Ion Luca Caragiale - date biografice

In. 30 ianuarie 1852, Haimanalele-Ploiesti. Fiu al lui Luca Caragiale si al Ecaterinei (n. Karaboa). Interesul pentru teatru era in traditia familiara: tatal, inainte  de a fi administrator de mosie, avocat, magistrat-fusese actor; doi unchi, Costache Caragiale (1815-1877) si Iorgu (1826-1894), sunt actori dramatici, conducatori de trupe teatrale. Caragiale urmeaza scoala primara (1860-1864), si gimnaziul (1864-1867) la Ploiesti. Frecventeaza cursurile de declamatie si mimica ale unchiului sau Costache, la Conservatorul din Bucuresti (1868-1870). Ocupa posturi marunte: copist la tribunalul Prahova, apoi sufleur la Teatrul National din Bucuresti (1870-1872). Debuteaza in revista satirica Ghimpele (1873). Redactor, corector, girant responsabil, conducator la diverse publicatii: Alegatorul liber, Unirea democratica, Claponul, Natiunea romana (1877-1878). Intra in redactia ziarului Timpul (1878-1882) alaturi de Eminescu si Slavici, prin intermediul carora se apropie si de Junimea, unde citeste comedia " O noapte furtunoasa " (1879), apoi "Conu Leonida fata cu reactiunea " (1879), ambele reprezentate pe scena Teatrului National din Bucuresti. Parasind redactia Timpului, este numit de V.A Urechila revizor scolar, functionand, pe rand, in judetele Neamt, Suceava, Arges, Valcea. Dupa doua opere minore (farsa "Soacra mea Fifina" si opera bufa "Hatmanul Baltag", ultima in colaborare cu Iacob Negruzzi), se impune prin "O scrisoare pierduta" (premiara pe scena Nationalului bucurestean, la 13 noiembrie 1884). Un an mai tarziu i se reprezinta " D-ale carnavalului ". Director al Teatrului National (1888-1889).In acelasi an se casatoreste cu Alexandrina Burelly, cu care are doi copii:  Luca Ion (1893-1921), scriitor sensibil, si Ecaterina (casatorita Logadi). Dintr-o relatie extraconjugala cu Maria Constantinescu, Caragiale mai are un fiu, pe Mateiu I. Caragiale, legitimat, de a carui educatie s-a ocupat indeaproape. Puternic afirmat prin comediile sale, cu toata contestarea oficialitatii (impus insa de autoritatea critica a lui T. Maionescu si Gherea deopotriva), Caragiale se orienteaza, dupa 1889, spre proza psihologica, de analiza ( O flaclie de Paste ") si spre drama ( " Napasta",1890 . Un an mai tarziu, volumele "Teatrul" si "Napasta" sunt respinse de la premiul Academiei Romane. Se desparte de cercul Junimii, fata de care va

formula rezerve si atacuri (1892), cautand alte asocieri: "Moftul roman" (1893, in colaborare cu Slavici si Cosbuc), "Epoca literara" (1896, prin raliere la  partidul conservator) etc. In aceasta etapa creatia sa cunoaste o marcanta indreptare spre proza scurta: "notite", "fragmente literare", "schite", spre cristalizarea formulei "momentelor" (majoritatea publicate in foiletonul zarului Universul, intre 1899-1900, si in volum la 1901). Acuzat public de plagiat de catre un public obscur, C.A.Ionescu-Caion, Caragiale devine subiectul unui imens scandal de presa si justitie (1901-1902), culminand cu fulminanta pledoarie a lui Delavrancea, in apararea lui Caragiale dar si prin achitarea calomniatorului. Repetatele insuccese , contestari, atacuri, precum si afacera Caion" il determina pe Caragiale sa se expatrieze (1905), stabilindu-se cu intreaga sa familie la Berlin. Urmareste de aici, cu viu interes, miscarea politica si literara din tara, reactionand violent in momentul tragic al rascoalei taranesti, cu studiul sociologic cu accente pamfelare "1907, din primavara pana-n toamna" (publicat initial in germana, in ziarul die Zeit). Ultimile creatii in proza ii apar in volumul Schite noua" (1910). In 1911 participa la Blaj, la serbarile ASTRA, asistand la zborul lui Aurel Vlaicu si reafirmand certitudinile sale asupra apropiatei uniri a tuturor romanilor. Implineste 60 de ani de viata si e tot la Berlin, departe de tara. La 9 iunie 1912, I.L.Caragiale moare subit la Berlin si mai apoi, corpul sau este adus la Bucuresti. Astazi isi are mormantul la Cimitirul Bellu, nu departe de Eminescu.

Mai intai, se relationeaza prin juxtapunere, seriile coordonative in care prima unitate este in incidenta pozitiva, iar cea de-a doua in incidenta negativa.

Coordonarea prin juxtapunere se adapteaza cel mai bine tehnicii descriptive, prin echilibrul pe care il impun unitatilor: "Un copac cu frunzis uscat smucit de vant, un parc in spate cu un corb, un bordei cu un geam lipit in lut; un maidan, un riu resfirat ca niste degete nervoase care pipaie pamantul, frig cerul e de plumb"(G. Bacovia, Plumb, p. 489).

Prin urmare, mijloacele sintactice prezentate in aceasta lucrare sunt jonctiunea (legatura realizata prin cuvinte ajutatoare), justapunerea sau parasintaxa (simpla alaturare atermenilor unui raport) si topica.

CONCLUZII

In lucrarea cu titlul "Morfosintaxa coordonarii in limba romana", am incercat sa demonstrez ca tema lucrarii are o importanta majora in sintaxa limbii romane.

Lucrarea se intinde pe trei capitole in care am dezbatut lucruri esentiale despre coordonarea in limba romana.

Primul capitol "Tipologia relatiilor sintactice" trateaza relatiile sintactice si tipurile de relatii. In sintaxa romana traditionala sunt identificate coordonarea, subordonarea, apozitionarea, interdependenta si incidenta, iar in sintaxa moderna sunt identificate relatiile de dependenta (subordonarea), interdependenta si nondependenta (coordonarea si apozitionarea).

Relatiile sintactice sunt definite de catre Dumitru Irimia: "relatiile structurale din interiorul enuntului in care intra cel putin doua unitati lexicale autonome". Potrivit GALR, relatia de coordonare se stabileste intre minimum doua unitati sintactice situate la aceleasi structuri sintactice."

Relatia de subordonare este "relatia fundamentala in care se organizeaza informatia care se comunica". Se clasifica in: relatia de dependenta unilaterala, dubla si in relatia de incidenta. GALR sustine ca relatia de dependenta poate fi: dependenta bilaterala sau de interdependenta si dependenta unilaterala.

Prima reprezinta o forma speciala de dependenta intre care doi termeni se presupun reciproc. Se stabileste intre subiectul si predicatul unei propozitii, fiecare impunand restrictii,in sensul ca predicatul impune predicatului nominativul si subiectul impune predicatului numarul si persoana.

Realizarea acestei relatii implica deci prezenta a doi termeni, unul de calitate de regent sau de determinat (A), plasat pe axa de ordonare si altul in calitate de determinant sau de subordonat (B), plasat sub axa de ordonare.

Capitolul II se numeste "Structura coordonarii" are la baza clasificarea coordonarii in limba romana. Coordonarea este definita de Iordan Robu ca fiind "relatia sintactica de nondependenta intre unitatile sintactice apartinand aceluiasi nivel de analiza

Gramatica Academiei defineste coordonarea ca o "relatie ce se stabileste intre unitatile sintactice referentiale, situate pe acelasi plan de coordonare

In viziunea lui Stefan Gaitanaru in lucrarea Sintaxa limbii romane I Unitati si relatii, aceasta poate fi clasificata in coo

"Intinsa si variata lui experienta s-a revarsat in intregime in opera sa. Nu va fi posibil sa se scrie istoria sociala a veacului nostru al XIX-lea, fara o continua referinta la opera lui Caragiale"(Tudor Vianu).