Diversitate tematica, stilistica si de viziune in opera marilor clasici

Diversitate tematica, stilistica si de viziune in opera marilor clasici

In deceniile care urmeaza Unirii Principatelor (1859), istoria tarii noastre cunoaste cateva evenimente importante. Am vazut ca scriitorii vremii au fost constienti ca "O era de renastere si civilizatie s-a deschis tarii noastre" (cum se spunea in "Revista romana" a lui Odobescu).

Una dintre cele stralucite epoci din cultura noastra - numita Epoca marilor clasici - este considerate pe drept cuvant aceea din deceniile VII-IX ale secolului trecut, cand apar operele exceptionale ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Macedonski, Critica lui Maiorescu, revistele "Convorbiri literare", "Contemporanul" si "Literatorul". De aceasta epoca se leaga cateva din cele mai mari realizari ale poeziei, prozei, teatrului, criticii si publicisticii nationale.

v    Junimea si "Convorbiri literare".

Junimea a fost considerata in epoca si dupa aceea cel mai de seama cenaclu si cea mai importanta societate culturala din istoria literaturii romane. In 1867, Junimea scoate o revista proprie. Revista se intituleaza "Convorbiri Literare" si primul numar apare la Iasi la 1 martie 1867. De aici inainte, activitatea societatii, se reflecta in revista. Aceasta are o viata lunga in cadrul careia publica toti scriitori de seama ai epocii : Mihai Eminescu (multe poezii), Ion Creanga (amintirle, povesti), Vasile Alecsandri (pastelurile), Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici si numerosii altii.

v    Mihai Eminescu

Cel mai mare poet roman si unul din marii lirici ai lumii, Mihai Eminescu, s-a nascut in 1850 la Botosani, si natura Bucovinei e de la inceput prezenta in opera lui.

Prima poezie, care l-a facut cunoscut unui public restrans, este o elegie fara titlu, semnata M. Eminovici si tiparita alaturi de alte sase poezii intr-o brosura. Adevaratul sau debut literar se face insa la revista "Familia" , in acelasi an (1866), cu poezia "De-as avea".

Ne vom da seama mai bine de idealurile si de limbajul liricii lui Eminescu in urmatoarele perioade.

Trei teme esentiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu, in jurul carora se grupeaza elementele universului sau : natura, dragostea si istoria.

1.Natura este una tipic romantica. Ea apare poetului sub doua infatisari principale. Intai, ca toti romanticii, poetul e atras de o natura de inceput de lume, de material care se naste din haos. El imagineaza in "Scrisoarea I" un astfel de inceput si o astfel de nastere a universului :

"La-nceput, pe cand fiinta nu eram, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,

Referat: Organitele celulare Document online: Anatomia ficatului - structura histologica si fiziologia ficatului - notiuni de semiologie

Cand nu se-ascundea nimica, desi totul era ascuns .

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? Genune? Fu noiam intins de apa?

N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,

Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,

Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza."

Aceste imagini cosmogonice le gasim si in multe alte poezii, ca si in marele poel "Luceafarul", unde Hyperion face o calatorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naste. De romantismul acesta al viziunii se leaga la Eminescu predilectia pentru universal noptii, al stelelor si al lunii, al visului, al imensitatilor, cum sunt cerul si marea.

In al doilea rand, natura eminesciana se infatiseaza, mai ales in poeziile de dragoste, ca o natura placuta, luminoasa, blanda si ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spatii cosmice, departate si reci ca acelea de unde vine Hyperion in "Luceafarul", sau misterioase, nepatrunse, ca acelea din "Scrisoarea I", ci si un iubitor de spatii familiare, apropiate. Un astfel de spatiu este evocat in poezia "La mijloc de codru . ":

"La mijloc de codru des

Toate pasarile ies,

Din huceag de alunis

La voiosul luminis,

Luminis de langa balta,

Care-n trestia inalta

Leganandu-se din unde . "

Aici observam cat de armonioasa este aceasta a doua natura eminseciana. Cerul si pamantul se patrund, soarele si luna se oglindesc in lac, alaturi de chipul iubitei. E o natura paradisiaca, in care isi fac aparitia vietati obisnuite. Ea protejeaza pe intragostiti.

2.Dragostea (ilustrata in poezii cunoscute, ca: "Pe langa plopii fara sot", "Sara pe deal", "Atat de frageda", etc.), a doua tema, isi are universal ei, direct legata de natura. In general, dintre cele doua naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua cea familiar-protectoare, formeaza cadrul obisnuit al dragostei. In "Lacul", "Dorinta" si in alte poezii, poetul isi cheama iubita "in codrul cu verdeata" sau pe malul lacului "incarcat cu flori de nufar"; femeia, la randul ei, vrea sa-l smulga din "nouri si ceruri nalte", adica din visari filozofice, si sa-l aduca pe pamant, alaturi de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu incep cu o chemare in aceasta natura obisnuita ("vino-n codru la isvorul . ") si se incheie cu o stare de visare, de placuta cufundare a gandurilor si a simtirilor in fosnetul frunzelor, in murmurul apelor, in dulcea batere de vant. De fapt, acest lucru arata ca iubirea este legata de natura la Eminescu intr-un chip mai profund decat s-ar lega sentimentele perechii de indragostiti de cadrul in care ei se gasesc. Iubirea e o forma de a participa la viata lumii, a universului. Indragostitii ce se lasa in voia dragostei lor ajung sa se contopeasca cu ritmul neobosit al naturii insasi. Nu-si pun intrebari, ci viseaza cu ochii deschisi patrunsi de  armonia codrului si de muzica astrelor. Starea aceasta seamana cu somnul, cu visul, si este esential romantica. Pentru romantici, natura este eterna, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul - prin iubire, prin contemplatie visatoare, prin somn - aspira sa se contopeasca cu natura: el vrea sa-si uite contitia trecatoare, sa se bucure de eternitatea lumii insasi in care se afla. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii.

3.A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca si natura, istoria, ca tema a operei literare, reprezinta tot o descoperire a romanticilor. In comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna, istoria e locul schimbarilor si de aceea ea se infatiseaza poetului ca o expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau. Aceasta stadanie este insotita de satisfactie,dar si de nemultumiri profunde, ce genereaza uneori sentimentul zadarniciei. Memento mori, subintitulat de poet "Panorama deseratciunilor", este poemul succesiunii civilizatiilor spre un scop adesea necunoscut.

Pe vasta panza a timpului se perinda "Codri de secoli", "Oceane de popoare", de la primitivii care "In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra", trecand prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia, Roma, pana la Dacia mareata si legendara. Dacia este evocata adesea de Eminescu,in opozitie cu lumea decazuta in care credea a trai el insusi. Tema poemului trebuie legata de prezenta "cugetatorului", care "gramadeste lumea intr-un singur semn"; cu alte cuvinte, cauta sa afle intelesuri, sensul istoriei.

Trecutul acesta glorios se opune prezentului si in "Scrisoarea III", care se incheie cu un veritabil pamflet politic.Eminescu nu e numai poetul evocarii unei istorii indepartate, ci si martorul uneia contemporane.Rezumand aceasta a treia tema esentiala a licricii eminesciene, putem spune ca istoria apare la Eminescu indisolubil legata de ideea de patrie. El nu scrie despre tara doar cu ocaza sarbatorilor nationale; lirica lui e permanent strabatuta de sentimentul iubirii de tara.

CONCEPTIA DESPRE POEZIE SI MISIUNEA POETULUI

Aparuta in "Convorbiri literare" in 15 august 1870, "Epigonii" a facut mare impresie asupra junimistilor "din cauza frumusetii versurilor", cum isi va aminti Iacob Negruzzi, si totodata datorita "originalitatii cugetarii" cu care "negresit ca, in fond, nu era cu putinta sa ne unim".Din acest lung poem aflam prima oara ce credea Eminescu despre poezie si poeti. Autorul evoca cu emotie "zilele de-aur a scripturelor romane", adica ceea ce el considera a fi fost epoca de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsa intre sfarsitul secolului al XVIII-lea si jumatatea secolului al XIX-lea. Eminescu stie prea bine ca majoritatea poetilor acelui timp erau importanti nu atat pentru valoarea in sine, estetica, a poeziei, cat si pentru sinceritatea idealurilor lor patriotice. Lui Eminescu I se pare ca urmasii acestora sunt niste simple "epigonii" care au pierdut orice sinceritate a simtirii. Partea a doua a poemului este o satira la adresa epigoniilor, "simtirii reci, harfe zdrobite", "mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate".

Sigur ca aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui sentiment foarte subiectiv de nemultumire al poetului.In cea mai stralucita epoca din literatura noastra, el vedea imitatia si lipsa idealurilor. Junimistii nu erau de acord nici cu critica aceasta exagerata a prezentului, in literatura careia ei credeau, nici cu supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slaba. Conceptia lui Eminescu difera de a lui Maiorescu in aceasta privinta. Dreptatea era de partea criticului. Observam indiferent de justetea unor consideratii, ca poetul pune un mare accent pe traditia nationala, fiind un mare iubitor al istoriei tarii sale, ale carei figuri le-a evocat.