Lectia despre cub de Nichita Stanescu comentariu

Lectia despre cub

de Nichita Stanescu

Poezia "Lectia despre cub" deschide volumul "Opere imperfecte", publicat in anul 1979. Intreaga poezie constituie o meditatie cu privire la miracolul frumosului.

Titlul poeziei este semnificativ, inducand ideea de arta poetica. Semnificativa in acest sens este vocabula "lectia" din titlu ce releva caracterul didactic al textului liric. Cubul constituie o figura geometrica perfecta ce defineste metaforic in viziunea stanesciana ideea de perfectiune. Astfel, textul liric dat nu este altceva decat o lectie despre perfectiune, precum si despre faptul ca frumosul se naste din inefabila imperfectiune a creatiei finite.

In conceptia poetului, perfectiunea cubului este echivalenta cu frumusetea care isi are sorgintea in mod paradoxal si surprinzator in imperfectiune, in sfarmarea unui colt de al cubului. Din punct de vedere structural, poezia iese din tiparele canonice traditionale, Nichita Stanescu dovedindu-se a fi un inovator al limbajului, precum si al prozodiei. Astfel, versurile ample alterneaza cu cele scurte, masura este variabila, rima alba. Poezia contrariaza asteptarile cititorului, limbajul fiind criptic (incifrat), metafore inedite si asocieri semantice surprinzatoare: "dalta de sange"; "ochiul lui Homer". In maniera figurata, textul liric stanescian inregistreaza in prima parte etapele muncii artistului, in propria sa incercare de a obtine frumusetea. Semnificative in acest sens sunt verbele reflexiv-impersonale ce exprima succesiv acte ce presupun din ce in ce mai multa minutiozitate si finete si maestrie: "se ia"; "se ciopleste"; "se razuieste"; "se lustruieste"; "se saruta". Prin urmare actiunea acestor verbe subliniaza sfortarile artistului in procesul sau creativ ce va culmina cu obtinerea produsului finit: frumosul.

Instrumentele intrebuintate de poet asociate verbelor sunt plasate intr-o progresie ce evidentiaza evolutia spre finete. Semnificative sunt metaforele insolite (= neobisnuite): "bucata de piatra", "dalta de sange", "ochiul lui Homer", "raze". Astfel, se observa progresia, trecerea gradata de la materia neslafuita ("bucata de piatra"), la produsul final, caracterizat de finete ("raze").

Secventa a doua a poeziei e pusa sub pecetea sarutului, a sentimentului ce unicizeaza si innobileaza creatia: "dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul". Urmatoarea secventa poetica releva sfarmarea unui colt al cubului, acea imperfectiune ce unicizeaza creatia: "Se ia un ciocan si brusc se sfarama un colt de-al cubului". In conceptia stanesciana, frumusetea se naste odata cu stirbirea unui colt de-al cubului. Versurile finale ale textului liric releva faptul ca mediocritatea, omul comun ("toti, dar absolut toti") nu intelege miracolul, nu e capabil sa inteleaga faptul ca imperfectiunea genereaza frumusetea: "Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colt sfaramat!".

Evolutia morala si psihologica a personajului este proiectata pe fundalul razboiului: tragedia protagonistului romanului se amplifica, se adanceste si se acutizeaza, alimentata fiind de marea conflagratie care a impins o intreaga generatie de diferite grupari etnice sa lupte impotriva intereselor lor nationale si sa ucida pe proprii lor frati. Romanul analizeaza de fapt criza de constiinta dezlantuita de absurditatea razboiului.

Metafora din titlul romanului este explicata de capitanul Klapka. Acesta povesteste cum, in Cehia, ofiterii cehi patrioti au fost ucisi prin spanzurare din ordinul autoritatilor austro-ungare, facand o padure de spanzurati. Chiar Apostol Bologa trece spre Curtea Martiala printr-o padure pe ai carei copaci stau spanzurati tarani care au fost astfel executati de armata imperiala pentru ca si-au arat ogoarele pe linia frontului.

Padurea Spanzuratilor are o constructie "sferoida", in care inceputul se confunda cu sfarsitul: incepe si se incheie cu cite o scena de executie prin spanzurare; cea care deschide romanul cu executarea sublocotenentului ceh, Svoboda, este plasata intr-o seara de toamna cetoasa, "aproape pe intuneric", cu vant rece, "umed si trist", care batea parca in rafale, aducand "zvonuri de gemete inabusite"[2] iar cea care incheie romanul este plasata intr-o dimineata senina de primavara, cu cer stralucitor, cand este executat locotenentul roman Apostol Bologa. Desi clipa aleasa de destin pentru intrarea in nefiinta este alta, cele doua morti se aseamana prin lumina izbucnita din ochii condamnatilor de parca unul ar fi copia celuilalt sau poate a unui sir reprezentand "padurea spanzuratilor".

Incadrarea discursului epico-analitic intre aceste doua executii pune in prim plan imaginea cumplita pe care o evoca si titlul cartii si care revine obsedant in framantarile lui Bologa. Padurile de spanzurati reapar de-a lungul operei ca un laitmotiv. Faptul ca romanul se deschide cu imaginea unei spanzuratori "noua si sfidatoare infipta la marginea satului", spanzuratoare care isi " intindea bratul cu steagul spre campia neagra"[3] ca o amenintare adresata lumii intregi, face din aceasta imagine terifianta, un simbol al terorii sufletesti si al mortii degradante si nedrepte.

Prin compozitia romanului, scriitorul urmareste un singur fir, cel al existentei lui Apostol Bologa. Dar derularea momentelor subiectului nu este liniara, asa cum liniara nu e nici viata. Drumul vietii lui Bologa coteste si se intoarce in trecut, parand a evita prabusirea finala.

Conflictul esential se dezvolta in planul constiintei intre datoria fata de patrie care-ti subjuga natia si sentimentul apartenentei la o anumita etnie. Drama lui Apostol Bologa izvoraste din situatia sa de cetatean si ostas al Imperiului Austro-Ungar si sentimentul national.

Ca personaj literar, Apostol Bologa este conceput de scriitor in cea mai moderna viziune: prin psihanaliza a impus o imagine in trei straturi suprapuse ale psihicului individual: 1. Sinele - subconstientul; 2. Eul - constientul valorii de sine; 3. Supraeul - personalitatea ajunsa la apogeul evolutiei sale; iar evolutia psihica a personajului se incadreaza intre cele doua ipostaze: de autoritate care condamna si de condamnat la moarte. Prozatorul a schitat aceasta psihologie in trei momente: 1. Apostol este un cetatean: " omul nu e nimic decat in functie de stat"[4]; 2. Apostol "devine" roman: "statul nu cere iubire ci numai devotament si disciplina, pe cand neamul presupune dragoste frateasca"[5]; 3. Apostol "devine" om: " in sinul neamului, individul isi regaseste eul sau cel bun in care salasluiesc mila si dragostea pentru toata omenirea"[6]

In cautarea continua a unui echilibru sufletesc, a unui acord intre lumea lui interioara, a obtiunilor proprii, cu lumea exterioara, Apostol Bologa este un inadaptat superior. El cauta staruitor echilibrul sau individual in lumea cea mica, in care-si descopera "sinele": prea constient ca sa mai creada in iluzia datoriei ca un "bun" cetatean al Imperiului Austro-Ungar, prea sovaielnic pentru a actiona decis ca un patriot roman, Bologa devine martir.

Apostol Bologa crezuse ca are in constiinta sa edificii puternice, notiuni morale statornice in convingeri si atitudini, cu privire la stat, patrie, datorie, neam, insa, in contact cu realitatea vietii, cu o noua experienta, aceste asa-zise valori morale prind un alt continut. De aici, amplificarea incertitudinilor si zbuciumul imens care-l  vor impinge la fapte decisive pntru destinul sau. Potrivit cu felul sau de a gindi, trimiterea la coloana de munitii sau ancorarea in misticism devin, pentru erou, oaze ferite de problemele grele ale razboiului. Episoadele acestea dau impresie de necesitate pentru ca reactiile personajului, in aparenta arbitrare, exprima cu profunzime zbaterea unui intelectual cu formatia lui Bologa, caruia razboiul, in conditiile din Ardeal, ii cere raspuns si atitudine clara.

Capitanul Klapka, mult si greu incercat in unele infruntari ale vietii, traieste si el o mare drama. El se va confesa lui Apostol, motivand ca i-a vazut lacrimile in timpul executiei: "lacrimile acelea ti-au dezvaluit sufletul"[7]; il socoteste pe Apostol Bologa "frate de suferinta".

Acum, romancierul foloseste tehnica introspectiei in naratiune a altei povestiri relatate de Klapka, prin care aduce in prim plan imagini de pe frontul Italiei, intr-un spectacol terifiant, macabru si acuzator. "in fiecare copac atarnau oameni, agatati de crengi cu capetele goale si cu tablitele de gat pe care scria <tradator de partid > in trei limbi"[8]. Drama launtrica a lui Klapka releva contrarietati : "n-am plans m-am bucurat ca traiesc ca am scapat de padurea spanzuratilor"[9]. Amandoi primisera stupida misiune de a distruge reflectorul rusesc. Cand fapta e savarsita, Cervenco ii apostrofeaza. "Ati ucis lumina Bologa!"[10]

Propus pentru medalia de aur in urma distrugerii reflectorului, ii cere generalului Karg sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal, ci sa ramana pe loc sau sa mearga pe frontul italian. Reactia generalului este violenta cand intelege ce se petrece in sufletul lui Bologa: "Dumneata faci deosebire intre dusmanii patriei""gloante, nu medalie"[11]. Este prima forma de condamnare a lui Apostol Bologa.

Apostol nu vrea o limpezire a constii

Doar artistul, doar omul superior e inzestrat cu acea capacitate de a surprinde geneza frumusetii prin imperfectiune.

Observam faptul ca poetul neo-modernist a renuntat la prozodie in favoarea versului liber, asocierile semantice inedite, metaforele insolite surprinzand cititorul. Ca procedeu modern, Nichita Stanescu utilizeaza ingambamentul, prin care ideea unui vers se reia in versul imediat urmator, fiind marcat grafic prin litera initiala mica.