Elemente de gramatica textuala. Coeziunea textuala si progresia tematica.

Elemente de gramatica textuala Coeziunea textuala si progresia tematica cele cinci subcapitole: 1. Preliminarii, 2. Progresia constanta, 3. Progresia lineara, 4. Progresia derivata, Concluzii, se vor defini, analiza si ilustra cele doua notiuni - coeziunea textuala si progresia tematica, apoi, va fi dezvoltata perspectiva functionala a frazei. De asemenea vor fi enumerate tipurile de progresie tematica: constanta cu divizarea hiper-temei in sub-teme, lineara cu anadiploza si combinata/ derivata, alternarea lor in naratie asigurand inteligibilitatea naratiunii.

Gramatica textului defineste progresia tematica drept rezultat al unui proces ce articuleaza/ ataseaza  tema, adica ceea ce se presupune cunoscut, la rema, definita drept ceea ce se adauga nou ca informatie, textului/ enuntului. Definitie si ilustrarile au ca suport teoretic lucrarile din naratologia universitara franceza contemporana, Yves Reuter cu Introduction a l'analyse du roman si Jean François Jeandillou cu L'analyse textuelle.

In progresia constanta, ca prim tip de progresie, opozitia tema - rema asigura dinamica interioara a frazei si apoi inlantuirile interfrastice, textul capatand astfel coerenta. Se reia aceeasi tema si se asociaza cu reme diferite: T₍₁₎ - R₍₁₎ ; T₍₁₎ - R₍₂₎ ; T₍₁₎ - R₍₃₎. Ilustrarea se va face cu fragmente din romanul Pupa russa de Gheorghe Craciun. Aceasta progresie este si cea mai simpla, dar proliferarea ei intr-un text poate produce monotonie. Reluarea aceleiasi teme are diferite efecte in text si se poate realiza in doua modalitati: fie se reia tema identic T₍₁₎ fie se reia prin deictic pronominal, pronumele personal de persoana a III-a.

Ocurenta excesiva a primei teme T₍₁₎ creeaza un efect cel putin bizar, de proza concentrica sau in spirala, naratiunea nemaisugerand, de fapt, o progresie. In proza postmoderna, se intampla de multe ori asemenea fenomene si constatam ca nu exista o naratiune propriu-zisa, ci o descriere de actiuni. Jean-François Jeandillou apreciaza ca aceasta trasatura apartine suprarealismului, dar iata ca ea se manifesta si in postmodernismul romanesc; preluand opiniile lui M.-L. Bardèche, Jean-François Jeandillou mai considera ca non-progresia este totusi o trasatura intrinseca a textualitatii.

Ilustrarea se va face cu fragmente din romanul Pupa russa de Gheorghe Craciun si Orbitor. Aripa stanga de Mircea Cartarescu.

Progresia lineara al doilea tip de progresie, determina ca rema enuntului anterior sa devina urmatoarea tema a noului enunt: T₍₁₎ - R₍₁₎ → T₍₂₎ = R₍₁₎ - R₍₂₎ → T₍₃₎ = R₍₂₎ - R_(3), transformarea remei R_(n) in tema T_{(n + 1)} se poate detecta usor in text datorita anaforicelor si, uneori, datorita repetitiilor. Yves Reuter apreciaza ca acest tip de progresie este si cel mai greu de mentinut in text. Pentru exemplificare, am selectat fragmente din romanul O suta de ani de zile la Portile Orientului al lui Ioan Grosan.

In cadrul progresiei derivate, raportul hipertema - hipotema poate fi urmarit la nivelul ambelor teme, T₍₁₎ si noua tema T₍₂₎ provenita din rema R_(1), si consta in dezvoltarea unui nou constituent. Exemplificarea, in acest caz, vizeaza romanul lui Stefan Agopian, intitulat Tobit.

Ion este romanul sufletului instinctual, scris in epoca sufletului intelectual.

Stilul romanului este si el eclectic, un amestec de clasicism si modernitate.

Clasic ramane, stilistic, romanul, in sensul de arta scripturala a indepartarii (T. Pavel).

Modern ajunge sa fie, datorita unei retorici detroplogizante sau, cum s-a spus, anticalofile, apropiate, comunicative.

Padurea spanzuratilor, 1922, este romanul lui L. Rebreanu care s-a bucurat de o anumita reputatie europeana. (Ecranizarea cartii, in deceniul 7, premiata la Cannes, va reconfirma forta artistica a operei.)

Tema obsedanta a constiintei razboinicului fratricid, care alege, in urma unor tragice sfasieri de constiinta, propria moarte, capata in roman amploare. Subiectul si problematica atrag transformarile structurale care ii confera romanului o incipienta modernitate estetica, prin analiza constiintei, si sociologica, aceasta prin lumea rurala trecuta intr-un fundal al celei urbane, intelectuale, cazone.

Romanul este unul cu teza, dar si unul relatat cu tact. El exploateaza tot un subiect fierbinte, dezastrul uman, moral, produs in ultimul razboi, care atunci era si primul razboi mondial.

Prin descrierea vidului interior, a actelor mecanice, a asociatiilor aleatorii, a deplinei instrainari a protagonistului, Rebreanu isi apropriaza, cum s-a observat, modelul dostoievskian al psihologiei profunzimilor.

Padurea spanzuratilor este un roman al unui personaj mistic supus analizei morale, dar si analizei psiho-logice.

Analiza psihologica se grefeaza la L. Rebreanu pe o poetica a realismului critic naturalist. La originea psihologiei adancurilor constiintei se afla cauze dintre cele mai echivoce si mai obscure. Sondajul psihologic porneste intotdeauna dinspre suprafata spre strafundurile inconstientului individual.

Padurea spanzuratilor, prin mesajul sau umanitarist si pacifist, este o pledoarie pentru fortele vietii, binelui si adevarului moral, dreptatii sociale, de condamnare a ideologiilor cinice, egoiste, criminale. In naratiune, purtatorul unui astfel de mesaj etic universal este personajul Gross, convins ca masa oamenilor obisnuiti nu este animata de interese meschine si nu-si edifica o morala fundamentata pe ura, ci pe fraternitate.

Chiar si in moarte, Apostol descopera solitaritatea umana, prin Ilona, groparul Vidor, primareasa din sat, dar si prin oamenii cei mai obisnuiti.

Faptul e de natura sa-i umanizeze drama, pentru ca Bologa moare fara a putea raspunde unor intrebari profunde care ii framanta reflexivitatea. El nu stie daca dragostea crestina pentru semen, umanitarismul, iubirea pot introna fericirea. Nu intelege daca civilizatia a facut omul sa progreseze ori, dimpotriva, l-a reintors la natura si salbaticie. Pentru el, singura solutie posibila devine moartea.

Romanul de analiza morala este si unul care confrunta moduri si modele etice. Intai, morala datoriei. Apoi, morala care demistifica acuzand si condamnand razboiul ca act de suprimare deopotriva a omului si a omenescului.

Proza postmoderna foloseste multe modalitati de a sterge granita dintre naratie si descriere, exemplul analizat fiind un tip de descriere narativizata cu rolul de a estompa/ a anula efectul pauzei descriptive. Oricum, toate cele trei tipuri de progresie ilustrate apar in naratie, de cele mai multe ori, simultan. Toate aceste exemple selectate si comentate particularizeaza modalitatea in care se obtine coerenta textuala, definita, conform gramaticii textuale, drept "ansamblu de trasaturi care asigura unitatea semantica a unui set de propozitii/ fraze, astfel incat acestea sa formeze un tot unitar din punctul de vedere al semnificatiei." (cf. DSL: 113) Coreferentialitatea enunturilor se mentine prin aceste relatii complexe date de jocul tema/ rema, hipertema/ hipotema, hiperrema/ hiporema, asigurandu-se, astfel, legatura cu informatia enuntului anterior, dar si acel "plus semantic", desi, uneori, in proza postmoderna, acest aspect nu este absolut obligatoriu. Iata cateva exemple in care, ceea ce apare ca informatie noua, nu aduce totusi o reala semnificatie

Proza postmoderna, intr-o parte a sa, pune sub semnul intrebarii chiar conceptele de "structura gramaticala" sau de "enunt", deoarece definitia acestora nu se mai poate sustine: doua exemple selectate din Stefan Agopian, Tobit si Gheorghe Craciun, Pupa russa evidentiaza tipul de enunt care eludeaza orice regula "prestabilita" la nivelul logicii textuale: enuntarea fie nu mai produce enunt - S (ceea ce inseamna spate): 4 / 1, 4 / 1, 4 / 1, 4 / 1, 4 /1, fie enuntul devine extrem de ambiguu prin lipsa punctuatiei si prin ambiguitatea "construita" a naratorului - Apoi vede un caine vezi un caine s-a apropiat de peretele de tabla al dughenei. De aceea putem vorbi despre o adevarata literatura a deconstructiei.