Semantica

Semantica

Obiectul de studiu al semanticii

Dupa Breal, semantica este definita ca fiind stiinta sau teoria semnificatiilor lingvistice. Facem aceasta precizare, din ratiunea ca semantica nu este teoria tuturor semnificatiilor, ci doar a limbajului natural. Se stie ca in lume, totul este comunicare si, deci, semnificatie, de la umbra proiectata pe un perete, pina la pictura non-figurativa. Semantica isi propune elucidarea mecanismelor functionarii semnificatiei si sa raspunda la doua intrebari cruciale in actul comunicarii : Cum transmite locutorul sensul ? si Cum percepe sensul interlocutorul ?

Semantica vs. semiologie

Semiologia este stiinta care se ocupa de semne si de tot ceea ce presupun acestea. Semantica merge mai in profunzime si analizeaza minutios semnificatiile. La inceput, semantica a cunoscut un alt nume, si anume pe acela de semasiologie ; acest termen a capatat astazi o semnificatie mai restrinsa : studiul semnificatiilor sau al semnificatilor, sau al conceptelor, pornind de la cuvintele care le numesc. Realizarea inventariului tuturor semnifcatiilor pe care le atribuim cuvintului semantica constituie o problema de semasiologie. In schimb, onomasiologia urmareste sa faca inventarul diferitelor denominari (semnificantii) care pot fi atribuiti unui aceluiasi concept sau semnificat.

Semantica vs. lexicografie / lexicologie

Lexicografia nu se ocupa decit de descrierea semnificatiilor cuvintelor asa cum sint ele in dictionar. Lexicologia este stiinta care urmareste sa fixeze principiile si metodele lexicografiei.

Semantica a fost de multe ori neglijata de lingvisti, desi toti au recurs la ea in descrierile lingvistice realizate ; dupa Andre Martinet, nici un lingvist nu a putut sa descrie o limba facind abstractie de sensul unitatilor semnificative. Un alt lingvist, Buyssens, nota ca „studiul semnificatului este partea cea mai dificila a lingvisticii”. In urma minutioasei cercetari realizate de Mounin, acesta a ajuns la concluzia ca se poate vorbi de un anumit numar de afirmatii posibile :

a)     Exista structurari semantice formale, ansambluri de semnificati care pot fi organizati in functie de marcile lor formale : este sarcina morfologiei.

b)     Exista structurari conceptuale – care nu sint decelabile prin marcile lor formale, dar care organizeaza cu siguranta ansambluri de semnificati. Problema ar fi sa se gaseasca niste criterii obiective (daca nu formale), fie lingvistice, fie non-lingvistice pentru a justifica aceste organizari.

c)      Singura posibilitate de a structura ansamblurile de semnificati, adica de a demonstra ca exista obiectiv relatii semantice intre doi sau mai multi semnificati ar fi descompunerea acestor semnificati in unitati consitutive mai mici, ale caror combinatii variate ar forma continutul semantic al fiecarui semnificat (vier = porc + mascul ; scroafa = porc + femela).

Exista trei teorii care urmaresc sa construiasca aceasta structura a semnificatului unui monem izolat :

1). O teorie, pe care Mounin o numeste logica, care vizeaza sa descopere unitatile semantice minimale, trasaturile semantic pertinente prin intermediul carora ar fi construiti toti semnificatii monemelor (automobil = vehicul + patru roti + motor etc.).

2). O teorie contextuala a semnificatului monemului, care afirma ca o unitate lexicala nu are sens prin ea insasi ci doar intr-un context (vara = ruda sau anotimp ? ). Formula acestei teorii a fost data de Meillet : „Sensul unui cuvint nu se lasa definit decit printr-o medie a utilizarilor sale lingvistice” si de catre Wittgenstein : „Don’t look for the meaning, but for the use”.[5]

3). O teorie situationala a semnificatului monemului izolat, venita de la Bloomfield : semnificatia unei unitati este „situatia in care locutorul enunta si raspunsul pe care il suscita la interlocutor”.[6]

Dupa G. Mounin, aceste teorii nu sint antagoniste, ci complementare :

1). Nu se poate construi stiintific un cimp lexical sau semantic, fie el formal sau conceptual, daca nu s-a operat dinainte o analiza a semnificatilor monemelor in trasaturilor lor semantice pertinente (indiferent de numele lor, acestea constituie definitia lexicografica ideala).

2). Pentru a efectua acesta ultima analiza, trebuie fara indoiala sa se utilizeze succesiv cele trei teorii. Un semnificat ca „masina” poate fi definit mai intii prin trasaturile pertinente „logice” (independente de orice context sau situatie) ; pe urma, prin trasaturile pertinente contextuale, adesea indicate in dictionare, indiferent daca aceste trasaturi sint paradigmatice (masina de prima clasa, masina de cursa), sau sintagmatice (Mi-am stricat rabla, masina aia veche) ; in sfirsit, daca este cazul, prin trasaturi pertinente situationale („Camera sa se afla a etajul sase” comporta semnificatii diferite in functie de plasrea geografica : New York sau Iasi).

Analizele semantice (clasificarea lui Mounin)

Analizele semantice formale

A. Cel dintii model de analiza apare la Saussure, care considera ca limba nu este o nomenclatura, un repertoriu sau o lista de termeni atasati unei serii de lucruri ; aceasta ar insemna ca ideile sau conceptele exista dinaintea cuvintelor. Apoi, adevaratele raporturi dintre semnificati si semnificati constituie un sistem (o structura) in care valoarea fiecarui termen este determinata de prezenta sau absenta celorlati termeni. Fie cuvintul frica. Ansamblul termenilor care exprima in romana aceasta notiune formeaza un sistem : a-i fi frica, a se teme, a se speria etc. Cu toate acestea, Saussure indica obstacolul major in structurarea  formala a lexicului : arbitrariul semnului si arbitrariul valorilor. Nimic nu indica, din punct de vedere formal, daca termenii pisica, leu, tigru, leopard etc. pot fi structurati in cimpul lexical al felinelor. Aceasta spre deosebire de nomenclatorul din chimie, care ordoneaza toti derivatii sulfului [S] : Fe SO₄, H₂SO₄, HSO₄ etc). In cele din urma, Saussure ajunge sa sugereze o alta abordare a structurii lexicului, atunci cind distinge intre termenii absolut arbitrari (nemotivati) si termenii relativ arbitrari (motivati). Vaca este un termen arbitrar, raportul dintre obiectul numit si numele (fonic) este in intregime independent de calitatile si proprietatile obiectului numit, asa cum o arata denumirile variabile din diferitele limbi naturale (cow, vache, kuh etc.). Praf, pafuit, prafuire etc., sint motivate, deoarece exista un raport relativ nearbitrar in sensul cuvintelor si sufixul adaugat radicalului praf.

Lucrare: Tip - tipurile literare (apaticul, arivistul, artistul, boierul) Lucrare: Pastel - specie a genului liric - punand accentul pe elementul descriptiv

B. Cantineau reia ideile lui Saussure si doreste sa gaseasca in sistemul format din semnificatii unei limbi (adica ansamblul „sensurilor” vehiculate de termeni) tipurile de opozitie din fonologie. Acesta descopera opozitii semnificative dintre care cele mai interesante sint opozitiile proportionale (de tipul : mar (fruct) – mar (copac), par – par etc.). opozitiile care nu se gasesc decit pentru un cuplu de cuvinte izolae (cocos-gaina). Toate formele scrise ale conjugarii unui verb, ansamblul derivatelor in –abil sau substantivecompuse formate cu hiper- sint structuri lexicale in care valoarea fiecarui termen este riguros legata de ansamblu prin interventia uneia sau mai multor reguli lingvistice.

Analizele semantice conceptuale

A.Tot Saussure ofera primul model al acestei analize. Acesta numeste „raporturi asociative”, intre cuvinte, in acelasi timp grupurile precum arta, artist, artistic, (in mod artistic) etc. (analiza semantica formala) si grupurile de tipul instructie, educatie, invatare, ucenicie etc. (analiza semantica conceptuala). Pentru analiza semantica conceptuala, baza este reprezentata de un „concept” sau o „idee”, adica o notiune anterioara si exterioara oricarei analize lingvistice : cel care asaza termenii a-i fi frica, a se teme etc., in cimpul conceptual al notiunii de frica, nu face decit sa ia o decizie relativ subiectiva. Daca acceptam ca pe un dat a priori, spune Mounin, cimpul conceptual astfel descris, analiza lui Saussure marcheaza bine raporturile dintre termeni in interiorul cimpului conceptual.[9] Dupa Buyssens, daca „valoarea” semantica a unui termen depinde de prezenta tuturor celorlalti, structurarea lexicului depinde de vocabularul fiecarui individ (structura lexicului difera in cazul unui elev, de exemplu si in cazul unui scriitor, acesta din urma avind nevoie sa utilizeze la maximum resursele vocabularului). Mai mult decit atit, structurarea lexiculului este functie a plasarii geolingvistice a locutorului ; in acest caz, conteaza foarte mult extensia conceptelor care informeaza cimpurile lexicale. Daca un occidental dispune de numai trei termeni pentru denumi somonul in trei stadii diferite : somon mascul, somon femela si pui de somon, un indian „pieile rosii” dispune de saizeci. Acelasi lucru poate fi spus si in cazul nisipului sau a zapezii, unde un exhimos va distinge o multitudine de „nisipuri” de tipuri distincte, in timp ce un occidental va cunoaste nisipul dupa culoare (alb si galben) si dupa marimea firisoarelor. Un exemplu clasic al lui Hjelmslev defineste semnificantul ca simpla valoare pozitionala :

Acest exemplu arata cum cuvintul francez arbre acopera aceeasi arie de semnificatie cu cuvintul german baum, pe cind bois este intrebuintat in franceza cu scopul de a semnifica fie ceea ce in germana este dennumit de Holz, fie o parte din ceea ce germanii inteleg prin Wald ; francezii disting un grup mic de copaci bois de unul mai mare forêt, in timp ce germanii dispun doar de un semnificant pentru ceea ce poate constitui unul sau mai multi semnificanti.[10] Dupa Eco, in figura de mai sus, nu avem de-a face cu „idei” sau entitati psihice si nici cu obiecte sau referenti, ci de „simple valori emanind de la sistem”. „Valorile sint identificabile cu ceea ce noi numim unitati culturale, dar sint definibile in termeni de simple diferente. Ele nu sint definite in termeni intensionali, ci in termenii opozitiei fata de alte unitati ale sistemului si ai pozitiei pe care o ocupa in sistem.”

B. Pentru scoala din Besancon – Greimas, Quemada – analiza semantica conceptuala se bazeaza pe evidentierea, intr-un corpus de texte, a cuvintelor-martor (purtatoare de concepte centrale pentru o „generatie”). Cuvintele-martor si cuvintele-cheie servesc la reconstruirea cimpurilor notionale (constelatii de cuvinte-cheie) pentru o epoca. S-au realizat liste cu asemenea cuvinte din vocabularul industriei, din viata politica si din arta din vremea lui Louis-Philippe. Acest tip de analiza este pur conceptuala, termenii mentionati mai sus fondindu-se pe decizii relativ subiective. Numai metodele statisitce si datarile riguroase le-ar putea face obiective.

Analizele semantice „logice”

Logicienii au realizat lucrarile cele mai satisfacatoare despre semne in general si, extrapolind, de semantica. Dupa Peirce, spune Mounin, lor li se datoreaza impartirea in trei a oricarui studiu al semnelor : a) raporturile dintre semne si lucrurile semnificate (semantica) ; b) raporturile dintre semne (sintaxa) si c) raporturile dintre semne si utilizatorii lor (pragmatica). Analizele semantice logice cele mai reusite si cele mai inereseante pentru lingvist sint cele care cauta in semnificantii minima (cuvintele nemotivate pentru Saussure, „radicalii” sau radacinile pentru gramatica traditionala etc.) unitati de semnificatie cit mai mici, care ar fi constituentii elementari.[13]

3.a. Analiza semantica „logica” la Hjelmslev.

Hjelmslev numeste continutul unui enunt ceea ce ajunge in mintea locutorului si a interlocutorului din acest enunt, iar expresia unui enunt manifestarea fonica sau grafica a acelui enunt. Lingvistica structurala a aratat cum „expresia” unei limbi date poate fi analizata in structuri (fonologice, morfologice, sintactice). Hjelmslev noteaza ca trebuie sa avem in vedere si o structura a „continutului”. Demersul lui Hjelslev este de a aplica la semantica operatia de comutare, care consta, in linii mari, in a izola cele mai mici unitati fonice posibile intr-un semn, inlocuidu-le, pentru a vedea daca aceasta inlocuire modifica semnificatia semnului. Fie exemplul urmator : par si bar pot da in anumite circumstante (din cauza unor zgomote, de exemplu) confuzii. Cuvintele nu au aceeasi semnificatie, nu sint nici sinonime si nu au nici aceeasi etimologie ; ele semnifica lucruri diferite, si aceasta prin simpla inlocuire a bilabialelor (diferenta se face la nivelul sonoritatii : b = sonor, p = surd). La fel, daca se substituie „ar” cu „is” de exemplu, se obtin bis si pis etc. La fel, semnul vitica poseda cel putin trei unitati pertinente mai mici : cal + femela + pui. Daca se comuta al doilea termen (cal + mascul + pui) se obtine semnul vitel. Hjelmslev demonstreaza ca exista unitati de semnificatie mai mici decit semnificantii minima (radacinile indivizibile ale cuvintelor, monemele lui Martinet).

3.b. Analizele semantice „logice” la Sörensen.

Sörensen postuleaza ca descrierea semantica a unui semn este descrierea semnificatiilor acelui semn prin utilizarea altor semne (si nu recurgerea la obiectele desemnate de acel semn : aceasta recurgere este „definitia referentiala”). Descrierea semantica nu poate fi construita decit prin sinonimie, prin substituire : tata = neam + mascul, dar neam = ascendent de prim grad, deci tata = ascendent de prim grad mascul etc. Dupa Sörensen, procedind astfel, se va putea ajunge la un mic numar de semne indispensabile definitiei semantice a tuturor celorlalte. El le numeste „semne semantice primitive” si sint cele mai mici unitati de semnificatie, fiind si ireductibile. Sörensen este de parere ca exemplul vocabularului genealogic din orice limba ar fi el permite demonstrarea faptului ca se poate structura continutul semantic al unei limbi pornind de la recensamintul tuturor semnelor primitive.