ION

Adevarata masura a fortei creatoare a lui Liviu Rebreanu o atesta, asadar, romanele lui. Primul in timp este Ion, aparut in 1920, an care ramane, datorita acestei imprejurari, o data de prima insemnatate in istoria prozei romanesti.

Inainte de Ion, romanul romanesc inregistrase cateva momente insemnate, datorita lui Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi si noi, lui Slavici cu Mara, lui Duiliu Zamfirescu cu Viata la tara si Tanase Scatiu, iar dintre scriitorii generatiei lui Rebreanu se manifestasera cu succes in roman Agarbiceanu prin Arhanghelii si Sadoveanu prin Neamul Soimarestilor.

Dintre toti acestia, cel mai apropiat de Rebreanu, prin structura sufleteasca, prin anume laturi ale formatiei, inclusiv mediul prim de viata, prin felul de a privi in existenta si modalitatea preferata de expresie artistica este Ioan Slavici. Acesta zugravise in nuvelele si romanele lui aspecte sociale semnificative din viata satului transilvanean, precum si figuri omenesti viguroase turmentate de pasiuni violente, insetate de avere, pastrand in genere fata de ele o atitudine neutra, lasandu-le sa se miste liber in fictiunea literara. Sunt atribute care, cu un suflu epic mai cuprinzator prin aria observatiei sociale si mai profund prin forta de scrutare a sufletului omenesc, cu simt clasic al compozitiei si obiectivitate a relatarii, purificat deplin de tendinte moralizatoare, se vor regasi in romanele lui Liviu Rebreanu, evident ca expresie a unor afinitati structurale, nu a relatiei de influenta. Cat despre modelele lui, acelea de la care a plecat si a caror inraurire se poate identifica, ele sunt in primul rand marii romancieri straini: Tolstoi, Balzac, Flaubert, Zola.

Dar, spre a intelege cum se cuvine romanul Ion, este nevoie de o scurta r evenire la starea prozei noastre epice de inspiratie rurala in momentul aparitiei lui. In aceasta privinta, atat semanatorismul, cat si poporanismul, cu diferentele de rigoare existente intre ele, dar inrudite in chip substantial, proiectau asupra taranimii o viziune lipsita de autenticitate, cu exces de aspecte sumbre, menite sa starneasca mila si sa aduca, pe calea reformelor, un spor de dreptate sociala, in cazul celei de-a doua. Laturile acestea extraestetice, prezente in amandoua curentele, faceau ca substanta insasi a naratiunii ca modalitate epica sa fie invadata de lirism, de asa natura incat un cercetator ca Tudor Vianu a putut vorbi despre o adevarata criza a artei romanesti de a povesti in deceniul 1910-1920.

Intr-o asemenea situatie, a aparut romanul Ion.

Geneza scrierii se poate urmari dupa marturisirile lui Rebreanu insusi. Procesul creator a fost indelungat si esenta lui consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata traite, distantate intre ele prin ani si fara legatura cauzala de la una la alta. Evident, lecturile scriitorului si-au revarsat si ele seva lor de semnificatie in fluxul sufletesc starnit de cele trei experiente de viata.

Prima dintre experiente reiese dintr-o marturisire a lui Liviu Rebreanu: "Ion isi trage originea dintr-o scena pe care am vazut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de inceput de primavara. Pamantul jilav, lipicios. Iesisem cu o pusca la porumbei salbatici. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am vazut un taran, imbracat in straie de sarbatoare. El nu ma vedea.Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul.

L-a sarutat ca pe o ibovnica.". Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fara a i se atribui atunci o semnificatie precisa.

Adevarul relatarii lui Rebreanu nu se poate pune la indoiala, dar trebuie aratat ca un gest asemanator cu cel observat de el infaptuieste si eroul Buteau din romanul La terre al lui Emile Zola.

Cea de a doua experienta de viata autentica i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa, din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre tatal sau. In chip evident, aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc in Ion, constituind esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.

A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, impovarat de greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamant.

Calea sintezei intre aceste trei momente de viata, atesta in continuare Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivarile sociale si sufletesti necesare si a faptelor apartinand, in realitatea traita, autorilor celorlalte doua momente. Trebuie insa subliniat ca, potrivit dramatismului structural al constiintei scriitorului, sinteza astfel realizata nu a anulat asperitatile si contradictiile specifice fiecarui moment, ci numai a obtinut, prin polarizarea lor cu maiestrie, un echilibru temporal intre ele. Minat de conditia lui intima, acest echilibru se va disloca repede, aducand odata cu dislocarea, sfarsitul organic al capodoperei.

Procesul de elaborare al romanului, trecand prin fazele manuscrise Zestrea (titlul initial al romanului) si Rusinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost indelungat si trudnic. Tudor Vianu a lasat o marturie asupra tenacitatii impresionante cu care Rebreanu si-a dus nazuinta la capat: "Era in 1919, ma intorsesem din razboi si Rebreanu isi regasise caminul lui, dupa ce trebuise sa se refugieze in Moldova pentru a scapa de justitia martiala a trupelor de ocupatie. Locuia pe strada Nicolae Balcescu, in fundul unei curti, intr-o casut1 daramat1 de atunci, la doi pasi de casa tot atat de modesta, unde se sfarsise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zarite printre copacii curtii, ramaneau luminate in tot timpul noptii. Ma intorceam tarziu acasa si o chemare inceata imi deschidea usa camerei sarace, despartita prin doua trepte de bucataria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a sasea oara, romanul Ion. Munca incepea odata cu caderea serii si continua pana la rasaritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cand in cand cu racorirea fruntii infierbantate. Intreruperea provocata de vizitatorul nocturn nu parea a-i fi neplacuta.".

Subiectul romanului. Romanul, impartit in doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii, ne transpune in lumea satului ardelean de la sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului nostru. Avem in fata o fresca vasta, cuprinzand, pe langa viata taranimii, si pe cea a intelectualitatii satelor, cu unele reflexe din pulsatia nationala a Transilvaniei. Firul principal al actiunii se tese in jurul eroului scrierii, flacaul chipes, voinic, inteligent si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care, din setea de a se imbogati, isi sacrifica iubirea pentru Florica, o fata frumoasa, insa saraca, asemenea lui, si se casatoreste cu Ana, fata uratica si prizarita, fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu, care a consimtit sa i-o dea de sotie, numai dupa ce a aflat ca Ion o sedusese si ca, in consecinta, gandul lui de a o marita cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate implini. Aceasta este actiunea primului volum. In continuare, romanul urmareste, pe firul principal al dezvoltarii lui, tribulatiile lui Ion, care, dupa casatoria cu Ana, dobandeste, in sfarsit, pamantul visat, are si un copil, dar noi complicatii I se precipita in cale, caci Ana, complet nefericita, se spanzura, odrasla plapanda ii moare, el insusi revenit spre Florica, maritata intre timp cu George Bulbuc, este surprins de acesta intr-o noapte in fata casei si omorat cu sapa. George merge la inchisoare, pamanturile lui Vasile Baciu sunt donate bisericii, iar viata satului Pripas, agitata mai intens pentru o clipa, isi reia cursul tihnit. Astfel se termina volumul al doilea si, o data cu el, romanul.

Personajele romanului. Creator exceptional de viata, Rebreanu face sa traiasca in roman un impresionant numar de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se impune Ion al Glanetasului, care este unul dintre cele mai caracteristice si mai temeinic realizate personaje ale intregii noastre literaturi. Ion e un flacau voinic, destept, energic care sufera de saracia lui si care se crede, prin calitatile enumerate, capabil de o alta soarta.

Atitudinea lui Ion e destul de comuna, desi procedeul sau e mai original, fara sa fie inedit. Violenta lui e forma pe care o ia, in conditiile date, o energie exasperata de a nu se fi putut exprima altfel, intr-o societate in care totul il condamna pe Ion la supunere, la acceptare, adica la mizerie.

Pentru Ion, pamantul inseamna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemari mistice a pamantului, este simbolul omului care incearca sa depaseasca starea de mizerie, de inferioritate sociala si morala. Pentru Ion, acest flacau zdravan si harnic, saracia, adica lipsa pamantului, e o permanenta suferinta si preocuparea cea mare e cum sa-l obtina.

Critica s-a ocupat adesea de Ion, incercand sa strabata in intimitatea sufletului sau, spre a-i surprinde cu exactitate esenta. Principalele pareri sunt contradictorii, dovada cat de complex este personajul sub masca simplitatii aparente. Astfel, pentru Calinescu, Ion este o fire instinctiva, calauzit de impulsuri elementare, violent si patimas, pe care nostalgia Floricai si revenirea la ea nu-l pot in nici un fel umaniza: "In planul creatiei, Ion e o bruta. A batjocorit o fata, ia luat averea, a impins-o la spanzurare si a ramas in cele din urma cu pamantul. Continutul lui a fost epuizat si ispravile sentimentale il scot din sfera instinctelor oarbe, si il duc in lumea constiintei, banalizandu-l{". Pentru Lovinescu, din contra, Ion are "o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, mai ales o vointa imensa". Descoperindu-i asemenea atribute, Lovinescu il considera "o figura simbolica, mai mare decat natura, ce depaseste tendinta de nivelare a naturalismului".

Amandoua aceste caracterizari, desi contradictorii, sunt acoperite cu strictete de comportarea eroului care, fiinta robusta, implantat in viata cu rad1cini puternice, isi are unitatea morala a lui tocmai in principiul contradictiei. Fiul Glanetasului era in adevar un om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu parintii, doritor cu orice pret sa se imbogateasca, dar tot el are, fata de cei amintiti si fata de altii, gesturi de cuviinta prevenitoare, o disponibilitate spre respect si omenie, ilustrata peremptoriu de relatiile cu familia Herdelea si in special cu Titu, precum si o istetime naturala, care, dupa imprejurari, se manifesta cand ca inteligenta, cand ca viclenie. Desigur, i se pot descoperi si alte trasaturi sufletesti, toate insa sunt subsumate setei de afirmare, impulsului nestavilit de a trai cu intensitate viata.

Rebreanu infatiseaza drumul de viata tenebros al eroului sau, pana cand patima il duce la moarte. De-a lungul acestui drum sinuos, el isi revarsa firea in gesturi memorabile, dintre care cel mai discutat este sarutul gliei. Sarutarea lui Ion este un act de luare in posesiune a pamantului, pamantul posesiunii, cel pe care il poseda si care il poseda.

Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, sotia lui Ion, a fost privita, prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o faptura firava, modesta, blanda, a carei personalitate a fost anihilata de brutalitatea cu care au tratat-o atat tatal cat si barbatul ei. Rebreanu, prin comentariul lui direct, cum procedeaza si cu alti eroi, ii intregeste portretul, prezentandu-ne pe scurt drama ei de orfana de mama, crescuta chinuit de tatal sau, Vasile Baciu, om bogat, dar betiv si zgarcit. Ea se indreapta cu naivitate si slabiciune explicabila catre Ion, pe care il iubeste deznadajduita. Scriitorul o invaluie cu o discreta simpatie, simbolizand prin ea o buna parte din destinul nefericit al femeii de la tara in regimul de atunci.

In acelasi mod pot fi urmarite toate figurile aduse de Rebreanu in actiunea romanului: Glanetasu, Zenobia, George Bulbuc, tatal sau Toma, Simion Lungu, Florica etc. Pe toate romancierul le-a zugravit viu, le-a inzestrat cu atribute proprii.

Scriitorul a infatisat realist stratificarea sociala a satului. Drama insasi a lui Ion si a sotiei sale, Ana, isi are motivare in problematica generata de aceasta stratificare.

Diferentierea taranimii dupa starea materiala este observata cu luciditate de scriitor, care face din ea moment cardinal in definirea eroilor si a situatiilor. Capitolul prim ofera, in aceasta privinta, scene din cele mai caracteristice.

Raporturile dintre taranimea si intelectualitatea satului sunt dominate de aceeasi neta constiinta a deosebirii de stare sociala. Preotul Belciug, familia invatatorului Herdelea, notarul privesc spre taranime cu o atitudine distanta, caracterizata prin politete rece si zambet protector. Ei nu admit sa fie trecuta bariera care ii desparte de truditorii gliei; acestia la randu-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenta prevenitoare, de diferite grade insa, intrucat bogatasii de felul lui Vasile Baciu, constienti de forta averii lor sunt mai indrazneti.

Preocuparile burgheziei satesti sunt in general marunte. In ciuda superioritatii,

pe care o etaleaza fata de tarani, domnii satului se zbat in nevoi, sunt asaltati de greutati carora, in situatia specifica a Transilvaniei de atunci, abia le pot face fata, mai ales cand au si familie numeroasa cum este cazul invatatorului Herdelea. Acesta isi mentine greu slujba, trece adesea prin momente de umilinta, este obligat la continui compromisuri si concesii morale, in peregrinarile lui prin diferite sate, pe unde, dupa bunul lor plac, il poarta autoritatile.

Portretul preotului Belciug este realizat de Rebreanu dupa acelasi procedeu al impletirii schitei biografice, cu observarea comportarii eroului in momente semnificative de viata, raportate constant la conditionarea lor sociala. Belciug are o situatie materiala mai buna decat Herdelea, el nu este impovarat de greutati familiale. Aceste elemente, conjugate cu o anumita austeritate temperamentala, vizibila si in infatisarea lui fizica, si cu rigorismul profesiei, determina din parte-I un spor de principalitate in raport cu oamenii si cu autoritatile. De aici prestigiul lui mai mare in fata satului.

Scriitorul surprinde in roman si principalele aspecte generate de lupta nationala a romanilor transilvaneni in acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a dezertiunii tradatoare alaturi de oficialitatile austro-ungare, reprezentata prin solgabiraul Chitu; cea a luptei nationale in cadrul legalitatii, recomandata si practicata de avocatul Victor Grofsoru; in sfarsit atitudinea darza, neinduplecata, impinsa pana la iredentism, caracteristica profesorului Spataru. Toate acestea sunt aratate cu limpezime cand scriitorul urmareste lupta dintre avocatul Victor Grofsorul si bancherul svab ungurizat Bela Bek pentru ocuparea unui loc in parlament ramas vacant prin moartea deputatului roman Ion Ciocan.

Tradus in numeroase limbi, romanul a starnit entuziasm. O dovada a faptului este trecerea lui de catre U.N.E.S.C.O. printre marile opere ale contemporaneitatii.

Romanul Ion, aparut in 1920, in editura Viata romaneasca, este format din doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Fiecare volum este impartit in mai multe capitole - primul in sase, ultimul in sapte.

George Calinescu afirma ca: "Ion e opera unui poet epic care canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii, nasterea, nunta, moartea. Romanul e facut din canturi, vadit cadentate in stilul marilor epopei". "Hora in sat, bataia intre flacai, tocmeala pentru zestre, nunta taraneasca si nunta invatatoreasca, nasterea la camp a copilului Anei, moartea batranului Dumitru Moarcas, spanzurarea carciumarului si a Anei, sunt momente din calendarul sempitern al satului, miscatoare prin calitatea lor elementara. Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodopera de maretie linistita".