LUCEAFARUL COMENTARIU - poezia Luceafarul de Mihai Eminescu

LUCEAFARUL COMENTARIU - poezia Luceafarul de Mihai Eminescu

"Luceafarul" este un poem filozofic, in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careuia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate ridica deasupra concretetii vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva.

Poemul "Luceafarul" are 392 de versuri, structurate in 98 de catrene, fiind dominat de existenta a doua planuri: unul universal-cosmic si altul uman-terestru, care converg unul catre celalalt si s einterfereaza uneori in cele patru tablouri, gandite ca entitati distincte. Pe parcursul intregului poem sunt evidentiate ipostazele omului de geniu in raport cu ipostazele ideii de femeie.

Compozitia poemului este simetrica, in cele patru tablouri manifestandu-se armonios palnul terestru si cel cosmic, astfel: tablourile intai si patru imbina planul universal-cosmic si cel uman-terestru, tabloul al doilea este dominat de palnul uman-terestru, iar al treile de planul universal-cosmic.

In ceea ce priveste ipostazele geniului, in tabloul intai omul superior este simbolizat de Luceafar, ca astru apartinand planului cosmic, in al doile este numai aspiratia spirituakla pentru Catalina, in al treilea este intruchipat de Hyperion, iar in ultimul este omul superior sugerat de Luceafar/Hyperion, ca symbol al lumii superioare, datasat de pragmatismul si efemeritatea oamenilor obisnuiti, muritori. Ipostazele feminine sunt illustrate de unicitatea fetei de imparat, in tablul intai de Catalina, femeia pamanteana, care are identitate si nume, in cel de al doilea, in tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizata de aspiratia geniului catre iubirea ideala, iar in ultimul ea devine o muritoare oarecare, o anonima, un "chip de lut".

Tabloul intai este o poveste fantastica de dragoste, deoarece se manifesta intre doua finite apartinand unor lumi diferite, cea terestra si cea cosmica si tocmai de aceea este si o iubire imposibila. Asadar, planul universal-cosmic se intrepatrunde armonios cu cekl uman-terestru, geniul este astrul ceresc in ipostaza Luceafarului, iar fata de imparat este unica si , in raport cu luceafarul, aproape o egala. Poate tocmai a ales Eminescu o fiinta fantastica, de basm, singura care ar putea transcede in lumea inalta a spiritualitatii geniului.

Incipitul este o forma initiala de basm, atestand astfel filonul folkloric al poemului: "a fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata,/ Din rude mari imparatesti/ O prea frumoasa fata". Epitetul care defineste frumusetea neasemuita a fetei, ce provenea "din rude mari imparatesti", este un superlative popular, "prea frumoasa", fiind cunoscut faptul ca Eminescu avea o grija deosebita in alegerea cuvintelor cu mare forta de expresie.

Strofa urmatoare ilustreaza unicitatea fetei de imparat, prin comparatii sugestive pentru a accentua trasaturile care o fac cu totul aparte in lume, aproape incluzand-o in spiritualitatea superioara a geniului: "Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cele,/ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele".

Fereastra constituie un spatiu de comunicare intre cele doua lumi, terestra si cosmica, metafora intalnita si in alte poezii eminesciene: "Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l indrapta/ Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta".

Privindu-l fascinate in fiecare noapte- "Il vede azi, il vede mani"- tanara se indragosteste de astru, "el iar, privind de saptamani,/ Ii cade draga fata". Intalnirea celor doi indragostiti are loc in oglinda, ca spatiu de reflexive si prin intermediul visului: "Ea il privea cu un suras,/ El tremura-n oglinda,/ Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda".

Chemarea Luceafarului de catre fata este patetica, incarcata de dorinta si de forta magica, strofa fiind construita ca o formula cu puteri supranaturale: :Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ patrunde-n casa si in gand/ S viata-mi lumineaza!".

Luceafarul s eintrupeaza mai intai sunb infatisarea angelica a "unui tanar voievod", ca fiu al cerului si al marii- :Iar cerul este tatal meu/ Si muma-mea e marea". Luceafarul o cheama pe fata in lumea lui, oferindu-I statutul de stapana a intinderilor de ape: "O, vin! odorul meu nespus,/ Si lumea ta o lasa!/ Eu sunt luceafarul de sus,/ Iar tu sa-mi fii mireasa".

Fata il refuza, simtandu-l "strain la vorba si la port", apartinand unei lumi necunoscute ei, de care se teme: "Ochiul tau ma-ngheata". Antitezele demonstreaza ideea ca cei doi indragostiti apartin unor entitati diametral opuse, simbolizand existenta vesnica si iminenta mortii: "Caci eu sunt vie, tu esti mort". Fata isi marturiseste neputinta de a accede spre cunoastere, accentuand imposibilitatea formarii cuplului: "Dar ape calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodata".

Ca in basmele populare, dupa trei zile si trei nopti, fata isi aminteste de Luceafar in somn (mitul oniric) si ii adreseaza aceeasi chemare incarcate de dorinte. Luceafarul se intrupeaza de aceasta data sub infatisare demonica, un "mandru chip", nascut din soare si din noapte si vine in odaia fetei cu un efort mai amre decat prima oara. Ii ofera lumea lui, cosmosul, pe cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata il refuza si de aceasta data, desi frumusetea lui o influenteaza puternic: "-O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arata". Metamorfozele Luceafarului in cele doua intrupari, de inger si demon, ilustreaza mitul "Zburatorului", preluat de Eminescu din mitologia populara autohtona.

Lucrare: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Lucrare: Boala lui parkinson

Ideea apartenentei geniului la nemurire ca si statutul de muritoare al fetei sunt exprimate prin antiteza dintre eternitae si efemeritate: "-Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi u oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare?". Fata insa nu poate accede in lumea lui si nici nu-l poate intelege- "Desi vorbesti pe inteles/ Eu nu te pot pricepe"-, de aceea ii cere sa devina el muritor, sa coboare el in lumea ei, "Tut e coboara pe pamant,/ Fii muritor ca mine".

Puterea de sacrificiu in numele implinirii iubirii ideale este proprie numai geniului, viziune romantica exprimata prin intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la nemurire, "Da ma voi naste din pacat/ Primind o alta lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi sa ma dezlege". Superlativul popular absolute folosit in versul "Cat te iubesc de tare" sugerand transpunerea fetei in conditia obiectului unic al pasiunii erotice simtite de Luceafar si dorinta acestuia de cunaostere a lumii pamantene. El accepta ideea "pacatului originar" din mitologia crestina, si, implicit, dezlegarea de legile vesniciei.

Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru ai cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile".

Tabloul al doilea este o idila pastorala intre doua finite apartinand aceleiasi lumi. Cadrul naturii este dominat de planul uman-terestru, fata se individualizeaza prin nume, Catalina, si prin infatisare, iar Luceafarul este doar aspiratie spirituala, ideal.

Tabloul incepe prin prezentarea lui Catalin, "viclean copil de casa", caruia Eminescu ii face un scurt portret, in care tonul ironic este evident: "indraznet cu ochii", cu "obrajei ca doi bujori" si care o urmareste :panditor: oe Catalina. Numele celor doi, Catalin si Catalina nu este intamplator acelasi, deoarece ei sunt expornentiiindividuali ai aceeasi spete omenesti. Intalnirea celor doi pamanteni reprezinta dragostea dintre un flacau si o fata de la tara, o idila pastorala argumentata si prin limbaj si prin gesture: "-Dar ce vrei, mari, Catalin/ I-a dut' de-ti vezi de treaba".

Prezenta Luceafarului este ina cest tablou doar sugerata, ca aspiratie spirirtuala, ca dorinta erotica ideala: "O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte".

Jocul drogostei ca ritual ce se manifesta in toate poeziile erotice eminesciene este ilustrat de gesturile tandre, mangaietoare pentru invatarea iubirii: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob in bob amorul [..] Si ochii tai nemiscatori/ Sub ochii mei ramaie../ [..], Cand fata mea se pleaca-n jos,/ In sus ramai cu fata,/ [..] Cand sarutrandu-te ma-nclin,/ Tu iarasi ma saruta".

Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, intr-un limbaj popular, cat se poate de obisnuit: "Si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine . ". Superioritatea geniului, in ipostaza Luceafarului, este constientizata de Catalina, prin exprimarea propriei neputinte de a patrunde in lume aideilor inalte: "In veci il voi iubi si- n veci/ Va ramanea departe . ".

Tabloul al treilea, numit si "drumul cunoasterii", este dominat d epalnul universal-cosmic, Luceafarul este Hyperion, iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale.

Pastelul cosmic, in care natura este fascinanta, contine scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului universal, trimitand totodata si la geneza Universului: "Si din a chaosului vai,/ Jur- imprejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentai,/ Cum izvorau lumine".

Calatoria lui Hyperion spre Demiurg in spatiul intergalactic simbolizeaza un drum al cunoasterii si totodata motivatia meditatie pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu in raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul spre care aspira acesta, prin lirica mastilor. Setea de cunaostere a omului d egeniu- "o sete care-l soarbe"- face ca Hyperion sa-I ceara Demiurgului dezlegarea de nemurire, in scopul de a descifra taina fericirii, prin implinirea iubirii absolute, in numele careia este in stare de sacrificial supreme: "Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire . ".

Demiurgul ii refuza lui Hyperion dorinta, desconsiderand statutul de muritor al omului, care nu-si poate determina propriul destin, ci se bazeaza numai pe noroc, in antiteza cu omul de geniu, capabil de a implini idealuri inalte, care-l fac nemuritor, dar si neinteles de societate: "Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp nici loc,/ Si nu cunoastem moarte".

Ideea dualitatii existentei ciclice, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si moarte, este unul din argumentele Demiurgului in a-l convinge pe Hyperion sa renunte la ideea de a devein muritor: "Caci toti de nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste".

Demiurgul respinge cu fermitate solicitarea lui Hyperion, "moartea nu se poate . ", exprimandu-si profundul dispret pentru aceasta lume superficiala, meschina, dominate de egoism si care nu merita sacrificial omului de geniu: "Si pentru cine vrei sa mori?/ intoarce-te, te- ndreapta/ Spre-acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta".

Tablul al patrulea, imbina, ca si primul, planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dand romanului o simetri perfecta: geniul redevine astru, iar fata isi pierde unicitatea, numele, frumusetea, infatisarea, ipostaza femeii in acest tablou fiind aceea de muritoare oarecare, de "chip de lut".

Intorcandu-se "in locul lui menit pe cer", Luceafarul priveste pe pamant si vede "doi tineri singuri", intr-un dezlantuit joc al dragostei: "O, lasa-mi capul meu pe san,/ Iubito sa se culce/ Sub raza ociului senin/ Si negrait de dulce". Fata "imbatata de amor", adreseaza Luceafarului o chemare modificata, formula nu mai este magica si accentueaza ideea ca omul obisnuit este supus sortie, intamplarii, norocului, fiind incapabil de a se inalta la iubirea absoluta, ideal care nu-I este accesibil: "-Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza!".

Eliberat de patima iubirii, Luceafarul se detaseaza de lumea stramta, meschina, superficiala si :nu mai cade ca-n trecut/ In mari din tot inaltul", exprimandu-si profundul dispret fata de incapacitatea acestei lumi de a-si depasi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare: "Ce-ti pasa tie, chip d elut/ Dac- oi fie u sau altul?".

Finalul poemului este o sentinta in sens justitiar, in care antiteza dintre pronumele personal de persoana I singular, "eu" si a II-a plural, "vostru" semnifica esenta conflictului dintre etern si efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de aptima iubirii, de amagitoarele chemari ale fericirii pamantesti, care este trecatoare si lipsita de profunzimea sentimentului:

"Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,-

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece."

Atitudinea detasata a Luceafarului din finalul poemului nu exprima o resemnare, ci este o atitudine specifica geniului, rece, rationala, o detasare superioara care nu mai permite un dialog intre cei doi, deaorece ei apartin unor lumi incompatibile ce nu pot comunica, avand conceptii diferite despre iubire, ilustrand valoarea suprema a idealului spre care poate aspira doar omul superior.

Sugestia textului epico-liric se defineste prin complexitatea procedeelor artistice, prin ineditul si varietatea stilului. Filonul folclorin si romantic al poemului este atestat de cuvintele si expresiile populare, care dau un farmec aparte limbajului artistic eminescian, prin ora;itatea exprimarii: "Ii cade draga fata, "In orisicare seara", "Ea, imbatata de amor", "Ia dut't de-ti vezi de treaba", etc.

Fiind un poem epico-liric, "Luceafarul" contopeste, in mod firesc, ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv atesta prezenta marcilor poetice in textul lyric si se concretizeaza prin numeroasele marci lexico-gramaticale ale verbelor si pronumelor la persoana I, precum si prin adresarea directa, ale carei marci lexico-gramaticale sunt verbele si pronumele la persoana a II-a: "venii", "sa urmez", "privesc", "as vrea", "eu", "mea", "meu", etc., "cobori", "esti", "vorbesti","fugi", "nu te mania", "tu", "ta", etc. marca a lirismului subiectiv este si vacativul substantivelor; "luceafar bland", "odorul meu nespus", "Catalin", "iubito", "chip de lut".

Detasarea contemplative a sinelui poetic defineste lirismul obiectiv prin multitudinea marcilor lexico-gramaticale reprezentate de verbe si pronume la persoana a III-a: "asteapta", "se revarsa", "venea", "ajunge", "traieste", "el", "ea", etc.

Poemul "Luceafarul" este cea mai inalta expresie a poeziei romanesti, deoarece reuneste toate motivele, ideile fundamentale, categoriile lirice si mijloacele lui Eminescu, poemul fiind intr-un fel si testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul in care si-a conceput propriul destin.