George Ciprian

George Ciprian

Potrivit lui Jean-Michel Gliksohn (L'expressionisme littéraire, Paris, P.U.F., 1990, p. 146) trei ar fi tentatiile majore ale literaturii expresioniste: destructia eului, dezvaluirea enigmelor afective si manifestarea crizei sensului si a valorilor.

In expresionism, revolta spiritului (J. M. Palmier, L'expressionisme comme révolte, 1978) e mai redusa decat in avangardism (dadaism, suprarealism). Revolta se afla in opozitie cu romantismul, naturalismul si simbolismul.

Walter Rheiner, Expresionism si teatru, 1919: "Esential si necesar in expresionsim este ceea ce se manifesta teatral, aceasta dezagregare a realitatii fizice in beneficiul realizarii metafizice."

Teatrul expresionist desfide psihologismul si realismul, se deschide imaginarului deopotriva sufletesc si ideologic, dorindu-se o revelatie a trairii si adevarurilor generale.

El instituie determinatii programatice precum acauzalitatea, non-identitatea (impersonalitatea), incoerenta, non-dramatismul manifest, contradictoriul.

Primele piese de teatru expresionist aduc in spectacol un simbolism violent, se doresc niste constructii vizuale si sonore, neglijeaza intriga sau, in formele cele mai radicale, elimina actiunea si personajele.

Ele sunt comedii de un burlesc scrasnit, care nelinistesc si nu starnesc rasul, caricaturizand diverse trairi, valori, idealuri (idealul regenerarii omului, de exemplu).

Estetica teatrala: revigorarea teatrului, ca arta a tensiunii launtrice, a traririi absolute, neconditionate, a formei esentializate si abstracte, deschisa arhaicului, goticului, exoticului, irationalului si elementarului, nonconformismului social si pacifismului.

Intr-o dubla directie: mistica si sociala

La noi, prin Blaga, expresionismul este o tentativa semnificativa de evaziune din real si de regenerare spirituala

Ovid S. Crohmalniceanu (Literatura romana si expresionismul, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971) identifica in expresionism un liant si o oportuna sinteza intre traditie si modernitate. Prin mituri, credinte, arhaicitate, exigenta specificitatii ramane nealterata

L. Blaga arata ca, prin stihial, folclorul avea in sine o componenta expresionista evidenta In mitologia romaneasca, prin credintele sofianice - "pamantul transparent", "graul cristoforic", "cerul megies" -, preexistau virtualitatile noii sensibilitati.

Piesa cea mai importanta a lui George Ciprian, actor, dramaturg, romancier si memorialist, este Omul cu martoaga si s-a bucurat, in epoca, de o prestigioasa cariera europeana, la Berlin, Praga, Berna, Paris, provocand explicabile invidii.

Ciprian, buzoian, fost coleg si prieten cu Urmuz, un spirit nu doar involuntar sincronic epocii europene, dar si un veritabil precursor, s-a confruntat cu acuzatii grave (pastisa, plagiat), sustinute chiar de mari scriitori (Arghezi).

Lectura atenta infirma insa, urmuzianismul de substanta in stil sau in viziune. Comicul absurd depaseste intentiile dramaturgului.

De altfel, piesa a retinut atentia lui G. Calinescu⁵ pentru alte motive. Istoricul literar o considera un "mister", "unica scriere teatrala veritabil mistica" de pana atunci. Din aceasta perspectiva a lecturii, umilul si ridicolul arhivar Chirica suporta o metamorfoza miraculoasa, capatand virtuti de mag, taumaturg, sfant, si preschimband dispretul semenilor sai mai apropiati sau mai indepartati in veneratie si evlavie.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Este, fara indoiala, un exces a vedea in ceea ce face Chirica o imitatio Christi, iar in Omul cu martoaga o drama crestina ori, cum, mai prudent, s-a spus, mistica

"Mistica" invocata are o teleologie sociala iar nu metafizica, fiind construita, la modul propriu expresionist, din perspectiva unui ethos al milei.

Chirica nu cunoaste direct, ci numai mediat, metaforic, experienta revelatiei cristice.

Transformarea sa prin intermediul performantei metamorfozei unei martoage mereu infrante la curse intr-un cal invingator nu depaseste sensul unei compensatii sociale, intr-o lume care are inca masura morala a miracolului mai curand omenesc decat divin.

Chirica poseda toate datele de biografie si destin ale unui invins umil. Traieste, pana la un punct, ca un om de prisos, un marginal, cu o slujba insuficient remunerata in privatiuni care ii ameninta, material si afectiv, familia. Nu-si poate plati chiria, iar sotia nu-si ascunde deceptia de a impartasi cu el o soarta de infranti.

Chirica nu-si inabusa durerea, dar nici nu se revolta, alegand o cale de rezolvare existentiala senzationala, semnificativa intr-o lume pentru care nu conteaza nimic altceva in afara performantei. Nu intamplator, gazetele, interesate sa vaneze mereu embleme ale deriziunii, scriu de la inceput despre "omul cu martoaga".

Nonconformismul social ii accentueaza initial conditia de paria, sotia il paraseste, societatea il izoleaza, el se afla pe cale de a-si pierde slujba.

Cand Faraon al V-lea, cum, emfatic, se numeste martoaga cotata fara nici o sansa, dupa luni de ingrijire, incepe sa iasa mereu invingator la curse, nonconformismul arhivarului este evaluat in sens pozitiv, iar lectia sa nelinistitoare dezlantuie simpatia involuntara, regeneratoare, a unei lumi vinovate.

Umilitul ajunge adulat, nu atat de sincer pe cat s-ar parea, pentru felul uimitor in care a izbutit sa se integreze existentei esential laice, care sacralizeaza succesul.

E nevoie ca el sa ateste o rascolitoare dragoste pentru un animal, pentru a determina regasirea celei pentru om.         

Ana, Varlam, Inspectorul si toate celelalte personaje ale piesei traiesc socul moral ca pe un succedaneu al extazului mistic, revelatia morala ca pe una spirituala, tipic expresionista.

Chirica e un evident personaj de tip expresionist. Incepand de la deriziunea onomastica si pana la solemnizarea resurectiei sale, sub semnul unei miraculoase omnipotente, el devine un exponent al unei esentiale categorii umane.

Poetica expresionista, fundamentata pe viziunea esentializarii, impune constructia integrala a piesei sub semnul evident al categorialului sustras individualului.

Pentru toti, Chirica, subomul, ajunge un supraom, in vreme ce restul personajelor sunt lipsite de evolutie, raman categorii imuabile, fiinte generice: Inspectorul, Stapanul calului, Provincialul, Proprietarul casei, Directorul scoalei, Un delegat, O femeie batrana etc.

Lipsit de evolutie este rivalul sau, Nichita, judecat de autor, intr-un alt context, drept "omul fiara", dar si Varlaam, prietenul consecvent al arhivarului, dincolo de iluminarea spirituala si morala impartasita

Remuscarile Inspectorului, echivalente cu o smulgere din zoologic inspre omenesc, sau hotararea de reintoarcere definitiva a Anei sunt consecinte ale metamorfozei parca necunoscuta de Chirica, cel care o traieste, dar intens resimtita de cei care doar o asista

E. Lovinescu, teoreticianul sincronismului si diferentierii in literatura romana, nu intuieste modernitatea piesei, nu-i recunoaste notele expresioniste iar in Istoria literaturii romane contemporane, editia revazuta, din 1937, ii contesta unitatea compozitionala, constata mixajul de farsa burlesca si sarja, gravitate, iluminism si umanitate, sugerandu-i intreaga perspectiva de lectura lui G. Calinescu, in Istoria , din 1941, inclusiv identificarea protagonistului cu "un fel de Christos".

E. Lovinescu e surprins de viziunea si structura piesei, in ceea ce propune ea ca original si insolit, altfel zis sincronic, in teatrul romanesc al momentului, reprosandu-i, din unghiul unui poetician conservator, tocmai sincretismul generic si retoric: "confuziile () intre farsa si simbol".

Ov. S. Crohmalniceanu analizeaza cu sagacitate expresionismul acestui text teatral, in Literatura romana si expresionismul

Un an mai tarziu (1928), Ciprian produce, prin Mos Niculae un esec descumpanitor, prin emfaza si vulgaritate, alotopii stereotipe, comune, pe subiecte grave utilizate cu superficialitate si diletantism, haz greoi si filozofie infantila Dramaturgul se reabiliteaza insa, cu Capul de ratoi, o piesa mai aproape de spiritul lui Urmuz.

Scriitorul a dezvaluit singur relatiile dintre documental si fictional, biografic si imaginar.

Personajele reiau cognomenele autentice ale prietenilor adolescentei sale: Cirivis (Urmuz), Balalau (Alexandru Bujoreanu), Pentagon (Costica Grigorescu),  Macferlan (Ciprian).

Nonconformismul lor se dezvolta in sensul epatarii mentalitatii burgheze, rigida si suficienta. Actele tinerilor dezinhibati ies din stereotipurile existentei, fiind o provocare a spontaneitatii si autenticitatii juvenile.

"Ratoii" impun trecatorilor gesturi care li se par nedemne, ca lasatul pe vine, sugestia renuntarii la o onomastica inadecvata persoanei lor, chestionare destinate sa realizeze derizoriul si absurdul vietii considerata ca fiind excesiv de importanta

Intreaga scara axiologica burgheza va fi rasturnata. Sfidand orice dorinta de confort cotidian, tinerii locuiesc intr-un pom, taiat de autoritatile scandalizate si alertate de opinia comuna. Un fel de lider al acesteia, Dacian, Domnul cu barba, este, insa, convins sa se rada

Dincolo de aceste detalii autobiografice, marcate de spirit urmuzian, in Capul de ratoi se impune tema expresionista a transformarilor sufletesti, a renasterii individuale.

Burlescul inlesneste exhibarea autenticismului moral intr-un cadru opresiv, apasat de prejudecati. Logica, ratiunea au secatuit vitalitatea, de aici necesitatea "agresarii" lor, prin dilatare, depasirea interdictiilor, tentatia vidului. Cirivis este initiatorul adulat de intregul grup. Adeptii sai alcatuiesc o secta ad-hoc, energica si pragmatica

Ideea traznita a invulnerabilitatii prin genuflexiuni nu ramane fara urmari. Ea provoaca metamorfoze rapide. Flexarea genunchilor ii face pe oameni sa ia seama unii la altii, regasindu-se si devenind caritabili. Un cersetor culege roadele schimbarii.

Inchipuitul falfait al aripilor de ratoi primeneste aerul din birourile unor functionari amortiti.

Un sot abuziv, autoritar, sastisit se lasa revigorat de o sotie convertita la mimica "ratoilor".

Practica pe care acestia au insituit-o genereaza un miraculos succes economic.

Tot ceea ce este adevarat, profund omenesc va fi reactivat ca prin minune. O intreaga umanitate imbatranita e starnita a retrai juvenil.

Categorii intregi, ca aceea a studentilor,  adera la ideologia si propedeutica liceenilor, deveniti lideri comunitari.

De-mascarea neomenescului din om e profunda si completa iar idealismul fantast expresionist confera fictiunii dramatice norma credibilitatii unui vis trait aievea.