Mara- caracterizare - romanul Mara de Ioan Slavici

Mara- Caracterizare - romanul Mara de Ioan Slavici

Mara, protagonista complexa a romanului, un personaj eponim si "rotund", este reprezentativa pentru conceptia artistica a lui Slavici. Fin psiholog, observator atent al sufletului omenesc, romancierul contureaza un personaj realist, viabil, de o vigoare surprinzatoare, care-si da seama ca banii sunt singura cale de a asigura, pentru ea si copii, o existenta linistita, o viata demna si rerspectabila. Eroina este un personaj realist si traditional, deoarece este tipica pentru chipul taranului, o femeie puternica, energica si cu multa afectivitate pentru copiii ei.

Titlul indica numele personajului principal, intrucat aceasta creatie este, mai intai, "romanul Marei", al carei destin constituie axa fundamentala a epicii, ea fiind considerate si "prima femeie-capitalist din literature noastra". Pe Mara n-o intereseaza averea, ci doar sa aiba bani, care sa-I aduca respectul celorlalti, impacarea cu sine si o siguranta constanta pentru viitorul copiilor. Eroina se incadreaza in vederile etice ale autorului, al carui deziderat este acela ca oamenii trebuie sa fie chibzuiti, harnici si virtuosi, ea intruchipand un adevarat exemplu de moralitate.

Mara Barzovanu ramasese vaduva cu doi copii, , dar era inca "tanara si voinica si harnica, asa cum o caracterizeaza direct naratorul omniscient. Mara este precupeata, deoarece isi castiga existenta din negustorie. Ca o adevarata femeie de afaceri, Mara are un singur scop, acela de a strange bani,.

Portetul fizic, conturat de naratorul omniscient in mod direct prin detalii, trimite sugestiv la trasaturile morale.

Trasaturile morale definitorii ale Marei decurg in mod indirect din faptele, atitudinea, mentalitatea si aspiratiile eroinei. Femeie apriga, avand un acut simt al demnitatii umane, se hotaraste sa stranga bani ca sa scape de saracie si sa-si creasca cei doi copii, pe Trica si Persida, carora se straduieste sa le creeze o situatie materiala si sociala cat mai buna. Mama iubitoare, Mara are modele de viata pentru copiii ei, pe fata vrea s-o vada preoteasa, iar pe Trica viseaza sa-l faca maistru-cojocar. Desi copiii apar "zdrentarosi si desculti", sunt, totusi, "sanatosi si rumeni, voinici si plini de viata, destepti si frumosi", insa "nepeptanati si nespalati si obraznici". Chibzuita pana la zgarcenie, Mara face in fiecare seara socotelile, pune deoparte banii pentru siguranta vietii cotidiene si pentru ziua de maine. La capataiul patului tine trei ciorapi, -"unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si al treilea pentru Trica"-, in care pune zilnic fie si numai un creitar si mai degraba imprumuta banii de trebuinta pentru a doua zi, decat sa ia ceva din ciorapi.

Autoritara, Mara are putere de munca si o inteligenta pragmatica, insusiri izvorate, indirect, din experienta ei de viata si de aceea nu cheltuieste cu usurinta nici pentru copiii ei, desi ii iubeste enorm, dorind sa stranga bani suficienti care sa-I dea puterea sa invinga viata si sa-I asigure astfel echilibrul sufletesc.

Desi este zgarcita, Mara nu este lacoma, eroina fiind mereu motivata si animata in actiunile ei de dragostea materna si de prestigiul in societate. Construita din lumini si umbre, Mara nu se indura totusi sa cheltuiasca bani nici chiar pentru educatia copiilor ei, ci gaseste mijloace de a rezolva aceasta problema prin alte cai.

Din relatiile cu celelalte personaje, reiese in mod indirect, inventivitatea si abilitatea femeii de a evita cheltuirea banilor si a-si indeplini, totodata, telul in ceea ce priveste asigurarea viitorului celor doi copii. Cand Persida implineste sapte ani, Mara o da in grija calugaritelor, insa nu se poate hotari sa plateasca asa cum se intelesese cu maica Aegidia si calugarita staruieste pe langa maica priorita s-o primeasca pe fata pentru mai putin. Ca podarita, Mara obtine un castig insemnat atat din taxele platite de trecatori, cat si din avantajul de a-si pune masa si cosurile cu marfa la capul podului, unde are vanzare buna, deoarece pe acolo "trecea toata lumea". Cu toate acestea, nu vrea sa plateasca rascumpararea lui Trica si sa-l scape de armata, ci se imprumuta, cu gandul ascuns de a nu-I mai inapoia, mizand pe faptul ca Trica se va insura cu fiica mesterului, si astfel ea va scapa de datorie. Dezamagit de atitudinea mamei, Trica se inroleaza voluntar pentru razboiul din Italia, unde este lovit in sold, din care cauza Mara se simte vinovata ca nu platise rascumpararea.

Eliberarea voluntara din pantecele ma­mei evoca in mic revolta titanica in contra ordinii naturale: Canuta asteapta sosirea moasei, dar, excedat de intarziere, plonjeaza "fara socoteala in lume, tocmai cand s-auzeau clopoteii de la brisca lui tata-sau la scara". Se consuma acum preludiul lungii suite de contratimpuri care il vor urmari toata viata.

"Cardinaliatea momen­tului este insa subminata perfid de o coroziva ironie minimaliza­toare : copilul forteaza granita sorocului pentru ca agentul sanitar se trezeste greu din mahmureala unui chef strasnic incins la domi­ciliul arendasului. Asemenea dublari ale momentelor grave cu moti­vatii persiflante, osciland intre ironia blanda si sarcasmul feroce, se intalnesc aproape la tot pasul in Canuta, om sucit. Sa nu ne lasam, totusi, pacaliti: retorica antiromantica este tot o forma de romantism, ironia fiindu-i acestuia adanc si intim consubstantiala".

La ceremonia botezului, Canuta nu suporta decat doua din cele trei cuvenite scufundari in apa rituala; la ultima, "copilul s-a smucit din degetele popii ca o varluga si a scapat in fundul cristel-nitii". Salvarea vine de la sangele rece si reactia celera a preotului care-si sumete manecile si-l scoate degraba la aer mai mult mort decat viu. Personajul prizeaza experienta mortii inainte de a-si fi trait propriu-zis viata: succesiunea fireasca a etapelor biologice este dereglata, ba chiar rasturnata cu totul. in aer se aude falfairea rau prevestitoare a dramaticului "viceversa" caragialian.

Un alt nume al sau este "suceala" de care sufera Canuta, asupra caruia pluteste teribila damnatiune a destinelor nepereche. inceputul vietii lui coincide cu o moarte temporara; sfarsitul ei aglutineaza simetric o nitelus morbida, dar efectiva prelungire a palpaitului vietii (in sicriu, omul continua sa traiasca si reuseste performanta cinetica de a se rasuci - la propriu - in mormant).

Pe la 7 ani, baiatul ramane orfan. Romanticii nu au familie in sensul curent al cuvantului sau, daca au, nu intretin cu ea relatii foarte apropiate. Lipsa (efectiva sau doar simbolica a) parintilor constituie primul simptom al abrogarii legaturilor sanguine ale acestui gen de personaje cu o lume proprie. Proprie insa ca rezul­tanta a predestinarii, nu a optiunii lor libere. Pe cale de consecinta, straina si generatoare de solitudine.