetii mistici (Kabir, Dante, Novalis, Blake etc.), regiunile inferioare sunt descrise si de poeti "damnati", care realizeaza incursiuni imaginare in acestea (Rimbaud, Trakl etc.). La randul sau, spatiul terestru (fie ca ipostaza edenica, fie, mai plauzibil, ca locus median, la intersectia dintre paradis si infern) este recompus si reevaluat de multe instante poetice (ar fi suficient sa mentionam aici cazurile Coleridge si Eminescu).

In contrast cu spatiul, care, dupa cum am aratat, este, mai curand, un simplu element de recuzita, timpul este capital in principal pentru ca orienteaza si individualizeaza viziunea (in special pe cea profetica). Mai mult, timpul poate actiona ca un catalizator al viziunii, in sensul ca o poate accelera sau frana. Practic, viziunea care se desfasoara in timp este supusa in totalitate legilor acestuia. Sa nu pierdem insa din vedere faptul ca exista viziuni, precum calatoria extatica a lui Mahomed in Paradis, care comporta suspendarea completa a timpului exterior (apa din ulciorul rasturnat nu se varsa in totalitate in momentul intoarcerii profetului), chiar daca o forma speciala (una pur interioara) de temporalitate subzista.

Unii poeti, precum Blake, au viziunea timpului in sine, dar nu alegoric, ci plenar, "real", dupa propriile confesiuni.[ix] Astfel, in A Vision of the Last Judgment, poetul englez afirma ca imaginea eterna a timpului este diferita de cea a reprezentarii de tip fabula din arta greceasca si ca, inevitabil, dar regretabil in acelasi timp, propria sa arta figurativa este contaminata de aceasta alegorie: "Grecii il reprezinta pe Chronos sau Timpul ca pe un Batran; aceasta este o Fabula, insa Viziunea Reala a Timpului este Tineretea Eterna. Mi-am ajustat totusi Reprezentarea Timpului la opinia comuna, fiindca atat eu insumi, cat & Viziunile mele suntem contaminati de ea & eu vad Timpul Batran - aceasta se intampla, vai, prea adesea".[x]

In conceptia noastra, in functie de temporalitatea referentiala, viziunile pot avea patru forme distincte. Le vom examina in succesiunea lor, punctand, simultan, figurile poetice care le cultiva. Inainte de aceasta, sa mai notam ca mai exista doua tipuri de viziuni: cele ale trecutului (distincte de scenariile cosmogonice) si cele ale viitorului (distincte de scenariile eshatologice). Cum acestea sunt insa mai putin numeroase, preferam doar sa le mentionam in acest loc, cu precizarea ca, in literatura romana, primele se gasesc in poezia lui Heliade-Radulescu si a lui Eminescu, iar ultimele - in cea a lui Goga. De altfel, problematica va fi reluata in sectiunea consacrata vizionarismului romanesc.

I. Cosmogonia: viziuni ale trecutului extrem

Aceste viziuni au ca terminus a quo geneza vietii mundane sau momentele anterioare consemnarii vizionare, iar ca terminus ad quem momentul consemnarii in scris. Asemenea viziuni se gasesc la Milton, la Hölderlin, la Novalis, la Blake etc. In literatura romana, cele mai cunoscute cosmogonii sunt cele prezente la Heliade Radulescu si Eminescu.

De asemenea, trebuie mentionat ca poezia primitiva era orientata, cu predilectie, spre formularea de scenarii cosmogonice, menite sa expliciteze locul si rolul unei societati arhaice in univers. Religiile Cartii (iudaismul, crestinismul si mahomedanismul) cunosc interpretari remaniate si mult rafinate ale genezelor tipice, insa acest fapt se datoreaza fortei de contaminare ideologica a unei traditii scrise in detrimentul celei eminamente orale.

Scenariile cosmogonice culte sunt, de cele mai multe ori, expresia unei coordonate pronuntat filosofice a poetului vizionar, care, utilizand un material metafizic, mitic sau ocult, intentioneaza forjarea unei imagini a unui punct origo, dincolo de care ontologicul insusi este inconceptibil.

Inceputul are un rol capital in psihologia societatilor primitive, care imagineaza structura intregului univers in termeni de exemplaritate si de repetare a unor gesturi savarsite in punctul origo, pline de semnificatii ontologico-rituale, dupa cum subliniaza si Mircea Eliade: "toate sacrificiile sunt savarsite in acelasi moment mitic al inceputului; prin paradoxul ritului, timpul profan si durata sunt suspendate. La fel se intampla cu toate repetarile, adica imitatiile arhetipurilor; prin aceasta imitatie omul este proiectat in epoca mitica in care arhetipurile s-au revelat pentru prima oara".[xi] Desi tonul din final al istoricului religiilor sugereaza o apropiere evidenta de arhetipologia lui Jung, ceea ce implica o dimensiune psihologista, asertiunea ramane valabila pentru cazul special avut de noi in vedere.

Una dintre cele mai bine articulate cosmogonii, fundamentate pe motivul Genezei, adica a primei carti a Pentateuhului, este cea din cartea a saptea a epopeii Paradise Lost. Edificata cu scopul declarat de a explica secretele Divinitatii in relatia acesteia cu omul, acele arcana colestia, in expresia lui Swedenborg, exista o diferenta substantiala intre demersul biblic si cel miltonian. Exista o serie de elemente ocultate in Biblie, mai ales cu privire la cauzele care au condus la Caderea lui Adam si a Evei: nu este implicata dimensiunea psihologic-afectiva a celor doi oameni si a relatiei profunde dintre ei, dupa cum nu este implicat modul in care sarpele este prezent in Eden. Caracterul profund creativ si original al viziunii lui Milton transpare si dintr-o succinta analiza contrastiva oferita de David Loewenstein: "In Geneza, Eva pare a fi singura atunci cand se confrunta cu sarpele (Biblia este, cumva, ambigua in acest punct) si nu se ofera nici o explicatie in legatura cu motivul pentru care el o ademeneste si ii pune credinta la incercare. Totusi, in Cartea a noua din Paradise Lost, Milton le ofera cititorilor sai o descriere detaliata si stralucita a etapelor tentatiei si ale Caderii []".[xii]

II. Imediatetea: viziuni ale prezentului

Aceste viziuni au momentul consemnarii in scris atat ca terminus a quo, cat si ca terminus ad quem. Coincidenta perfecta trimite la perceperea prezentului fie ca moment in desfasurarea implacabila a timpului, fie ca expresie a Eternitatii (in sens blakean). Asemenea viziuni reclama o dispozitie particulara a eului, de transpunere simpatetica in universul aprehendat sau imaginat, deci de empatie. Ele se gasesc, preponderent, la Dante, la Blake, la Wordsworth, la Coleridge, la Rimbaud etc. In literatura romana, apeluri la acest tip de viziune se intalnesc mai ales in poezia lui Arghezi.

Aceste viziuni pot apartine, in egala masura, coordonatei laice si celei religioase, de vreme ce imediatetea poate fi interpretata fie ca insertie estetica in cronologicul anodin, ca redimensionare a timpului lipsit de semnificatie artistica, fie ca decupare a unui fragment al Eternitatii, care deschide calea catre perceperea clara, spontana si nemediata a sacrului.

III. Eshatologia: viziuni ale viitorului extrem

Aceste viziuni au ca terminus a quo momentul consemnarii in scris, iar ca terminus ad quem sfarsitul vietii mundane, in orice forma ar fi imaginata aceasta, sau momente posterioare consemnarii vizionare. Astfel de viziuni se gasesc la Milton, la Blake, in poezia baroca, in cea expresionista etc. In literatura romana, viziuni apocaliptice exista la Heliade Radulescu, la Eminescu, la Arghezi, la Macedonski, la Goga, etc. Evident, viziunile fundamentate pe un imaginar crestin fac apel la Judecata de Apoi a lui Christos, deci la A Doua Venire a lui Mesia. Cele mai multe scenarii eshatologice sunt puse in realtie cu cele trei mari religii ale Cartii (iudaismul, crestinismul si mahomedanismul), care insista pe linearitatea si unicitatea evenimentelor esentiale[xiii] in ordine ontologica: exista o singura Geneza si de aceea nu poate exista decat un singur Apocalips. In contextul religiilor orientale, centrate pe ideea de recurenta (variante ale mitului eternei reintoarceri,[xiv] prezent si la Heraclit, la stoici si, subsecvent, la neoplatonicieni), scenariile eshatologice nu pot avea o functie atat de puternic orientata spre afectele individului si spre aprehensiunea acestuia de damnare eterna, de vreme ce, oricum, Divinitatea moare si renaste ad infinitum, la fel ca subiectii umani.

Northrop Frye identifica totalitatea scenariului eshatologic cu o metafora extinsa, operand o insolita identificare corporala: "Apocalipsa, am sugerat noi, era o structura metaforica vasta, in cadrul careia toate categoriile realitatii, sau ceea ce urma sa se numeasca marele lant al fiintei, sunt identificate cu trupul lui Mesia".[xv]

Nu este insa mai putin important de mentionat faptul ca viziunile eshatologice (ca parte dintr-un scenariu bine elaborat si compartimentat in etape succesive, pe model aproape dramatic, am afirma noi) sunt generate, atat in imaginarul biblic vetero- si neotestamentar, cat si in poezia de inspiratie crestina, ca pandant al ciclicitatii temporale (acel "mit al eternei reintoarceri" teoretizat si explicitat in detaliu de Mircea Eliade) din gandirea orientala, dar si greco-latina, dupa cum observa cu acuratete M. H. Abrams: "In opozitie cu primitivismul si ciclicitatea (teoria eternei reintoarceri) greco-latine, paradigma biblica atribuie istoriei terestre un singur scenariu bine definit, cu un inceput (fiat-ul creatiei), o catastrofa (caderea omului), un moment de criza (Incarnarea si Invierea lui Christos) si un sfarsit care se apropie (brusca Judecata de Apoi a lui Christos-Rege, urmata de substituirea lumii vechi de ,un nou cer' si de ,un nou pamant'), ceea ce va transforma tragedia istoriei umane intr-o comedie cosmica".[xvi]

Dupa Lucian Boia, la nivel afectiv, este decelabila o antinomie la nivelul scenariilor eshatologice: "In domeniul imaginarului, sfarsiturile lumii sunt marcate de ambiguitate. Conceptul este contradictoriu. Coexista atractia si respingerea, frica si speranta, moartea si revenirea la viata. Omul nu crede in neant, el refuza sa-l accepte".[xvii] Dupa acest scenariu conceput in cheie expresionista, istoricul conchide sec, definind termenul de "sfarsit al lumii" astfel: "Mai prozaic, sfarsitul lumii inseamna schimbare radicala, restructurare globala. Nu intamplator il intalnim in formele sale extreme in societatile prada crizelor de crestere, sau pe cale sa-si modifice fundamental sistemele de raporturi si de valori".[xviii]

IV. Viziuni transtemporale

Aceste viziuni urmaresc transcenderea ideii de timp, mutand teleologia intr-o zona obscura, imposibil de decelat sau cuantificat. Asemenea viziuni se gasesc la Kabir, la Dante, la Novalis, la Blake etc. In literatura romana, aceste viziuni sunt apanajul poeziei eminesciene.

Divizarea traditionala a timpului in trei faze: trecut, prezent si viitor nu are prea mare relevanta in cazul poetilor romantici, care rejecteaza aceasta schema formala. Eul topeste intreaga materie temporala (dar si pe cea spatiala) intr-o perceptie unica sau, in expresia utilizata de Amala M. Hanke, "constiinta spatiotemporala subiectiva constituie o forta integratoare, capabila sa unifice dimensiunile spatiala si temporala intr-o experienta de intrepatrundere omogena a duratei, a continuitatii si a spatialitatii. [] In momente privilegiate, constiinta subiectiva poate stopa curgerea timpului, oferind experienta eternitatii temporale, in care viata este perceputa in totalitatea ei []. Si, in cadrul unor experiente cu adevarat vizionare, mintea poate chiar percepe eternitatea per se".[xix]

Trebuie precizat insa ca acest tip de viziuni trimite, de cele mai multe ori, la un scenariu originar reflectat ca dezirabil si concretizat in mitul Varstei de Aur. In poezia romantica, se instituie si face cariera, mai ales in Anglia si Germania, sintagma primal history (germ. Urzeit sau Vorzeit), care se refera, in expresia sintetica a cercetatoarei Amala M. Hanke, la "un timp primar sinonim cu simultaneitatea temporala a trecutului, a prezentului si a viitorului intrepatrunse in unitate".[xx] Eul are, in momente speciale, acces la aceasta totalitate a istoriei, care o si transcende, deschizand accesul la eternitatea divina. Celalalt pol al Urzeit-ului este constituit de Endzeit; practic, istoria fenomenala, consemnata cronologic, se desfasoara intre aceste doua bariere, dincolo de care se intinde infinitatea. Chiar si Blake, in A Vision of the Last Judgment, isi discuta opera prin raportare la Varsta de Aur: "Natura Operei mele este Vizionara sau Imaginativa; este o Incercare de a Restaura ceea ce anticii numeau Varsta de Aur".[xxi]