Ilie moromete caracterizare - "morometii" de marin preda

ILIE MOROMETE CARACTERIZARE - "Morometii" de Marin Preda

Perspectiva narativa este realista si defineste punctul de vedere al naratorului omniscient si omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a 3-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia fata de evenimente si personaje, desi romanul are elemente autobiografice.

Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, acela al satului Silistea-Gumesti si unul imaginar inchis, al trairilor din sufletul si constiinta personajelor.

Ilie Moromete, personajul principal si eponim este un erou de referinta in literatura romana, concentrand tragicul destin al taranului agresat de istorie intr-o perioada de schimbari ideologice profunde, cu efecte dramatice asupra satului traditional.

Ilie Moromete este un personaj realist, tipic pentru patura sociala a taranimii, conectat vital la pamantul care asigura existenta familiei si respectul colectivitatii. Portretul motal este construit din trasaturi puternice si complexe, ce reies indirect din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gandurile si framantarile protagonistului care-i si determina destinul. Fire autoritara, Ilie Moromete este 'capul familiei' numeroase si hibride, greu de tinut in frau, avand in vedere si conflictele ce mocneau, fiind gata sa explodeze, intre membrii familiei, formata din Paraschiv, Nila si Achim, baieti din prima casatorie, Tita, Ilinca si Niculae, copii facuti cu a doua nevasta, Catrina.

Ilie Moromete este considerat de unii critici singurul taran-filozof din literatura romana, framantarile sale despre soarta taranilor dependenti de roadele pamantului, de vreme si de Dumnezeu fiind relevante pentru firea reflexiva. Meditand asupra propriei vieti, cand, parasit de fiii cei mari, se gandeste ca grasise considerand ca 'lumea era asa cum si-o inchipuia el' si ca nenorocirile sunt 'numai ale altora'. Moromete se asezase pe o piatra alba de hotar, 'cu capul in maini', punandu-si un sir nesfarsit de intrebari, ca si cand ar fi vorbit cu altcineva, cautand explicatii pentru declinul in care se afla familia sa. Gandurile sumbre se indreapta spre o autoanaliza a atitudinii de parinte, a conflictului dintre generatii.

Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete, reiesita, indirect, din majoritatea episoadelor narativa. Scena dintre Tudor Balosu si Moromete este semnificativa pentru 'firea sucita' a eroului, asa cum il caracterizeaza direct Catrina. Dupa plecarea lui Jupuitu, Moromete este cuprins de o 'ciudata voiosie' si-i marturiseste lui Balosu 'l-am pacalit cu doua sute de lei [] i-am dat numai o mie []. Balosu se uita la el cu o privire rece si buimaca. Nu intelegea! [] Glumea Moromete? Isi batea joc de el?'.

Ironia ascutita, inteligenta iesita din comun si spiritul jucaus, felul sau de a face haz de necaz contureaza un personaj aparte intre taranii literaturii romane, stand mai aproape de realitate decat de fictiune. Citirea ziarelor in Poiana lui Iocan este o hrana sufleteasca pentru Moromete, discutiile purtate aici au rolul de a clarifica si disocia ideile din articolele publicate, de a descifra sensuri nuantate ale politicii vremii, fara a urmari prezentarea unor fapte de senzatie. El este, categoric, o autoritate in viata colectivitatii, ii domina prin replici bine gandite, pline de umor si ironie.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a personajului realist, ca tip reprezentativ pentru taranul care face eforturi sa supravietuiasca in conditii financiare severe, care cauta solutii pentru a onora plata darilor catre stat, a imprumuturilor la banca etc. Tehnica amanarii este solutia salvatoare in mentalitatea lui Moromete, prin care incearca sa taraganeze o scadenta, o decizie sau un punct de vedere care nu-i convine. Scena 'foncierii' este magistral construita de naratorul omniscient, atmosfera, tensiunea, iritare celorlalti fiind inadins provocate de protagonist pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran. Moromete intra in curte, trece grabit pe langa prispa fara sa se uite la cei doi agenti, striga la Catrina, care era la biserica, se rasteste la Paraschiv, care nu se vedea nicaieri, apoi se rsuceste brusc pe calcaie si racneste: 'N-am!'. Totul se desfasoara sub privirile uluite, naucite ale agentilor care-l urmaresc descumpaniti cum se cauta, apoi, calm, prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uita urat la omul care-l insotea pe Jupuitu si 'i se adresa suparat si poruncitor:- Da-mi, ma, o tigara!'. Dupa ce Jupuitu e gata sa-i ia lucrurile din casa, devine impaciuitor, ii da o mie de lei, urmand sa-i mai plateasca ceva.

Esecul - in egala masura spectaculos si misterios - al tentativei unor talhari de a o "calca" pe hangita accentueaza sugestia ca persoana se afla sub puterea si ocrotirea necuratului. Ori necuratul sub puterea, ei - dialectica rapor­tului de forte in astfel de situatii este extrem de alunecoasa.

Marghioala este "frumoasa, voinica si ochioasa" - mai cu seama ochioasa, magnetismul privirii smulgandu-i tanarului fiu de boier care poposeste la han in fapt de seara repetate exclamatii admirative.

Femeia pare a se astepta la vizita. Stie, in orice caz, ca oaspetele are drept tinta a calatoriei casele polcovnicului Iordache unde urmeaza a se logodi cu fata lui cea mare. Face oficiile de gazda cu sarguinta si nu se da cu prea multa convingere inapoi de la avansurile coco­nului Fanica - dimpotriva. Hangita nu tine in casa nici o icoana. Cand tanarul se aseaza sa manance facandu-si cruce, dupa datina, de sub masa se aude racnetul unui cotoi batran. Vizita se prelun­geste, agrementata cu jocuri erotice si delicateturi gastronomice.

Ca din senin, afara se starneste un viscol cumplit, care nu-1 impiedica insa pe tanarul, devenit subit constient de intarziere, sa se astearna la drum. Cocoana Marghioala incearca sa-1 convinga sa renunte si, neizbutind, ramane o vreme dusa pe ganduri, rasucind si invar­tind in maini caciula calatorului, in fundul careia priveste adanc. Refuza plata pe loc a consumatiei sau, mai exact, o amana pana la trecerea inapoi a tanarului, parand convinsa ca faptul se va intam­pla mai curand decat crede si isi propune acesta.

Cei doi isi iau ramas bun pe fondul unui schimb intens de priviri, ochii cocoanei sclipind "grozav de ciudat". La iesirea pe poarta, uitandu-se inapoi, oaspetele zareste in deschizatura usii "umbra alba a femeii" adumbrindu-si cu mana arcurile sprancenelor. Isi face cruce ca sa aiba noroc la drum si aude in urma "usa bufnind si un vaiet de cotoi". Din acest moment, pana la intoarcerea tanarului care rataceste vreme de patru ceasuri imprejurul hanului, Marghioala nu mai survine in actiune la modul personalizat. Ea se lasa insa banuita in spatele starii de rau care il cotropeste pe calator, - respectiv, in senzatia ca buclucasa caciula il "strangea de cap ca o menghina - precum si in aparitia subita in cale-i a unui ied jucaus, ai carui ochi ii aduc aminte de altii

Micul animal se dovedeste a fi al cocoanei Marghioala, avand si el, asemenea cotoiului si stapanei, alergie la semnul crucii. Hangita il asteapta pe aventurosul logodnic cu patul nedesfacut, determinandu-l sa se intrebe retoric si nu tocmai : "- Stia femeia ca ma intorc ?". Urmeaza o orgie erotica prelungita si reiterata in alte trei randuri in care farmecul Marhgioalei il deturneaza pe viitorul ginere al polcovnicului Iordache de la calea cea dreapta a preconizatului mariaj. In final, un incendiu distruge din temelii hanul lui Manjoala, ingropand-o pe femeia "acu harbuita, sub un morman urias de jaratic", ceea ce provoaca nebu­losul comentariu al lui Iordache : "- A bagat-o in sfarsit la jaratic pe matracuca!", insotit de formularea repetata a convingerii ca "in fundul caciulii () pusese cocoana farmece si ca iedul si cotoiul erau totuna", in speta, diavolul.

Insinuarea stravezie a batranului ca vorbeste dintr-o temeinica experienta personala, el insusi traind odinioara o aventura similara la han cu Marghioala, confera femeii un plus de mister si este de natura sa adanceasca dimensiunea stranie a povestii.

Spre deosebire de sasiul roscovan din La conac, care pare a fi necuratul in persoana, Manjoloaia apartine categoriei interme­diare, a vrajitoarelor, - aparitii umane, inzestrate insa cu puteri supranaturale, de sorginte diabolica. Fiinta fara varsta sau, poate, capabila sa abroge curgerea timpului, ramanand suspendata intr-o eterna varsta a voluptatii carnale dezlantuite (tanarul o cunoaste astfel "inca de copil"), dispune de reflexele oricarei femei senzuale si cu vino-ncoa, dar si de un set de mijloace cu care isi apropie victi­mele, in strategia sa erotica, farmecul personal si farmecele dracesti ocupa locuri egale si conlucreaza armonios intru atingerea scopului.

Ca personaj, cocoana Marghioala este desenata cu finete exemplara si mare austeritate a mijloacelor intr-un registru biva­lent: la fel de expresiva si de credibila perceputa in cheie realista, ca si in cromatica fantastica. Se afla intr-o relatie ambigua cu topos-ul magic al hanului: nu vom sti niciodata daca femeia reprezinta esenta lui antropomorfizata sau locul este contaminat de natura ei diabolica. Disparitia simultana vorbeste, in orice caz, despre o legatura obscura, dar indisolubila, dupa cum focul mistuitor trimite cu

Relatia lui Moromete cu celelalte personaje ale romanului scoate la iveala, indirect, alte trasaturi considerabile. Placerea vorbei este o pasiune pentru taranul mucalit si dornic de a comunica permanent cu oamenii, care profita de orice intalnire cu cate cineva pentru a sta la taclale, desi singurul cu care putea vorbi cu adevarat era prietenul sau, Cocosila, in tovarasia caruia pierdea ceasuri intregi, spre supararea Catrinei: 'Esti mort dupa sedere si dupa tutun [] lovi-o-ar moartea de vorba, de care nu te mai saturi!'. In finalul volumului intai, fuga baietilor la Bucuresti, iminenta destramare a familiei il aschimba, nu mai participa la adunarile din Poiana lui Iocan.

Ultimele capitole ale cartii constituie cele mai frumoase pagini care ilustreaza moartea unui taran. Apropiindu-se de varsta de 80 de ani, slabit si imputinat la trup, Moromete este parasit de toti, ramanand la batranete numai cu fata cea mica, Ilinca. Pe patul de moarte, Ilie Moromete esentializeaza inttreaga filozofie de viata in cateva cuvinte pe care le adreseaza, cu mandrie si satisfactie, doctorului: 'Domnule, [] eu totdeauna am dus o viata independenta'.

'Prin 'Morometii', Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita, cum se credea, doar de instinct, ca, dimpotriva, e capabila de reactii sufletesti nebanuite'. (Al. Piru)