Fantasticul incipient

Fantasticul incipient

Primul lucru ce trebuie stabilit intr-o lucrare despre fantastic, indiferent de autorul analizat si de complexitatea sa in ceea ce priveste aceasta dimensiune a prozei sale, este acela ca "ezitarea cititorului reprezinta prima conditie a fantasticului" si "fantasticul implica o integrare a cititorului in lumea personajelor, fantasticul se defineste prin aceea ca perceptia evenimentelor relatate este ambigua pentru cititor"[1].

Un al doilea lucru ce trebuie stabilit tine de intreaga atmosfera creata de literatura fantastica: "trebuie tinut seama de faptul ca fantasticul n-are niciun rostintr-un univers miraculos. Ba chiar e de neconceput. Intr-o lume de miracole, extraordinarul isi pierde puterea. El nu inspaimanta decat daca strica si discrediteaza o randuiala imuabila, inflexibila, pe care in niciun caz nimic n-ar putea s-o schimbe si care pare chezasia insasi a ratiunii"[2]. Aceste fapt se dovedeste deosebit de important pentru ca autorul nostru, I.L. Caragiale intervine cu elemente de fantastic in ordinea normala a lucrurilor.

In 1909, Ioan Luca Caragiale a dat toate indicatiile necesare din Berlin pentru editarea ultimului sau volum, Schite noua care a aparut la Bucuresti, in toamna anului 1910. Volumul acesta a fost format din scrieri amestecate, printre care povestirile Kir Ianulea si Calul Dracului care au produs de la inceput o impresie deosebita si care reprezinta, intr-adevar, o culme a literaturii romane, o alta carte care i-a adus consacrarea marelui nostru clasic.

Volumul a fost receptate de la inceput cu entuziasm, fiind de amintit recenzia li G. Ibraileanu unde atrage atentia asupra noutatii tematice si asupra temperamentului autorului in cauza. Meritele au fost contestate de E. Lovinescu, in cronica sa literara din Convorbiri literare in care contesta Schitelor noua  orice merit literar.

Aceste povestiri ale lui Caragiale atrag atentia printr-un aspect inedit in opera marelui clasic, caracterul lor fantastic, care face vine sa completeze realismul caricatural din Napasta, O faclie de Paste  sau Pacat. Inca de aici se disting doua tipuri categorii de fantastic, sesizate de majoritatea criticilor: mai intai fantasticul paradoxal, de tip science-fiction, din epoca inceputurilor, si apoi fantasticul propriu-zis, concentrat in volumul despre care am vorbit in debutul acestui capitol, dar si in nuvelele mai vechi, La hanul lui Manjoala, si La conac, din volumul Momente.

In genere, fantasticul lui Caragiale este de cele mai multe ori miraculosul si feericul din povesti, cu totul in spiritul mitologiei folclorului balcanic, unde intalnirile cu diavolii, cu sfintii si cu Dumnezeu, la o raspantie de drumuri, sunt obisnuite, si unde profanul intra la tot pa­sul in atingere eu sacrul, nu din dorinta savarsirii unei convertiri mistice, ci in vederea satisfacerii, pe aceasta cale, a unui sanatos instinct "justitiar". Eroilor din aceste texte, care viseaza in secret la o soarta mai buna, li se indeplinesc pe neasteptate dorintele, ca tipografului neca­jii din Norocul culegatorului (1892), pe care Maica Precista il imbogateste in proportie directa cu ororile tiparite in ziarul cotidian la care lucreaza, iar negustorul Abu-Hasan, care crede un timp ca vi­seaza ca a fost fermecat de un duh malefic, intrat pe usa casei, ramasa noaptea deschisa, are si el o dorinta indeplinita foarte repede: sa fie calif o zi macar, pen­tru a face ordine in mahalaua lui. Mai severa este providenta in cazul poetului care, in ciuda credintei sale adanci in divinitate si in autoritatea acesteia, ramane un neinteles si pentru cel de sus, si pentru cei de pe Pamant.

Norocul culegatorului, O inventie mare sau Partea poetului sunt foarte aproape de apolog si de anecdota, in slujba carora pun elementele miraculoase ale basmului si in ciuda dimensiunilor, acelasi lucru se intampla cu nuvela Kir Ianulea, in care femeia se dovedeste a fi mai rea decat diavolul, pe care il imbrobodeste cum vrea. Amanunt semnificativ, spre deosebire de personajele malefice cu priviri crucise, din La conac si La hanul lui Manjoala, care par a fi manevrate de diavol (Mar­ghioala) sau reprezinta chiar o incarnare a lui (omul roscovan din La conac), in Kir Ianulea Acrivita este cea cu privirea incrucisata si diavolul Aghiuta este victima ei.

Motivul femeii mai rele decat dracul a fost imprumutat de Caragiale, dupa cum se stie, de la Machiavelli, dar el a mai fost tratat la noi, in forme diferite, de Anton Pann.

Maestru al reconstituirii culorii locale si al unor mentalitati de altadata, scriitorul descopera in Kir Ianulea si La hanul lui Minjoala capriciile amorului dominat de sminteala cu neputinta de stapanit a fe­meii. "Iesite din prelungirea literaturi satirice anti-feminine, in voga de-a lungul evului mediu si in perioada clasicismului, cele doua nuvele vad lumea cu ochiul altui timp. Suntem intr-o perioada cand eternul mister feminin isi avea o alta poveste decat cea moderna, forta lui de seductie explicandu-se prin legatura cu puterile demonice. Situata mai presus de posibilitatile omenesti, datorita diavolului, femeia a putut fi inchipuita depasind chiar si virtutile aces­tuia, intr-un fel de atotputernicie"[4].

In Kir Ianulea. cum spune foarte sugestiv Calinescu, "naratiunea se invarteste in jurul istericalelor"[5]. Nebuniile "ambitului" erotic aveau un caracter episodic. Istericalele Acrivitei debordeaza violent a doua zi dupa nunta, se afirma crescendo, in forme zapacitoare, chiar pentru avertizatul Kir Ianulea, neslabindu-l inainte de a-l epuiza de bogatie si de rabdare. Blestemat de Dardarot, imparatul iadului, sa se supuna intocmai ca un muritor "la toate neca­zurile, slabiciunile si ticalosiile pamantenilor la nestiinta, la saracie, robie, prostie si la manie chiar, ramanand sa te aperi de toate relele cum te-o taia ca­pul". Aghiuta, prefacut in chip de om ara­tos si bogat sub numele de Kir Ianulea, se supune "toanelor" nevestei mai greu decat muncilor iadului; Din "blanda si supusa"; "chioara" lui Canuta intoarce una dupa alta, "foile" caracterului. Cocoana "aspra", "tantosa", "posaca si incruntata"; cocoana geloasa ("zuliara"), spunand la juramintele de fidelitate ale barbatului cu interminabile ocari; cocoana amatoare de petreceri si jocuri de carti, puse la cale pentru a mai uita de "ticalosiile si murdariile dumnealui" urata, risipitoare si nebuna, Acrivita isi scoate bar­batul din pepeni, semn de slabiciune: "dumneata esti, ma-ntelegi, mai indracita decat talpa iadului, si oricat de blajin sa fie omul, il scoti din toate rab­darile! Sa taci din gura, scorpie nebuna, ca pui de te leaga si te trimit la balamuc, ma-ntelegi!" Iesindu-si astfel din tatani, barbatul-diavol simte intaia oara ca se afla in fata unei puteri cu care nu se poate infrunta. Blajina sau autoritara, purtarea lui fata de Acrivita este consecvent intoar­sa pe dos. Alta schimbare de "foaie" a caracterului transforma "scorpia nebuna" in femeie iubitoare, pli­na de vorbe dulci care-l ametesc ("lumina mea, mangaierea lumii") si-l fac pe Kir Ianulea sa uite tot raul. E numai un joc dublu pentru a-i sustrage "budalalei" de barbat lucruri de pret si a-1 supune la pro­misiuni impovaratoare. Apucat de "un fel de groa­za" si ajuns la sapa de lemn, Kir Ianulea spala pu­tina, reluandu-si cu umilinta indatoririle diavolesti dinaintea mariajului. Slaba iluzie, caci Acrivita ii va da de urma. Spunandu-si adevarata identitate unui om care il salvase de urmarirea negustorilor carora le ramasese datornic si promitandu-i ca-l va rasplati parasind sufletele pe care le va lua in stapanire ori de cate ori omul isi va face aparitia, Kir Ianulea dezvaluie un secret de care in putina vreme va auzi "abandonata" Acrivita.

Caragiale infatiseaza cateva scene de virtuozitate demonologica, in care apar fe­mei chinuite de diavol. Boala fara leac, de care te poate scapa numai caderea la intelegere cu diavo­lul. La doua tinere femei, cel ce se intelesese cu Kir Ianulea le aduce vindecarea de istericale. Dar cand insasi fata lui Voda este apucata de "pandalii", omul nu mai reuseste sa-l izgoneasca pe diavol, caci pactul dintre el si Kir Ianulea fusese limitat. Sal­varea nu poate veni decat de la o singura persoana: Acrivita. Auzindu-i numele, ferindu-se s-o mai vada, diavolul paraseste grabit sufletul copilei. Viitorul vaduvei lui Kir Ianulea este asigurat.

Mereu in schim­bare, devenita intre timp o "frumusete" ("a ramas incremenit de asa frumusete, mai ales cum se purta ea acuma, cernita de sus pana jos, ca orice vaduva jalnica", Acrivita isi descopera o alta vo­catie. Cand aude ca a intrat dracul intr-o femeie, ea este indata prezenta: "Aici mi-ai fost, Ianulica? Si eu te cautam ca o nebuna fosu-mu! parighoria tu kosmu!". Este ultima, din fetele ca­racterului pe care o intoarce Acrivita, ocupandu-se de vindecarea femeilor posedate de diavol. O astfel de fapta nu-i va putea aduce dupa moarte decat un loc in rai. Toti slujitorii iadului se feresc sa aiba de-a face cu ea. Mai presus decat dracul si folosin-du-si puterea tocmai pentru a salva femeile "muncite de diavol", Acrivita sporeste misterul feminin, reafirmandu-l inca o data ca indicibil: "domina bona sau domina insana?"[6]

Lucrare: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Lucrare: Boala lui parkinson

Arta povestitorului consta in evitarea tezei, care in naratiunea de fata ar fi putut duce la absoluti­zarea rautatii feminine. Caragiale ia distanta spi­ritului modern fata de portretul femeii stapanite de diavol, organizandu-si povestirea dupa logica umo­rului si a semnificatiilor compensatorii: "Povestile sunt ale lumii, insa fireste felul povestirii lor ramine povestitorului" - spune el referindu-se direct la Kir Ianulea".

"Felul povestirii", adica ori­ginalitatea scrisului lui Caragiale echilibreaza figura Acrivitei, punand-o intr-o perspectiva complex uma­nizata. Femeia este succesiv "mieluseaua", "leoaica" si vaduva de "neasemuita frumusete", fiinta care isi ocaraste sotul si cea care il plange si moare de dorul lui cautandu-l "ca o nebuna", nevasta care tine piept diavolului si de care acesta se sperie si fuge (indata ce aude de numele sau ori o vede la fata) din trupurile unde se instaleaza, transformandu-le in infernal adapost. Istericalele Acrivitei, o data cu vaduvia, in manifestari terapeutice, puterea ei de exorcizarea modificandu-i identitatea de femeie demonica in aceea de femeie mantuitoare. Ce gest putea fi mai uman si mai bun, in timpurile vechi, traite de Acrivita, ca alungarea necuratului din trupurile posedate?

Originea "demonica" a farmecului feminin si a comportamen­tului nebunesc prolifereaza intr-o directie general umana, urmarita in incercarea neostoita a fiintei de a-si lamuri partea in primul rand obsedanta a exis­tentei sale, iubirea. Kir Ianulea restituie "parfumul local si vechi", dupa cum spunea Zarifopol si pe urmele sale V. Fanache, al erosu-lui, interferandu-l cu elemente ale fantasticului; mo­tivarea estetica a unor astfel de elemente reiese acum mai clar: ele vin sa dea culoare si sa subli­nieze caracterul ambivalent al iubirii. Fantasticul caragialian este pus in miscare de aparitia femeii si el e stapanit chiar de spiritul feminin.

Manifestandu-se sub emblema feminitatii, fantasticul pune in dificultate pe cel care iubeste, intalnind o ruptura in desfasurarea rationala a vietii si atragandu-l intr-o zona nelinistitoare. Indaratnicia de a "fugi" de dra­gostea care ascunde un duh malefic, supranatural, si neputinta de a-si impune vointa ii antreneaza pe Kir Ianulea si pe tanarul ispitit de hangita intr-un joc de factura incerta.

Fantasticul, ca realitate ce contravine lumii cotidiene, bulversandu-i legile si acaparandu-i "sufletul", produce o schimbare a de­corului obisnuit, suspendandu-l intr-o imagine iro­nica. Tulburata de fantasticul feminitatii, comuni­carea cu femeia se deterioreaza prin sfidarea sensu­rilor identice. Persuasivul monolog al indragostitu­lui cedeaza in fata cuvintelor "vrajitoresti", venite parca din alta lume: "Fantasticul poate fi considerat ca o strategie de ruptura a monologului, ceea ce conduce la recunoasterea unei inrudiri structurale cu ironia"[7].

Folosind fantasticul, textul caragialian avertizeaza ca lumea erosului este mereu alta decat cea inchi­puita, misterioasa si ambigua, avand indreptata o privire ironica spre cei care vor sa-i prescrie legi fixe de comportament.

Povestea lui Caragiale ar mai putea fi privita si ca o tipica nuvela de spionaj, in care o lume manifesta interes pentru o alta si incearca sa afle totul despre ea, caci dia­volul din imparatia lui Dardarot este insarcinat cu misi­unea de a patrunde secretele pamantenilor, luand infatisarea unui om, dar neavand voie sa faca uz, in afara sumei de bani pe care o primeste, de nici una dintre insusirile supranaturale cu care este inzestrat.

In afara utilizarii elementelor miraculoase si a pasi­unii de povestitor, care recurge in mod neasteptat la "un context narativ maximal", surprinzator in Kir Ianulea mai este si faptul ca actiunea se desfasoara in jurul anului 1800. De fapt, este pentru prima data cand Cara­giale prefera prezentului nemijlocit al comediilor si al schitelor satirice, un trecut istoric mai indepartat decat orizontul amintirilor sale sau decat mijlocul secolului in care s-a nascut, chiar daca., asa cum s-a spus, vom regasi si de data aceasta mahalaua si tipurile obisnuite ale literaturii sale "realiste". In versiunea lui fanariota, anecdota simpla a lui Maehiavelli se umple de amanunte pitoresti, de culoare "balcanica" sau de mahalagismele Acrivitei, si chiar iadul, care in textul despre Belfagor era o varianta de parlamentarism democrat, devine la Caragiale un fel de divan ad-hoc, in care un satrap oriental tipa la subordonati si isi impune fara multa discutie punctul de vedere. Mai mult, ceea ce la inceput pare "a fi doar anecdota, culoare locala si moralism, reu­seste sa-si implice autorul, determinandu-i sa se poves­teasca in chip aproape autobiografic, caci printre intim­idarile comice ale lui Aghiuta razbat la suprafata textu­lui un numar de motive obsedante ale carierei sau ale existentei lui Caragiale, motivul averilor pierdute peste noapte, motivul focului, al ochilor malefici sau al competentei profesionale, in care scriitorul a crezut cu tarie chiar daca atunci cand s-a exprimat explicit a preferat sa recurga la toposul modestiei jucate"[8].

Kir Ianulea si Calul Dracului au fizionomie aparte chiar in aceste atat de reinnoite Schite noua. Kir Ianulea se nutreste din surse deosebite. Naratorul trece de la fantasticul miniatu­rizat prin comic la moralitatea unui vechi motiv, dracul pa­calit de femei (textul face la inceput aluzie si la alta patanie a lui Aghiuta, terorizat de baba la care a slugarit trei ani), si la evocarea istorica. Trecerile de la un plan la altul sunt imperceptibile si - spre deosebire de pomenita alunecare, li­terar nejustificata, in limbajul lui Mitica - constituie unul dintre principalele izvoare de gratie ale naratiunii. Daca nu ne-am teme ca refolosirea termenului ar putea capata o pondere excesiva pentru Caragiale, am vorbi de "ambi­guitate stilistica".

Am ales sa incepem cu aceasta povestire pentru ca aici se afla inceputul fantasticului, un fantastic neslefuit inca, care este adesea confundat cu alte categorii, cum este cea de fabulos sau supranatural.

Calul Dracului se plaseaza si el in centrul fantasticului incipient. Paul Zarifopol, care a asociat in mod surprinzator textul cu pre­zenta crescanda a detaliului pitoresc in scrisul lui Garagiale, a facut o apropiere de nuvela lui Gogol: Vii, in care "fata de boier vrajitoare face o cavalcada foarte asemanatoare a celei din Calul Dracului, cu deosebirea ca, la Gogol, tanara vrajitoare calatoreste de gatul tanarului seminarist, chemat s-o pazeasca noaptea." Dar Zarifopol afirma ca "nu e proba­bil sa fi cunoscut Caragiale nuvela ruseasca" .

Fantasticul e si aici neterifiant. Cavalcada babei trans­formata in zana, cu Prichindel - tot un drac subaltern - in carca, nu are nimic din culorile obisnuite ale motivului asociat cu Noaptea Walpurgilor si ou zborul calare pe ma­tura. Fata de imparat, osandita pentru practicile ei vrajito­resti "sa se preschimbe in hodoroaga cersetoare", zboara "usor ca vantul" de parca n-atingea pamantul. Clarul de luna, no­tat progresiv, - "se urcase luna cam de doua sulite Luna sclipea deasupra de tot" - nu da viziunii fantastice colo­ritul lui Poe. Cand calmul peisajului de vara - "nici prea cald, nici prea racoare; de vant, nici suflare; pe camp, asa liniste de toate patru partile, ca se puteau auzi cum taraiau si forfoteau ganganiile" - devine cavalcada, nu-si schimba coloritul si tonul. Admiratorul lui Shakespeare si-a faurit propriul vis al unei nopti de vara intr-o plastica in miscare ce apartine feeriei, si nu fantasticului spaimei: "ii zbura pe deasupra capului lui Prichindel parul ei balan despletit; iar in lumina lunii, falfaia in fel de fel de ape zabranicul vioriu tesut in fluturi si-n fire de argint, cu care era invaluita" Zana si Prichindel ajung intr-o pajiste, se opresc apoi intr-o lunca plina de trandafiri albi si mirositori, asculta glas de privighetoare, isi reiau plimbarea "s-au plimbat mult si multe lunci au vazut cu cate flori! Si atatea cantari de pasari, care mai de care, au auzit!".

Aici o sa mai adaugam cateva elemente de introducere in jurul povestirilor pe care le vom analiza pe larg in lucrarea de fata, elemente de descriere ale povestirii La hanul lui Manjoala. Vom remarca o continuitate, o descoperire crescatoare a fantasticului care nu este de la inceput in parametrii fantasticului pur. Astfel, "mestesugul care se ascunde si desfide analiza se percepe frecvent in contactul cu Caragiale"[10]. Blaga re­marca in cazul lui Caragiale trecere "impletirea elementelor de viata organica si de magie". Este una dintre multiplele alternari de registre, pe care le ofera nuvela aceasta net desenata, presarata cu detalii pitoresti, care fac - dupa cum scrie Zarifopol intr-o formula aparent naiva -; "sa-ti aduci aminte de el [] ca de o intamplare a ta .

Vocea povestitorului reaminteste intamplarile dintr-o op­tica redusa la comportare si la cenestezie, in La hanul lui Manjoala: "Eram tanar, cu­ratel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel". Suprana­turalul, practicile magice patrund din afara. Naratorul so­vaie, nu stie cum sa le inteleaga, in ciuda convingerii socrului: "Era dracul, asculta-ma pe mine"

In proza lui Caragiale este intalnita in diferite ipostaze persoana intai a naratiunii - in amintiri, fireste, si in multe schite. Naratorul ramane de obicei in penumbra, dar nu e detasat de autor, chiar cand credulitatea e accentuata umoris­tic. Amicul "amicului X^" isi marturiseste emfatic multumirea ca are norocul de a frecventa un om cu relatii inalte: "Stiu ca are sa ma innobileze, sa ma faca sa am o parere mai buna de mine comunicandu-mi lucruri ce nu le poate sti un om care nu frecventeaza decat lumea de jos". Modestia, umilinta, ingenuitatea, subliniate, alterneaza cu malitia unui narator direct zeflemitor (Reportaj).

In Hanul lui Manjoala se aude glasul unui narator care exprima simplitate, sinceritate si o naivitate disimulata, care nu reflecteaza, traieste in concret, la nivelul senzatiei, al cotidianului si al practicului. Acesta este tonul primelor fraze rostite de viitorul ginere al pocovnicului Iordache: "Un sfert de ceas pana la hanul lui Manjoala de-a-colea pana-n Popestii de sus, o postie Buiestrasu-i bun daca-i dau graunte la han si-l odihnesc trei sferturi de ceas merge. Care va sa zica, un sfert si cu trei, un ceas"[12]

Traindu-si fara neliniste existenta si viitorul bine randuit, povestitorul e manat de impulsuri, nu face calcule, nu are inhibitii. Cunoscuta dinainte, cocoana Marghioala, "frumoasa, voinica si ochioasa", ii pare "mai placuta" ca niciodata. Apro­pierea se petrece dupa ritualul aventurilor de la han, inlesnit si de stingerea lampii. Cadrul imbietor, atractia, aventura sunt traite frust, fixate de impresii de la marginea constiintei. Flacaul gonit de furtuna se intoarce din noapte spre locul care inseamna adapost si multumire a simturilor: "Parca vaz inca odaia ceea Ce pat! ce perdelute, ce pereti! ce tavan! toate albe ca laptele si cald ca sub o aripa de closca si un miros de mere si de gutui"

Lupta cu elementele e infatisata la acelasi nivel al cenesteziei si al senzatiilor musculare: "Frigul ud ma patrundea; simteam ca-mi ingheata pulpele si bratele. Mergand cu ca­pul plecat ca sa nu ma-nece vantul, incepui sa simt durere la cerbice, la frunte si la tample fierbinteala si bubuituri in urechi"

Ginerele pocovnicului Iordache nu are imaginatie, nici nelinisti care sa ii perturbe gandirea lui tihnita. Practicile magice ale cocoanei Marghioala actioneaza asupra lui poruncitor, la nivelul senzatiei fara framantari.

Amanuntele din care se construieste insusi planul acestor invocatii magice ale Manjoloaiei sunt reproduse dupa gura lumii, ca un ecou. Este patania hotilor care au vrut sa calce hanul. Pe acelasi ton neutru  sunt presarate detaliile bizar de care se ciocneste povestitorul: lipsa icoanelor, pentru ca "prasesc paduchi de lemn", "femeie curata" - cotoiul din camera si iedul de pe drum, caciula in care Manjoloaia se uita adanc. Cand, dupa moartea Manjoloaiei, pocovnicul Iordache explica aceste amanunte ca pe un mestesug vrajitoresc, povestitorul ramane sceptic: "daca e asa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede, si la bune"

Desenul net,  cu adevarul detaliilor, naratiunea in care personajele se numesc Gheorghe Natrut si vorbesc cu auten­ticitatea pitoreasca remarcata de Iosifescu, se detaseaza pe un fond ce sugereaza interventia supranaturalului. La nivelul fabulei sau al discursului, pentru a utiliza termenii in circu­latie, registrele deosebite coexista, se opun fara a indica op­tiunea scriitorului.

Intamplarea construita logic, inteligibil - popasul, aventura erotica, furtuna, reintoarcerea, refuzul incapatinat de a abandona cuibul cald - "de trei ori am fugit de la el si m-am intors la han" - e dublata de in­diciile care dau tuturor acestor momente infatisarea unor efecte de vraji. Tonul pozitiv, circumscris la senzatie si cenestezie, e contrazis de implicatiile supranaturale.