Structura gramaticala a limbii romane si importanta ei pentru fizionomia limbii

Notiuni generale cu privire la structura gramaticala a limbii romane si importanta ei pentru fizionomia limbii.

Elementele esentiale ale oricarei limbi, care ii stabilesc fizionomia sunt vocabularul fundamental si structura gramaticala. Latinitatea structurii gramaticale a limbii romane si vocabularul ei fundamental alcatuit in proportie de 60% din cuvinte de origine latina constituie dovada incontestabila a originii  latine a limbii romane. Caracterul romanic al structurii gramaticale a limbii romane este dovedit de mostenirea latina (declinarea, cele patru conjugari, tipuri flexionare regulate si neregulate, elementele de relatie), precum si de diferentele fata de latina (crearea articolului, unele elemente de flexiune analitica) care reprezinta o evolutie in sensul tendintelor limbii latine, tendinte continuate si de alte limbi romanice. Structura gramaticala si in special cea morfologica, reprezinta partea cea mai stabila a unei limbi.

Structura gramaticala a unei limbi sau gramatica are doua parti: morfologia si sintaxa, studiate separat doar din necesitatea de sistematizare a faptelor de limba, dar intre care exista o evidenta interferenta.

Gramatica: definitie, sistemele componente, tipuri de gramatici.

Gramatica (<lat. grammatica, gr. grammatika < gramma “litera”, “scriere”) este o ramura a lingvisticii care studiaza ansamblul de reguli privitoare la modificarea formei cuvintelor (morfologia) si la imbinarea lor in propozitii si fraze (sintaxa). Gramatica este disciplina care studiaza structura gramaticala a unei limbi.

Exista mai multe tipuri de gramatici:

traditionala: este gramatica definita de Gh. Constantinescu Dobridor ca fiind pastrata, transmisa prin tradiditie de la o generatie la alta; ea se bazeaza pe cercetarile traditionale ale unei limbi, la care s-au adaugat elementele noi aduse de cercetatori ddin fiecare generatie. Prima gramatica romaneasca, ramasa in manuscris, a fost Gramatica romaneasca a lui Dimitrie Eustatievici, 1757, scrisa dupa modele slave si grecesti si publicata in 1969. Prima gramatica romaneasca tiparita a fost Elementa linguae dacoromanae sive valahicae a lui Samuil Micu si Gheorghe Sincai, publicata la Viena in 1780. Prima gramatica tiparita in Tara Romaneasca este cea a lui Ienachita Vacarescu, aparuta la Ramnicu Valcea si la Viena in 1787. Prima gramatica a limbii romane, importanta prin modul de tratare a problemelor gramaticale, prin simplificarea scrierii cu alfabetul chirilic este cea a lui I. Heliade Radulescu, tiparita la Sibiu in 1928. Prima gramatica istorica a limbii romane este a lui Timotei Cipariu, tiparita in 1854. Prima gramatica stiintifica a limbii romane este Gramatica romana, in doua volume a lui H. Tiktin, tiparita in 1891. Alte gramatici ale limbii romane au fost a lui Ioan Molnar –Pioariu (1788), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui I. Budai Deleanu, a lui C.Diaconovici-Loga (1822), a lui August Treboniu Laurian (1840), a lui Lambrior (1892), a lui Al. Philippide (1897), a lui Iorgu Iordan (1937, 1943, 1954), a lui Al. Rosetti si J. Byck (1943), a Academiei Romane (1954, 1963, 1966);

generala: acest concept a fost pus in circulatie de Gramatica generala si rationala de la Port Royal si reprezinta conceptia lingvistica a sec. al XVII-lea si al XVIII-lea. Obiectivul ei consta in stabilirea principiilor comune tuturor limbilor, deoarece limba este conceputa ca reflectarea directa a gandirii; limbile sunt alcatuite conform unor scheme logice universale. Noam Chomsky, creatorul gramaticii transformationale considera ca aici se afla baza teoriei generative.

descriptiva (sincronica): se ocupa cu descrierea structurii unei limbi intr-un anumit moment al dezvoltarii sale; este cel mai vechi tip de gramatica.

istorica (diacronica): studiaza evolutia strucurii unei limbi si perspectivele de dezvoltare a acesteia; este un tip relativ nou de gramatica (secolul al XIX-lea), la carui creator este considerat lingvistul german Jacob Grimm; un reprezentant stralucit de gramatica istorica a fost Antoine Meillet, care a insistat asupra socialului ca element determinant in istoria limbii si asupra factorilor care permit impunerea si generalizarea inovatiilor in vorbire;

comparata (comparativa): studiaza in paralel evolutia strucurii mai multor limbi, mai ales inrudite; a aparut odata cu cea istorica si in stransa legatura cu ea

normativa: tip de gramatica sincronica ale carei obiective sunt recomandarea normei generale, a aspectului celui mai ingrijit si corect al limbii, precum si inventarierea si condamnarea oricarei abateri de la norma; se mai numeste gramatica prescriptiva, corectiva sau a greselilor; Dictionarul de stiinte ale limbii o considera un tip de gramatica sincronica;

contrastiva: urmareste descoperirea si explicarea elementelor contrastante dintre doua limbi

structurala (structuralista) care adopta metodele structuralismului lingvistic, fiind preocupata in exclusivitate de forma structurilor morfologice si sintacticedescrise sub aspectul naturii categoriale a componentelor, a relatiilor dintre ele, a distributiei componentelor si a combinatiilor de componente, a paradigmelor acestora si a claselor de substitutie. Bazele structuralismului au fosr puse prin Cursul de lingvistica generala a lui Ferdinand de Saussure, dar impunerea gramaticii structuraliste a avut loc abia in urmatoarele decenii. Autori de gramatici structuraliste sunt: Iorgu Iordan, Valeria Gutu Romalo, Alexandru Niculescu, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Ion Coteanu etc. Un tip de gramatica structurala este gramatica taxonomica, bazata pe clasificarile efectuate dupa principiile formale ale structuralismului; o gramatica poststructurala este gramatica teoretica. Toate teoriile moderne (gramatica generativa, gramatica a cazului teoria guvernarii, gramatica functionala) sunt forme de gramatica teoretica; gramatica universala este una dintre obiectivele ei centrale.

functionala: tip de gramatica axata pe functiile gramaticale ale elementelor componente;

generativa: conceputa ca un mecanism finit, de generare a unei infinitati de secvente corecte in limba, ea face apel la creativitatea vorbitorilor si dispune de urmatorii trei componenti: un component semantic care genereaza continutul propozitiilor si apoi permite interpretarea lor, un component sintactic, reprezentat prin sistemul de reguli care imbraca continutul in formele cerute de comunicare si un component fonologico- fonetic care realizeaza aspectul exterior al mesajului. Acest tip de gramatica priveste limba ca pe un material in continua miscare in functie de utilizatori si de contextul in care are loc comunicarea. In gramatica generativa transformarile nu se aplica frazelor concrete, ci unor structuri abstracte, iar acestea devin in final fraze concrete.

transformationala: dezvoltata de Noam Chomsky, elevul lui Zellig S.Harris, din cea generativa. Chomsky a preluat de la profesorul sau ideea ca in spatele infinitatii de enunturi, variate ca structura si intindere, exista un numar definit ca propozitii-nucleu. Spre deosebire de acesta, el considera ca transformarile se produc intr-o ordine determinata, asa incat o regula de transformare tine seama de rezultatelel regulilor precedente. Lucrari de gramatica transformationala din linvistica romaneasca sunt: Sintaxa transformationala a limbii romane a lui Emanuel Vasiliu si Sanda Golopentia-Eretescu si Sintaxa transformationala a grupului verbal in limba romana a Gabrielei Pana- Dindelegan

a cazurilor: tip de gramatica si de teorie generala a limbii propus de Ch. J. Fillmore; este o gramatica a carui punct de plecare este gramatica transformationala cu cele doua structuri, de adancime si de suprafata si considerentul ca structura de adancime este nivelul la care apare cel mai clar functia reala a cuvintelor in vorbire. In conceptia lui Fillmore, cazurile sunt concepte ale structurii de adancime, functiile lor sunt ceva dat, iar formele lor in structura de suprafata sunt explicate prin reguli de transformare;

universala: concept al gramaticii generative, care considera ca, dincolo de diversitatea structurala a limbilor, exista un fond comun, care face posibila aplicarea modelului generativ pentru orice limba particulara si procura o explicatie pentru achizitia limbajului;

a textului: priveste textul ca pe o unitate care poate fi abordata, cu diferite rezultate, din trei perspective: sintactica (conditiile de coeziune a textului), semantica (factorii care asigura coerenta) si pragmatica (aspecte legate de procesul comunicarii si de functionarea textului); este considerata cea mai productiva modalitate de definire, analiza si creare a unei tipologii textuale; obiectivul ei esential este stabilirea unui sistem de reguli  care fac ca o secventa oarecare de propozitii sa constituie sau nu un text, deoarece un text nu e o simpla colectie de fraze sau o suma a sensurilor propozitiilor componente, ci aduce un plus de semantic datorita structurarii propozitiilor intr-o ordine care nu poate fi modificata si din care nici un element nu poate lipsi fara a pune in discutie calitatea de text a secventei.