Ion Luca Caragiale

Incadrarea in epoca

Caragiale este reprezentantul teatrului in perioada marilor clasici, alcatuind ceea ce se numeste tripticul de aur al literaturii romane: genialul poet, unicul si originalul povestitor, si dramaturgul de exceptie.

Despre Caragiale s-a scris mult, de regula laudativ. Exegetii au disociat cu luciditate intre omul Caragiale, supus vremelniciei, si scriitorul Caragiale, cel care a vizat perfectiunea. Tudor Vianu ii apreciaza creatia: "Caragiale este un scriitor care-si vede si-si aude eroii, care nu poate sa scrie despre ei decat privindu-i si ascultandu-i, facandu-i sa se miste si sa graiasca. De aceea, toata arta lui Caragiale tinde catre prezentarea directa a omului."

Prezentarea operei

Ion Luca Caragiale a fost apreciat de cele mai multe ori ca dramaturg, fiind considerat cel mai important autor de comedie din literatura romaneasca. O noapte furtunoasa, Conu Leonida fata cu reactiunea, O scrisoare pierduta, D'ale carnavalului sunt opere semnificative in acest sens, oferindu-ne o vedere ampla asupra societatii din secolul al XIX-lea din perspectiva comico-satirica.

Mai putin cunoscuta este activitatea sa ca poet, activitate concentrata in parodii si fabule, specii literare potrivite temperamentului sau si spiritului sau ascutit, lucid si sarcastic. Desi prozatorul marilor clasici este considerat Creanga, nu putem trece cu vederea activitatea de prozator a lui Caragiale, concretizata in schite, povestiri si basm.

O scrisoare pierduta

a) Subiectul

Este o comedie de moravuri politice, pe tema alegerilor; in fond, o satira a prostiei umane, a imoralitatii publice si private. Structura piesei e profund dramatica, tradand un secret exceptional al constructiei dialogului si gradarea tensionanta a actiunii. Doua tabere politice se insulta, se dusmanesc, iar, in final, se impaca, urmarind o actiune trepidanta, pornind de la intriga, atingand punctul culminant, dupa care urmeaza un deznodamant neasteptat. Momentele esentiale sunt: pierderea unei scrisori de dragoste a prefectului Tipatescu, gasirea ei de catre Cetateanul turmentat, furtul lui Catavencu, denuntarea plastografiei avocatului, sosirea candidatului de la "centru" si gasirea scrisorii.

Importanta comediei consta in tipologie si in realizarea umorului. Dramaturgul creeaza personaje-tip, in care sunt concentrate prostia si coruptia unei societati. Este vorba despre o societate a secolului trecut, ale carei caracteristici de baza erau demagogia, lasitatea, perfidia si lacomia.

b) Personajele

"Eroii lui Caragiale traiesc prin limbaj. Ei se prezinta si, in loc sa piara pe limba lor, traiesc tocmai prin ceea ce debiteaza. Personajele sunt plate, ridicole in viata, dar triumfatoare in cele din urma. Toate au slabiciunile lor, mai ales pentru vorbe mari, dar goale. Trahanache repeta: 'Acolo unde nu e moral, acolo e coruptie, si o sotietate fara printipuri va sa zica ca nu le are', iar Catavencu rosteste cu emfaza: 'Istoria ne invata anume ca un popor care nu merge inainte, sta pe loc'".

Zaharia Trahanache este un stalp al Partidului Conservator, "prezident a numeroase comitete si comitii", repere pentru pozitia sa politica privilegiata. Prin statutul sau existential, se integreaza organic in lumea eroilor lui Caragiale. Ambitia sa este de a mentine si de a veghea asupra unei ordini stabilite, acceptand un joc ale carui reguli le stapaneste. Apelul al formula "Ai putintica rabdare" e o forma a autoapararii, tinand de tactica amanarii. Nu e o dovada de ramolisment, cum s-ar crede, ci un enunt strategic, ce face parte din arsenalul abilitatilor sale politice. Ar face orice pentru a ramane cetatean onorabil, respectat de cei din jur.

Sistemul de judecati dupa care-si conduce existenta e pragmatic, profund egoist: "Si mie, ca amic, mi-a facut si-mi face servicii". In diplomatia sa, foloseste aranjamente profitabile si minciuna. Aparenta sa bonomie este, in realitate, viclenie procedurala. In fond, toti actioneaza cum vrea el. Abil, tenace, meticulos, calculat, el reuseste sa isi domine oponentii, desi in familie pare un naiv, fiind inselat de sotia si de prietenul sau. Camil Petrescu il considera "cel mai mare vulpoi din cati au masluit viata politica a vremii Caci, intr-o concurenta de lupi flamanzi, el n-ar fi putut conduce o organizatie Pe Farfuridi si Branzovenescu ii conduce cum vrea, pe Tipatescu il controleaza prin Zoe, pe Dandanache il alege fiindca e 'porunca de la centru', pe Catavencu il poate zdrobi, dar n-o face."

Din acelasi partid face parte si Stefan Tipatescu. E lucid si fermecator, romantic chiar in viziunea lui Caragiale. Ar fi in stare sa-si sacrifice pozitia sociala, propunandu-i discret lui Zoe sa fuga. In realitate, e arogant, violent si abuziv. Isi administreaza judetul ca pe propria mosie, oferind titluri si functii fara sa se consulte, fiind constient de puterea sa. Pristanda este cel care-l surprinde, ca om, in cateva cuvinte memorabile: "Mosia - mosie, fonctia - fonctie, coana Joitica - coana Joitica": avere, titlu, iubire. In postul de prefect al judetului, Tipatescu probeaza o subtila tehnica a artei disimularii, regizand si inscenandu-si rolul, punandu-si o anumita masca, in functie de situatie. Cu Trahanache se preface nestiutor in problema scrisorii, cu Farfuridi si Branzovenescu pozeaza in victima, acuzand "blestemata politica" - o replica ce nu ascunde revolta, ci o descarcare nervoasa, ce tradeaza sentimentul nesigurantei, al neprevazutului; nu vrea sa-si piarda cariera, si nici pe Zoe. De la inaltimea situatiei sale, priveste cu dispret micile afaceri, "gainarii", cum le socoteste el. Astfel se explica strigatul "Ah! ce lume! ce lume!".

Zoe este cea care inchide triunghiul conjugal. "Dama venerabila", sotia lui Trahanache si amanta lui Tipatescu tine la aparente. Imorala, superficiala, vrea sa apara in ochii lumii demna de tot respectul. E un stalp al puterii conservatoare si e sigura de influenta ei asupra celor doi barbati. N-ar fi de condamnat daca l-ar iubi pe Tipatescu, dar aventura ei extraconjugala se datoreaza plictiselii. Refuza sa plece cu Tipatescu si face orice pentru a ramane in ochii lumii o femeie demna de respect. Interesele personale trec inaintea celor de partid, si de aceea hotaraste, la insistentele lui Catavencu, sa-i sustina acestuia candidatura: "Eu, eu si cu barbatul meu, te aleg!". Cand va fi in afara pericolului, va fi generoasa si-l va ierta pe Catavencu, fiind convinsa ca bunatatea a ajutat-o sa scape de scandal.

Aceluiasi partid ii apartin Farfuridi si Branzovenescu Primul e prost, si tocmai aceasta prostie a unui cap politic al vremii a cautat sa ridiculizeze Caragiale. Farfuridi crede in ceea ce spune, dar, de fapt, nu spune nimic. Scena cea mai graitoare este acea in care lanseaza "manifestul-program" al partidei guvernamentale. Dupa ce se agata cu disperare de toate argumentele minore, poticnindu-se penibil, termina cu concluzia: "Ori sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic; ori sa nu se revizuiasca, primesc, dar sa se schimbe cate ceva pe ici, pe colo, si anume in punctele esentiale. Din aceasta dilema nu puteti iesi. Am zis!" Admite tradarea, dar e unul dintre tradatori: "Tradare sa fie, daca o cer interesele partidului, dar s-o stim si noi". Vrea deputatia, desi este incapabil de efort si de gandire. Desi incult si pretentios, este violent. Intentioneaza sa trimita o telegrama semnata, pe care sa "o dea anonima".

Branzovenescu il secondeaza, incercand sa-l tempereze: "Tache, Tache, fii cuminte!".

Sustinator al partidului de la putere este si Pristanda. Politaiul dezvaluie abuzurile practicate de autoritati cu o seninatate ce tradeaza rutina. Fata de mai-marii sai, e ca un om de casa, ca un "fecior in uniforma de politai". Are constiinta ilegalitatilor comise: "Curat violare de domiciliu, da' umflati-l!"; dar asculta orbeste ordinele celor mari. Pentru a le apara linistea, ii "umfla" pe toti cei indicati de acestia. Reprezentant tipic al fortei executive corupte si abuzive, pentru Pristanda tot ce spune seful e "curat": "Curat misel", "Curat murdar". O asculta pe sotia sa, care-i da lectii de comportare cu superiorii: "Ghita, Ghita, pupa-l in bot si-i papa tot." Are constiinta dependentei de Trahanache si Tipatescu, mai ales daca acestia il lasa sa-si rotunjeasca "renumeratia dupa buget mica": "Las' sa ma ocarasca, sa ma bata, nu e mai-marele meu? Nu e stapanul meu, de la care mananc paine, eu si unsprece suflete?"

De partea cealalta se afla partidul liberal al lui Catavencu, al popimii si dascalimii. Catavencu e tipul "demagogului latrans"; e facut sa castige, caci dintre toti are vointa cea mai apriga. Este avocat-cameleon, director al gazetei Racnetul Carpatilor, conturat ca om de viitor. Lacrimile varsate pentru "tarisoara" lui, dorinta de a avea si noi "falitii nostri", clamarile despre lupta electorala, care e "viata popoarelor", accentueaza lipsa de principii a personajului. Cand e stapan pe mijlocul de santaj, e mandru si violent; cand se afla la discretia lui Trahanache, dupa ce pierde scrisoarea, devine umil. Invins, apare in fruntea manifestatiilor pro-guvernamentale, fiind in stare sa iasa cu paine si cu sare, sa arda "smirna si tamaie" in cinstea noului ales. Prin el, ca si prin ceilalti, ni se dezvaluie viata corupta, decaderea morala si tranzactiile de toate felurile.

Dandanache e "mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu", intrucat pastreaza scrisoarea prin care poate santaja. Este o epava morala, senil si ramolit, ridicol prin pelticariile sale.

Cetateanul turmentat e singurul cinstit din galeria personajelor. Singura lui preocupare este intrebarea: "Eu cu cine votez?"

Caragiale creeaza tipuri: Trahanache - incornoratul; Catavencu - demagogul; Zoe - frivola, infidela; Farfuridi - prostul fudul; Tipatescu - junele prim; Pristanda - slugarnicul.

c) Sursele comicului

Un aspect esential al comediilor lui Caragiale este cel legat de prezenta comicului, o categorie estetica definita prin contrastul dintre esenta si aparenta, dintre efort si rezultate, dintre scopuri si mijloace. Comicul provoaca rasul, iar rasul sanctioneaza atitudini negative, exagerandu-le. Deosebim un comic de caracter, ce reliefeaza defecte general umane, vicii ale oamenilor; apare apoi comicul de situatie si, in sfarsit, un comic de limbaj deosebit de suculent.

Comicul de caracter se datoreaza faptului ca nici un personaj nu e ceea ce vrea sa para. Zoe doreste sa apara ca "dama onorabila", cand in realitate e imorala si venala. Trahanache aparent se opune coruptiei, desi peste tot in jurul sau este coruptie. Pristanda ofera tuturor o infatisare modesta, dar isi face venituri ilicite; pare devotat conservatorilor, dar ii marturiseste lui Catavencu faptul ca ii citeste ziarul in fiecare zi "ca pe o evanghelie". Tipatescu se gaseste in postura unui prieten credincios al lui "neica Zaharia", pe care, in realitate, il inseala.

Comicul de situatie e prezent in toate tipurile de comedii, incepand cu farsa, trecand prin comedia dell'arte si ajungand la comedia propriu-zisa. Ofera motive de ras si in O scrisoare pierduta, unde se realizeaza prin tehnica imbroglio-ului si a quiproquo-ului. Surse ale comicului de situatie sunt: pierderea si gasirea succesiva a scrisorii, folosirea de catre Dandanache si Catavencu a aceluiasi infam procedeu al santajului, aparitiile Cetateanului turmentat, spionarea lui Pristanda si urmarile ei, discutia cu Dandanache, care confunda mereu pe Trahanache cu Tipatescu, intrunirea cu alegatorii.

Savuros e insa comicul de limbaj. Acesta e mijloc de caracterizare a personajelor si de critica virulenta a prostiei, servilismului, demagogiei, imoralitatii. Retinem dintre surse: receptarea gresita a neologismelor si folosirea lor ca atare: "cioclopedica", "catindrala", "bampir", "comportativa". Amestecul de stiluri: cel familiar cu cel solemn, cel publicistic cu cel colocvial sau epistolar, ramane un izvor al rasului in cascada. Echivocul este prezent in vorbirea lui Catavencu: "Vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani, unde eu sunt cel dintai intre fruntasii politici". Discursul lui Farfuridi e subordonat comicului de limbaj prin procedeul galimatiasului (confuzie totala de idei): "Intr-o chestiune politica, vine-aici ocazia sa intrebam: pentru ce? da, pentru ce?". Nonsensul caracterizeaza vorbirea majoritatii personajelor: "Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire", "Noi admiram munca, travaliul, care nu se face deloc in tara noastra", "Dupa lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani". Automatismul verbal se intalneste in vorbirea lui Farfuridi ("douasprece trecute fix"), Dandanache ("clopoteii"), Pristanda ("curat"), Trahanache ("ai putintica rabdare").

Tot de comicul de limbaj tine si comicul numelor, care ii caracterizeaza pe purtatorii lor: alaturarea numelui lui Agamemnon cu ridicolul Dandanache e hazlie, ca si diminutivul "Agamita", ce poate fi usor citit "Gagamita"; "Catavencu" aminteste de numele unei pasari guralive; "trahanaua" e o coca moale, usor maleabila; "Farfuridi" si "Branzovenescu" sunt comice prin rezonantele lor culinare (G. Calinescu).

Rasul lui Caragiale disloca, face bucati personajele, pe care nu le mai recompune, ci le lasa in daramaturi. Gérard Guillot scrie in Les lettres françaises: "Piesa este un cocteil de rasete in sos romanesc. Radem deschis tot timpul reprezentatiei. Radem si stim pentru ce radem".