Curentul literar - modernismul, modernismul lovinescian

CURENTUL LITERAR

Nu exista in realitate un fenomen artistic 'pur', avem de-a face doar cu 'tipuri ideale, inexistente practic in stare genuina, reperabile numai la analiza in retorta' (George Calinescu).Curentul literar este greu de definit, el desemnand o realitate (cea artistica) de o complexitate uriasa, in continua prefacere si reasezare, in primul rand recalcitranta la etichetari de delimitari stricte, definitive.O definitie ca aceea propusa de Dictionarul de termeni literari (1976): 'Miscare literara de o anumita amploare si durata; convergenta a unor principii generale de natura complexa (artistica, ideologica, filosofica), exprimate in literatura, care se pot subsuma unor viziuni comune intr-o anumita perioada istorica []; rezultanta generala atendintelor unei epoci', isi asigura o doza confortabila de flexibilitate, dar si de inevitabila imprecizie. Oricum, periodizarea, chiar discutabila si controversata, este indispensabila istoriei literare, iar incercarea de a organiza, de a randui, de a da nume, specific omeneasca.

'[] Curentul literar poate fi definit ca manifestare activa, determinata de conditiile social-istorice, a scriitorilor traind cu aproximatie in aceeasi epoca si avand un crez estetic comun concretizat in operele lor.

Formularea, intr-o lucrare teoretica, a conceptiei estetice a scriitorilor apartinand unui curent nu este indispensabila pentru definirea acestuia.[]

Programul literar, publicarea unui manifest, nu constituie o conditie suficienta pentru determinarea unei miscari literare. Numeroase reviste avand un articol-program in fruntea primului numar au ramas fara ecou in epoca.[] Notiunea de <<miscare literara>> are o sfera identica cu aceea a conceptului de <<curent literar>> , termenii fiind sinonimi. Expresia <<scoala literara>> se refera la inrauririle unor personalitati asupra manifestarilor literare dintr-o epoca.

Trebuie delimitate, de asemenea, ideile de <<curent literar>>, <<societate literara>> si <<cenaclu literar>>.Ultimele doua grupari nu se constituie pe baza unei conceptii estetice unitare a membrilor.[]

Intre curentele literare nu sunt posibile delimitari stabile.In aceeasi epoca pot coexista mai multe miscari, ele se pot intalni chiar in opera aceluiasi scriitor. Elementele se pot intrepatrunde, generand fenomene complexe nu intotdeauna usor de determinat.

Permanenta unor structuri de-a lungul istoriei omenirii a contribuit la considerarea lor ca manifestari ale spiritului in afara oricarei determinari temporale.[]' (VIOREL ALECU, 'Curente literare', p. 8-11; 93)

'IV [] 2. Mult mai apropiata de adevar este intelegerea curentului literar ca o unitate de convingeri estetice, exprimata de obicei sub forma de manifeste. Curentul literar nu se reduce numai la un simplu program estetic[]. De fapt, adevaratul mobil al manifestului literar nici nu este ideea estetica (nu o data confuza), ci sentimentul si vointa de expresie a noutatii[]

3. Esenta notiunii de curent literar presupune orientare unei miscari, directia de inaintare si dezvoltare a unor idei si forme literare.[]'

(ADRIAN MARINO,'Dictionar de idei literare', p.483-504)

'[] Curentul literar este un produs modelat structural [], este o constructie cu caracter tipologic. O asemenea expresie semnifica o anumita idealizare a faptelor literare empirice pe care le contine un asemenea curent literar dat: nu exista opera singulara care sa exemplifice toate insusirile lui[] Curentul literar este, totodata, o constructie dinamica: componentele ei sunt, de regula, evolutive, partial-alternative' (H.MARKIEWICZ, 'Conceptele stiintei literaturii', p.219-220; trad. C.Geambasu)

MODERNISMUL

Radacinile modernismului clasic

Primii precursori

Primii cercetatori ai nationalismului erau, de fapt, bucurosi sa combine aceste probleme, amestecand o abordare evolutionista a dezvoltarii natiunilor cu un anumit grad de voluntarism si prescrierea activismului politic cu sentimentul radacinilor etno-culturale stravechi ale natiunilor. Michelet, de exemplu, considera natiunea cel mai bun mijloc de aparare a libertatii individuale in epoca fraternitatii. Revolutia Franceza a adus, sub influenta filosofiei lui Russeau, un val de patriotism aproape religios, in care 'omul fraternizeaza, in prezenta lui Dumnezeu, cu Franta ,'fiica natiunilor', inconjurata de tari prietene ca Italia, Polonia sau Irlanda, al caror nationalism provenea din miscarea Noii Europe a lui.

Pentru lordul Acton, 'viziunea idealista continentala a nationalitatii nu tinteste nici spre libertate, nici spre prosperitate, sacrificandu-le pe amandoua in fata necesitatii imperioase de a face ca natiunea sa reprezinte modelul si amsura statului'.

Modernism

Modernism ≈ Derivat din cuvantul modern. Circula in tehnologia critica de la sfarsitul secolului XIX incoace, constituind eticheta aplicata d eobicei, in sens general, celor mai recente forme de expresie ale spiritului innovator in planul creatiei artistice. Defineste manifestarile de exacerbare a modernitatii, tentativele ei ultime de iesire din orice conventie. Modernismul, prin radicalismul sau anarhic, se desemneaza ca antonim al traditionalismului. In sfera conceptului se insumeaza toate curentele post-romantice de avangarda literara : simbolismul, futurismul, expresionismul, imaginismul, dadaismul, suprarealismul s.a.m.d.

Prin Modernism se denumeste in mod special o epoca de tendinte novatoare constituita in spatiul hispano-american la sfarsitul secolului al XIX -lea in jurul poetilor Rubén Dario si Antonio Machado, miscarea orientand poezia spre o estetica a sinceritatii si rafinamentului, un simbolism muzical verlainian.

In critica literara de la noi, inceputul vehicularii termenului se datoreaza lui E.Lovinescu. in a sa Istorie a literaturii romane contemporane, criticul face o disociatie intre 'modernismul teoretic' practicat la 'Sburatorul', sub forma unei ' bunavointi principale fata de toate fenomenele de diferentiere literara', si 'modernismul de avangarda si experimental' al unor reviste de atitudine extremista, precum 'Contimporanul', 'Punct', 'Integral', 'Unu' etc. Pentru E.Lovinescu, sincronismul cu miscarile novatoare din momentul prezentului literar european 'implica modernismul ca pe un principiu de progres'.

In sensul cel mai larg posibil, notiunea de modernism se aplica tuturor curentelor si tendintelor inovatoare din istorie (religioase, filosofice, artistice etc.), ansamblul miscarilor de idei si de creatie, care apartin sau convin epocii recente, altfel spus « moderne », in conditii istorice date. Din acest punct de vedere, nu este exagerat a crede ca fiecare literatura, epoca sau perioada spirituala, are sau afirma « modernismul » sau.

Pot fi denumite in mod general drept moderniste, apartinand modernismului, totalitatea miscarilor ideologice, artistice si literare, care tind, in forme spontane sau programate, spre ruperea legaturilor de traditie prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitraditionale, anticonservatoare, de orice speta, repulsie impinsa uneori pana la negativism radical. Ideea de « ruptura » este inclusa, de altfel in orice secventa temporala care se substituie, prin negare si deci, prin anulare,etapei precedente. Din care cauza modernismul - produs al duratei, al devenirii istorice - im plica in mod organic refuzul, contestatia, antiteza trecutului. El introduce, in istoria spiritului si a literaturii, discontinuitatea, schimbarea, « deosebirea » cum spunea si Stefan Petrica. Ori de cate ori literatura cunoaste rasturnarea unor pozitii, modificarea brusca a orientarii, starea d espirit « modernista » si-a facut aparitia. Actiunea sa inevitabila nu poate fi in planul confruntarilor literare, decat adversitatea, polenica. (.)

Vocatia negativista a modernismului, vizibila in orice de avangarda literatura, « distructive » si « anarhiste » prin logica lor intrinseca, este impinsa adesea pana la o adevarata valorizare a nonvalorii estetice. Informul, inexpresivul, inorganicul devin preocupari, idealuri « valori ». in genere, tot ce constituie negarea, degradarea, generarea operei literare - prin extensiune « uratul », pacatul, viciul - obtine confirmarea si validarea estetica.

Se intelege atunci ca insasi ideea de arta si cea de literatura incep sa fie contestate, locul lor fiind luat de elogiul conceptelor opuse : antiarta, antiliteratura, sub cele mai diferite forme : refuzul ideii de frumos (« ideea de frumos s-a potolit < s'est raise> » , va spune si Rimbaund) ; de constructie monumentala (« modernul se multumeste cu putin » observa Paul Valéry) ; implicit de « constructie » (work in progress), « capodopera », « perfectiune », « calitate » , « expresie » etc. toate aceste notiuni traditionale sunt supuse unui proces de eroziune, demistificare si demitificare.

(Adrian Marino, Modern.,pagina 100-1004)

Aparitiea Modernismului

1.De formatie mult mai tarzie (dictionarele ii fixeaza aparitia abia la sfarsitul secolului al XIX-lea),modernismul este confundat adesea cu notiunea,foarte inrudita,de modern,insotit de aceleasi dificultati de analiza.

O prima cauza a acestei sinonimii,in acelasi timp abuziva si explicabila,trebuie cautata in faptul ca ambele concepte participa din plin la sfera ideii de "nou", "actual", "present", "recent",in interiorul careia tind sa se identifice pana la suprapunere.Continutul lor imediat este temporal,chronologic,din care cauza modernismul,ca si modernul,preia toate caracterele si servitutile "noului",de ka "actualitate",cu toate notele sale,pana la "moda".

Confuzii numeroase sunt produse si prin oscilarea sensului adjectival si substantival al cuvantului.In mod firesc,a fi modern,modernist,caracterul de a fi modern incepe prin a fi gandit si exprimat ca un atribut.Prin urmare,conceptual de modernism include si in acelasi timp depaseste ideea de modern.Modernismul,fireste,este eminamente "modern".Nu insa si identic cu notiunea de modern,pe care o absoarbe.

Notele de baza ale conceptului de modernism raman,totusi,substantivale,nu adjectivale(acestea din urma apartinand sferei modernului),cu tendinta de ingustare si specializare continua.

2.In sensul cel mai larg posibil,notiunea de modernism se aplica tuturor curentelor si tendintelor inovatoare din istorie(religioase,filozofice,artistice,etc.),ansamblului miscarilor de idei si de creatie,care apartin sau convin epocii recente,altfel spus "moderne",in conditii istorice date.Din acest punct de vedere,nu este exagerat a crede ca fiecare literature,epoca sau perioada spirituala,are sau afirma "modernismul" sau.

3.Pot fi denumite in mod general drept moderniste,apartinand modernismului,totalitatea miscari lor ideologice,artistice si literare,care tind,in forme spontane sau programate,spre ruperea legaturilor de "traditie",prin atitudini anticlasice,antiacademice,antitraditionale,anticonservatoare,de orice speta,repulsie impinsa uneori pana la negativism radical.

Modernismul-produs al duratei,al devenirii istorice,implica in mod organic refuzul,contestatia,antiteza trecutului.El introduce,in istoria spiritului si a literaturii,discontinuitatea,schimbarea,"deosebirea",cum spunea si Stefan Petica.

Nu s-a subliniat indeajuns caracterul negativist al modernismului,desi faptele sunt evidente.Modernismul initiaza cea dintai mare insurectie antidogmatica din istoria literara.Refuzul normelor,al codului estetic classic (legea celor trei unitati) al constrangerilor traditionale sunt atitudini mult mai vechi decat se crede in genere.

J.-J. Rousseau: se numeste "modernist" cel "ce pune timpurile moderne deasupra antichitatii" (1769).Ori de cate ori se produce o disociere,o separare,o falie si o negare a traditiei,indifferent de epoca,modernismul etern si-a facut reaparitia.El este "anticultural",anticonformist,antitraditionalist prin vocatie.Indiferent daca aceasta "traditie" se numeste classicism francez,epoca Victoriana sau eminescianism. Orice eliberare de dogme si standarde traditionale,orice dislocare de idei si forme date reprezinta gesturi de esenta modernista.Definitia,desi foarte generala,este totusi superioara sensului precedent (curent inovator),intrucat include o nota ideologica precisa si deci inceputul precizarii unui continut teoretic efectiv:"Ruperea sistematica a legaturilor cu trecutul,nesocotirea inaintasilor si goana dupa noutate" (Al.Philippide,Modernismul si traditia, in Adevarul literar,nr.859/1937).

Vocatia negativista a modernismului,vizibila in orice miscari de avangarda literara,"distructive" si "anarhiste" prin logica lor intrinseca,este impinsa adesea,pana la o adevarata valorizare a nonvalorii estetice.

4.Intr-o acceptie foarte raspandita in istoria si critica literara de pretutindeni,modernismul defineste o notiune globala,o eticheta generala,aplicata si aplicabila tuturor curentelor litarare postromantice.Asimilarea celor doua notiuni apare foarte limpede inca la Baudelaire,pentru care romantismul este "expresia cea mai recenta si mai moderna a frumusetii.

Lucrare: Sunetul - caracteristici Lucrare: Ereditatea si variabilitatea organismelor

Prin extensiune,vor fi deci incorporate si asimilate succesiv modernismului,totalitatea curentelor literare de dupa 1880 (data conventionala) : simbolism,prerafaelism,expresionism,futurism,naturism,si mai ales, de avangarda,superlativul modernismului literar: dadaism,suprarealism,abstractionism,purism.Modernismul actual este localizat,in cele din urma,in secolul al XX-lea si apoi,mai exact,in ultimele sale decenii,limita devenind tot mai apropiata,prin simpla succesiune istorica.

Fenomenul este perceptibil inca la Macedonski "Pentru mine,ce este frumos,frumos ramane,numeasca-se acest frumos simbolism,modernism,prerafaelism si orice cum alt".De retinut este faptul ca,exceptand sfarsitul secolului al XIX-lea,nici unul din curentele amintite nu se intituleaza "modernist".O distinctie a lui E.Lovinescu trebuie mentionata:intre "modernismul" sau, de tip "theoretic,bazat pe o lege de psihologie sociala",cu "bunavointa principiala fata de toate fenomenele de diferentiere literara",si modernismul "de avangarda si experimental",gen Contemporanul lui I.Vinea.Intr-un caz este vorba de un modernism obiectiv,recunoscut a posteriori ; intr-altul, de un modernism de anticipatie si initiative,teoretizat si propulsat oarecum a priori.

5.In sensul cel mai general,modernismul implica depasirea coordonatelor strict cronologice,negative sau de conjuctura istorica.In esenta,modernismul constituie un act spiritual,definit printr-un dinamism specific,ale carui note tipice par a fi urmatoarele:

a.Trecerea de la potentialitate la act.

b.Asimilarea si cultivarea ideilor si valorilor moderne.Modernismul este expresia evolutiei celei mai recente.

c.Produs al evolutiei sau mutatiei (ambele nuante sunt incluse si in manifestele moderniste).Modernismul presupune in mod necesar separatia,distanta,opozitia fata de momentul literar imediat anterior,sau definit ca un punct de plecare.

d.Modernismul devine superlativul exagerarea modernului si a modernitatii.A fi nou,mereu nou,cel mai nou posibil,acesta este impulsul interior fundamental al modernismului.

e.Modernismul transforma ideea de modern intr-o valoare de soc.El nu se multumeste numai cu recunoasterea si cultivarea unei stari de fapt,ci urmareste afirmarea sa energica,in forme radicale,intensificate la maximum.

f.Modernismul reprezinta un fapt de constiinta si de vointa.Modernismul se vrea actual,modern,integrat epocii.Spiritul sau este voluntarist si imperative."Trebuie sa fim absolute moderni"

g.Gustul,necesitatea si vointa de a fi modern se transforma,in si prin modernism,intru-un adevarat program teoretic de actiune.Modernismul tinde sa se sistematizeze intr-un corp de principii.Constiinta de a fi modern imbraca forme lucide,nete,tot mai bine definite.

h.Modernismul se caracterizeaza si printr-un accentuat spirit de manifest.El vine si arunca proclamatii,sloganuri,cuvinte de ordine.Face agitatie si propaganda literara.

i.Impulsul radical al modernismului este corectat in practica(uneori si teoretic) prin diferite forme de recuperare a traditiei.De fapt,de cele mai multe ori,ruptura este doar aparenta,deoarece in interior se reconstituie un echilibru permanent."Noul" nu poate renaste decat pe ruinele "vechiului".

"Strict teoretic,traditionalismul nu e decat o serie infinita de modernisme clasate",sau ca : "modernistii nu sunt decat traditionalisti in devenire".

j.Toate notele enumerate raman simple abstractiuni fara precizarea conditiilor istorice,sociale si nationale in care modernismul se desfasoara.Cu alte cuvinte,orice modernism din lume are un continut si o dimenisiune specific-nationala.

6.Intampinat periodic cu mari reserve si diatribe,modernismul cade in mod inevitabil sub exigentele legitime ale criticii.O serie de obiectii se dovedesc intru totul intemeiate.Mult mai serioase,demne de luat in consideratie sunt obiectiile cu caracter estetic,de rezumat in cateva propozitii:

a.Fenomen,de moda intelectuala,modernismul isi asuma toate servitutile si superficialitatile modei si actualitatii: perimare contiuna,accelerata,snobism,lipsa de consistenta."Modernismele" vin si pleaca.Ele sunt emblema vie a efemerului literar. "O opera-spunea si Camil Petrescu-se invecheste mai intai tocmai prin ceea ce are mai modernist.

b.Produs al sincronizarii imediate, tradus prin acte mecanice de imitatie si mimetism,modernismul introduce adesea in literature articole de import,exotice,neasimilate,exterioare substantei sale specifice,realitatilor nationale,vietii insasi.

c.Modernismul se reduce,in destule imprejurari,la simple gesture de afectare,lipsite de originalitate reala..Obiectia se aude mereu si adesea pe drept cuvant

"In domeniul artei,ce importa este ca curentele sa nu fie false si nesincere.Literatura moderna a ajuns deja sau tinde sa ajunga la un rezultata nefericit,dezastruos pentru spiritul omenesc".

d.Innoirea continua,revolutia permanenta,obsesia,chiar ticul "experimentului" tradeaza difetantism,lipsa de personalitate reala,incapacitatea precizarii unei metode si viziuni proprii.

e.In mod analog,modernismul nu poate fi asimilat.In aceasta acceptie,notiunea se dovedeste total improprie.Modernismul se refera cel mai mult,doar "la un aspect secundar al recentului proces de limpezire si concentrare realizat de poezie"(Ion Barbu).Homer-exmplu symbolic-nu este "modern" si nici n-avea notiune de "modernism.Si totusi este poet.Opera oricarui poet classic din lume infirma aceasta teza modernista,poate cea mai subreda dintre toate.De altfel,poetii "moderni" care au meditat asupra esentei poeziei,refuza pur si simplu calificativul de "modernist".Verlaine respinge pana si epitetul de "simbolist",prefacandu-se ca nu se intelege aceasta notiune.Ion Barbu,se stie,a repudiat public modernismul.

MODERNISMUL LOVINESCIAN

In literatura romana, termenul e impus de Eugen Lovinescu care, la inceputul secolului XIX si dupa primul razboi mondial, a avut de infruntat unele tendinte antiestetice si a militat pentru apararea valorilor literare, disociate de celelalte. Criticul isi sustine tezele in studiile 'Istoria civilizatiei romane moderne' si 'Istoria literaturii ramane contemporane', precum si in paginile revistei 'Sburatorul', care a aparut in doua serii: 1919-1922; 1926-1927.

Modernismul lovinescian se bazeaza pe imitatie ('orice forma de arta aparuta intr-un centru artistic se propaga aproape instantaneu peste toata Europa') si pe sincronizare sau interdependenta care inseamna ' tendinta de uniformizare a tuturor formelor de viata a societatilor moderne solidare intre ele.'

1.MISCAREA IDEOLOGICA

Sburatorul. Fara a fi pornit sub auspiciile unei formule unice si cu forte tinere si revolutionere, ci in intentia unei actiuni de armonizare, printr-o selectionare prudenta si cu forte mature si incercate (L.Rebreanu, D.Nanu, Caton Theodorian, N.Davidescu, Victor Eftimiu, Elena Farago etc.), aparut la 19 aprilie 1919, Sburatorul si-a precizat de la inceput scopul de a activa numai in domeniul esteticului pur, cum era si firesc, si al simularii noilor energii literare. In intentia urmarita metodic de a descoperi talente si de a pune in lumina pe cele nu inca indeajuns de afirmate sta actiunea lui principala, cu efecte cu atat mai incontestabile, cu cat, in afara de Convorbiri literare si Samanatorul, in prima faza a existentei lor, nici o revista n-a trezit atatea energii noi, asa ca o buna parte a literaturii, mai ales modernista, de dupa razboi, este creatia exclusiva a Sburatorului (Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, Gh.Braescu, Ilarie Voronca, T.Vianu, Vladimir Streinu, Simion Stolnicu, I.Calugaru, George Calinescu, Anton Holban, Pompiliu Constantinescu, Lucia Demetrius, Eugen Jebeleanu, Octav Sulutiu, Al.Robot etc).

Trezirea atator energii literare, intr-un spatiu de timp relativ mic, n-ar fi fost cu putinta numia prin aparitia, intermitenta si ea, a revistei, daca n-ar fi fost ajutata de sfortarile unui cerc literar, a carui activitate de aproape douazeci de ani s-a desfasurat in planul esteticului, spre deosebire de alte miscari cu preocupari etice si nationale si al modernismului dirijat.

Contimporanul. 'Modernismul' lui E.Lovinescu si al Sburatorului a fost insa un modernism teoretic, bazat pe o lege de psihologie sociala - prin care criticul arata bunavointa principala fata de toate fenomenele de diferentiere literara. El n-a pornit insa dintr-o necesitate temperamentala de revolutie, infranat fiind de o cultura clasica si de inhibitia fireasca oricarui critic. Adevaratele revolutii nu le fac decat artistii. Iata pentru ce modernismul de avangarda si experimental a fost sustinut faptic de reviste mult mai inaintate, cum e Contimporanul (1923) al poetului I.Vinea, care atatia ani a reprezentat avangardismul in literatura, ca si in artele plastice, precum si alte reviste mai sporadice precum Integralul, Punct, Unu etc. - consecinte fatale ale sincronismului miscarii literaturii universale, ce au experimentat si la noi dadaismul, expresionismul, integralismul, suprarealismul - adica formele extreme ale modernismului apusean.

2.CRITICA MODERNISTA

Eugen Lovinescu. Pornita in 1904 in foiletonul Epocei, adunata apoi in cele doua volume de Pasi pe nisip, 1906, de formatie maioresciana, critica lui E.Lovinescu lupta chiar de la inceput pentru autonomia esteticului si deci impotrivaconfuziei lui cu eticul si etnicul. Sub influienta spirituala a lui Emile Fauget, dogmatismului samanatorist criticul nu i-a raspuns insa printr-un dogmatism estetic, ci printr-un scepticism, cu atat mai nepotrivit cu cat dauna sensului combativ al reactiunii.In epoca de zece ani (1906-1916) critica lui Lovinescu afirma ca metoda impresionismul, cu notiunea caruia avea sa se confunde in atentia contemporanilor, pe fon de relativism estetic si intr-o forma cautata, nuantata cu evidente intentii de realizare artistica.

Intaia formulare a ideologiei moderniste s-a afirmat mai intai in domeniul socialului in cele trei volume ale Istoriei civilizatiei romane moderne (1942-1925).Criticul explica, aici, procesul de formatie si de evolutie a civilizatiei romane, din alt punct de vedere decat acela al junimistilor. La baza acestui proces se afla legea imitatiei, potrivit careia societatile inapoiate suporta o fecunda influienta din partea celor avansate. E vorba de un proces in doi timpi: mai intai simularea si, in al doilea rand, stimularea. Tendinta e ca popoarele mici sa devina sincronice, sa ajunga adica, din urma, prin imitatie, popoarele aflate pe o treapta superioara de dezvoltare. Luata din sociologia lui Gabriel Tarde (Les lois de l'imitation), ideea imitatiei e aplicata la fenomenul romanesc, si din cercetarea actelor politice si culturale, Lovinescu deduce ca civilizatia romana moderna incepe in clipa in care patrund in Principatele Romane primele semne ale spiritului occidental. Procesul de formatie debuteaza, asadar, printr-o imitatie a formelor, o data cu penetratia ideilor innoitoare ale Apusului. Societatea romaneasca intoarce atunci spatele inertiei orientale si, imprumutind formele, creeaza premisele pentru a aparea fondul. Fenomenul fomelor fara fond, de care vorbesc si junumistii, e, asadar, real dar, spre deosebire de acestia, Lovinescu il considera inevitabil si creator.

Junimistii, socialistii, mai tirziu, poporanistii si samanatoristii s-au opus acestui proces, fatal in conditiunile noastre, de unde, observa Lovinescu, lipsa de convergenta dintre dezvoltarea sociala si evolutia culturii. Aceasta din urma e, prin rezistenta fata de noile forme, reactionara, in contra timp cu tendinta de evolutie a societatii.

Acestea sunt, pe scurt, ideile lui Lovinescu, argumentate pe larg in Istoria civilizatiei. Lucrarea intampina, de la inceput, protestul specialistilor. Autorul e declarat, de indata, amator, neprecepator adica, in materie, si intinsa istorie e trecuta la capitolul curiozitatilor "beletristice'. Altii o ignora, iar sociologii din cercul Vietii romanesti o considera o replica "voluminoasa' la spiritul critic al lui Garabet Ibraileanu. Cu aceasta Lovinescu se intalneste, e adevarat, in cateva puncte, dar se desparte in numeroase altele. Sunt, fireste, discutabile multe idei in aceasta sociologie scrisa intr-un stil ce cucereste de la inceput si mentine treaza curiozitatea noastra pana la sfirsit, desi lucrari de aceasta natura nu incita, de regula, spiritul nostru la contemplatie. Exista totusi, ca sa ne referim la una din ideile cartii, o traditie a progresului, sa-i spunem asa, in Tarile Romane, si contactul cu Occdentul incepe cu citeva secole in urma. Penetratia ideilor revolutionare nu e, apoi, fara legatura cu aparitia de factori stimulatori in cimpul social. O civilizatie noua nu poate aparea pe un teren gol, si, fiind vorba de civilizatie romana moderna trebuie spus ca ea s-a constituit nu prin negatia radicala a traditiei (puternica in straturile de jos ale poporului), ci prin integrarea ei.

Interpretarea lovinesciana e si in alte puncte discutabila, dar cum in astfel de chestiuni solutia satisfacatoare pentru toti nu e cu usurinta de aflat, sa ne multumim a observa, din punctul nostru de vedere, puterea ei de seductie intelectuala. E, in fond, un poem al speculatiei ideologice, si, daca o privim si altfel, ca incercare de a crea o doctrina unitara, cu legi care sa explice fenomene din mai multe domenii, ea reprezinta un fapt spitual impunator. Preocuparea lui Lovinescu e de a pune in acord evolutia sociala cu cea culturala, artistica, si punctul sau de vedere e ca acestea doua relatii se supun, deopotriva, legii sincronismului.

Istoria literaturii romane contemporane, (I, II, III, IV, VI, 1926 - 1929) sintetizata, apoi, intr-un singur volum (1937), urmareste consecintele acestei legi in literatura de dupa 1900. Sinteza se constituie in buna parte din materialul Criticelor, reluate, acestea din urma, in mai multe editii. Se adauga puncte de vedere noi asupra autorilor si portrete critice pe care, sub latura morala, Lovinescu le va dezvolta in Memorii, I, II, III (1930, 1932, 1937) si Aqua forte. In acestea din urma, criticul isi urmareste formatia sa, intr-un chip care surprinde prin luciditatea sipiritului. E vorba, in fapt, de o opera delectabila de moralist ce izbeste de la inceput scepticizmul superior al memorialistului, ideea mai adanca a zadarniciei si constiinta foarte acuta (in Aqua forte, mai ales) a mortii. O confesiune amara se constituie in aceste pagini pline, altfel, de verva, de ironie fina si atingatoare.

Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Falticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic si istoric literar, teoretician al literaturii si sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier si nuvelist roman, cel mai de seama critic dupa Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului si al Mutatiei valorilor estetice. In ciuda valorii sale incontestabile, a faptului ca si-a sustinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedra de profesor de latina la liceul Matei Basarab din Bucuresti.

Este tatal criticului Monica Lovinescu si unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu si al criticului literar si specialistului in ocultism Vasile Lovinescu.

Studii

Urmeaza gimnaziul la Falticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iasi (1896-1899). Este licentiat al Facultatii de limbi clasice a Universitatii din Bucuresti, cu o lucrare despre sintaxa latina (1903). Activeaza ca profesor de liceu la Ploiesti (1904-1906) si la Bucuresti.

Activitatea publicistica

Debuteaza publicistic in suplimentul literar al Adevarului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. In 1904 isi incepe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu, si continuand in 1905 tot cu articole despre scriitori samanatoristi si poporanisti (Octavian Goga, St.O.Iosif, Alexandru Bratescu-Voinesti, Popovici-Banateanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agarbiceanu, Emil Garleanu), toate acestea constituind subiectele reunite in cele doua volume de debut Pasi pe nisip, aparute in 1906. In aceasta perioada a activitatii sale, preocupat fiind de miscarea literara de la Samanatorul, se prefigureaza confruntarile cu marii doctrinari Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.

Activitatea de cercetare

Intre 1906-1909 se afla la Paris pentru pregatirea doctoratului. Obtine titlul de doctor in litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentara: Les voyageurs français en Grece au XIX-e siecle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

Colaboreaza la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu intre anii 1907-1909 si publica primele doua volume de Critice (I, 1909; II, 1910).In aceasta perioada publica monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), Gh. Asachi (1921). Incearca, dar fara succes, sa intre in invatamantul universitar, la Iasi (unde in iunie 1912, in urma unui concurs, ii este preferat Garabet Ibraileanu) sau la Bucuresti (unde in 1913 criticul il suplineste pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).

Patroneaza - pana la sfarsitul vietii - cenaclul Sburatorul si este director al revistei literare Sburatorul (1919-1922; 1926-1927).

Anii de ucenicie

Putini au avut de la inceput si intr-o masura atit de hotaratoare, ca E.Lovinescu, constiinta vocatiei critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue de deux mondes si crescuse, cum singur marturiseste undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masa. Critica a fost, asadar, pentru el o fatalitate. La varsta cand alti tineri sunt atrasi de poezie (de cele mai multe ori din necesitati pur sentimentale) sau devora proza cu subiecte politienesti, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iasi urmarea cu prematura seriozitate dezbaterile literare si intocmea el insusi note si cugetarii critice, dovedind pasiune pentru o disciplina in contradictie, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, E.Lovinescu ne invita sa cautam originea criticii sale in straturile muzicale ale sufletului, in starile de constiinta nediferentiate, misterioase: chip de a spune ca in alcatuirea unei personalitati critice intra, in afara de informatia bogata, inflexibilitatea morala si un element afectiv, muzical, fara de care vointa de a scrie e paralizata si orice activitate literara fara sens.

Conceptia sa critica

Criticul nu e cum crede toata lumea produsul unei culturi, ci, inainte de orice, expresia unei sensibilitati originale, un creator care se cauta pe sine comentind pe altii. E.Lovinescu, vorbind de vocatia sa critica, in sensul de mai inainte, indica izvorul misterios, starile cinestezice din care pornesc toate constructiile sale critice si ideologice. Exagerand in sensul impresionistilor, Lovinescu tinde de fapt sa destrame contuzia dupa care, atunci ca si acum, criticul nu e, in cel mai fericit caz, decat fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine infipti pe nas. In judecata celor mai multi, el e sticletele care, venit tirziu in fata creatorului biblic, dupa ce culorile primordiale se sfirsisera, a fost uns cu ceea ce ramasese de la celelalte pasari mai norocoase.

Avand despre sine si, in genere, despre critica alta intelegere si pretuire, Lovinescu a respins de la inceput prejudecatile unei activitati facile care paraziteaza pe marginea textelor. Convingerea lui sigura e ca un critic se naste, si nu se face. Cultura desavarseste ceea ce natura insamantase de mult, si intre poet si critic nu e o diferenta esentiala din moment ce in orice rand scris intra cu necesitate un accent muzical. In ceea ce priveste expresia, critica are, iarasi, posibilitatile oricarui alt gen: talentul individual da, singur, masura originalitatii cu observatia ca, spre deosebire de poet, criticul opereaza cu simboluri intelectuale, aduse la intelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparatii edificatoare usor de prins.

Cu aceste convingeri, critica lui E.Lovinescu va porni nu numai dintr-o constiinta ideologica si estetica, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de nelinisti spirituale si afective, dintr-o necesitate - altfel spus - de confesiune. Sensul tragic al acestei experiente iese din contradictiile ce apar, in chip fatal, intre rigorile genului critic si disponibilitatile sufletesti elegiace ale intelectualului moldovean care poarta in celula intima a fiintei sale morale spiritul de resemnare si placerea purei contemplatii. Dar cum si altadata au iesit din suflete elegiace mari polemisti, fu dat si lui E.Lovinescu sa invinga, prin exercitiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus in calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, coplesit de ideea mortii, cu o reala inapetenta de viata, a iesit un polemist in linie maioresciana, rar egalat in epoca. Scepticismul moral si relativismul estetic sunt, cu adevarat, expresii ale spiritului sau hranit de operele antichitatii, dar, printr-o paradoxala convertire de valori, in comentariu critic ele s-au transformat din forte defensive in parghiile unei actiuni critice agresive, negatoare, la inceput, in opozitie mai totdeauna cu opiniile curente. Peste aceasta drama temperamentala pe care o lunga cariera critica n-o va destrama cu totul, se va ridica alta ce tine de conditia generala a criticului. E.Lovinescu reprezinta, intr-un anumit sens, expresia ei cea mai tragica.

Primele studii

Cea dintai manifestare critica a lui E.Lovinescu e o dizertatie asupra Persilor lui Eschil (o lucrare de seminar publicata in foiletonul literar al Adevarului din 1904, condus de Radu Rosetti). Criticul a debutat, asadar, ca ploiestean.

In studiile sale clasice, tanarul moldovean, coplesit prematur de ideea zadarniciilor lumesti, aflase o preocupare spirituala potrivita temperamentului sau. Critica aduce cu sine un spirit activ in contradictie cu inertiile morale ale omului. De la intaiul rand despre contemporani, criticul a trebuit, asadar, sa se disocieze, sa inabuse aspiratii de alt ordin si sa se decida la o grea jertfa. Critica nu se poate ridica decat pe un sacrificiu de sine.

In toate insemnarile biografice ale criticului (Memorii, Aqua forte - schita biografica din 1942 semnata Anonymus Notarius) revine, in ceea ce priveste axa sa morala, ideea izolarii si a nevoii de interiorizare incat, cunoscind afectiunea si placerea de a comunica a criticului care a condus timp de doua decenii un cenaclu zgomotos si a primit in fiecare dupa-amiaza veleitari de toate chipurile, vine intrebarea daca omul avea, cu adevarat, dorinta de a trai retras si daca nu e vorba de obisnuitul bovarism al scriitorului.

Cine citeste insa intinsa opera a lui E.Lovinescu constata ca melancoliile nu sunt simulate: omul nu poarta masca, si seninatatea lui se ridica pe mari nelinisti, sugerate si in romanele sale, pe nedrept ignorate. Depasind conditia genului, criticul impinge reflectia peste marginile analizei, gandind lucrurile in perspectiva eternitatii. Dar cum pe acest teren faptele capata mari umbre, individul apare ca o cugetatoare furnica in imensitatea universului. La scepticismul moral al tnarului, se asociaza, prin frecventarea culturii si meditatia asupra destinului individual, o filozofie in fata mecanismelor complicate ale existentei. De aici decurge o atitudine de rezerva principala fata de orice fapt, transformata, in critica, intr-o atitudine neincrezatoare fata de valori. Ar fi desigur o exagerare a explica scepticismul critic al lui E.Lovinescu, in faza de inceput a activitatii sale, printr-o atitudine morala, e drept, constanta, si, deci, esentiala. Scepticismul are mai intii, izvoare spirituale; porneste dintr-o neincredere in eternitatea valorilor, dar relativismul sau estetic, stimulat si de Emile Faguet si Anatole France e hranit si de rezerva morala, a omului timorat de fenomenele vitale.

Prin chiar profesiunea lui, criticul duce o viata retrasa, el nu are propriu-zis prieteni ca toata lumea si trece, cand atitudinea lui morala e inflexibila (si nu poate fi altfel!), drept om rau, deoarece sacrifica relatiile amicale in favoarea judecatii estetice. Cu rare exceptii, E.Lovinescu nu s-a abatut de la aceasta linie, fundamentala pentru destinul criticii, incepand prin a formula rezerve fata de opera fostilor camarazi de scoala. De la primele comentarii el isi castiga, astfel, o libertate a opiniilor, fara de care autoritatea critica e de neinteles. Indata dupa Titu Maiorescu el devine in campul criticii personalitatea cea mai proeminenta. Dar autoritatea lui nu s-a impus, ca aceea a lui Maiorescu, de la inceput. Mai traia inca, la 1905, spiritul director al junimistilor si se impusese Nicolae Iorga, personajul central al miscarii literare din primul deceniu al veacului nostru.

Universitatea

In momentul in care Eugen Lovinescu se inscrie la Universitatea din Bucuresti (1899), sectia clasica, invatamantul bucurestean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu si N. Iorga. Cel dintai cunostea faza regalitatii sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E.Lovinescu mai tirziu, "spectacolul impresionant al unei adevarate gigantomanii intelectuale'. Tanarul, descins in sala de cursuri a viforosului istoric, asista, fascinat, la prabusirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Hasdeu, sub biciul de foc al noului profet hotarat sa alunge "fariseii' din templul culturii. Opus si ca temperament si ca mod de a intelege actiunea criticului in cultura, T. Maiorescu se impunea prin claritatea si echilibrul cugetarii, frumusetea clasica a limbajului. Fara a avea obligatii stricte, E.Lovinescu urmareste ambele cursuri, fara a recunoaste, acum si mai tirziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalitatile epocii. De structura maioresciana, el isi pastreaza o libertate de spirit care il va pune, nu o data, in contradictie cu opiniile junimistilor.

Imprejurarile l-au pus in cateva randuri in contact cu Titu Maiorescu, mai intai la un congres al profesorilor de latina, apoi timpul colaborarii la Epoca: intalniri nerevelatorii, aproape protocolare, fara angajamente din nici o parte. Formatia maioresciana a lui E.Lovinescu va iesi din contactul nu cu omul sobru, inca in cercul prieteniilor sale politice si literare, ci cu opera critica, singura de altfel esentiala. A trai in preajma unei mari personaltati e, desigur, un privilegiu, dar nu hotarator pentru destinul intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sunt si cei mai apropiati. Continuatorii in linie estetica ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din randul tinerilor care, la 1900, inconjurau cu mare stima pe profesorul de logica si se bucurau de sprijinul lui in cariera universitara. Dintre acestia au iesit cativa istorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi si memorialisti, dar, cu exceptia lui Dragomirescu, aproape nici un critic literar notabil. Adevaratul maiorescian este E.Lovinescu, colaborator fara pasiune al Convorbirilor literare, reticent la inceput fata de numerosii elevi ai criticului, adversarul lor necrutator, mai tirziu. Sunt, apoi, putine semnele de pretuire din partea lui Maiorescu fata de incomodul foiletonist de la Epoca. Cateva adnotatii favorabile pe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) si cam atat.

E.Lovinescu, in schimb, crescut in stima si admiratia lui Maiorescu, format intelectualiceste in spiritul junimismului, va pune pretuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul sau e, deci, structural. Inca din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu si literatura romantica taraneasca se observa spiritul Criticelor maioresciene in problemele estetice esentiale. In formatia critica a lui Lovinescu au intrat insa si alte elemente. Contactul cu literatura franceza a fost, dupa acela cu opera critica a lui Maiorescu si scrierile antichitatii, decisiv pentru orientarea gustului sau. Pina a ajunge la Paris, pentru a face studii de specialitate, calatoreste in Grecia (1902 - intr-o excursie organizata de Gr. Tocilescu) si in Germania, la München.

Il atragea aici cursul lui Furtwangler si are in vedere un studiu asupra lui Horatiu in decursul veacurilor, abandonat in circumstante pe care le va nara in Baizu - roman in buna parte autobiografic. Se imbolnaveste de piept si ideea mortii pina atunci doar tema de meditatie, devine o realitate sacaitoare. Sentimentul zadarniciei, cunoscut mai dinainte, se adanceste si, impacat cu omul asteapta fara sa dispere implinirea sortii. Iarna si-o petrece la Florenta, iar in 1906, toamna, se pregateste sa plece la Paris. Scrisese, intre timp, mult, iar in 1906 apare cu doua volume de critica: Pasi pe nisip; o drama in trei acte: De peste prag si o Carte de citire si gramatica pentru clasa a III-a.

Plecarea la Paris

Una peste alta, Lovinescu era, in momentul plecarii sale in Franta, autor a cateva volume de specialitate, a doua volume de critica si a unui manual scolar, primul dintr-o lunga serie. Boala si constiinta mortii apropiate nu-l vor impiedica, asadar, sa scrie intr-un ritm care in epoca maturitatii va duce la productia de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobisnuit la noi unde criticul isi epuizeaza dialectica lui cea mai fina in discutiile de cafenea. Si din acest punct de vedere E.Lovinescu va impune in critica romaneasca o etica a muncii, va face din critica o profesiune intelectuala, cu indatorirea de a se pronunta despre toate scrierile literare dintr-o epoca.

Pasi pe nisip

Era, la 1906, E.Lovinescu, un critic format, cu o conceptie estetica fixata in elementele ei de baza? Cine citeste 'Pasi pe nisip', opera diletantica, de frivolitate galica, cum ii zice chiar autorul, are surpriza de a descoperi un Lovinescu sceptic si facil, totusi nu atat incat sa nu se observe finetea gustului si mobilitatea spirituala: doua insutiri esentiale pentru critica, totusi nu suficiente pentru a da si autoritate. Conceptia lui Lovinescu porneste mai degraba din neincrederea in orice conceptie organizata intr-un sistem. El face opera de beletrist in critica, vehiculand cateva idei sanatoase. Impresionismul sau se va structura in anii studiilor la Paris, rodnici pentru E. Lovinescu (publica la Convorbiri critice, Viata romaneasca, incidental la Protestarea si Viata literara si artistica).

Ajungand la acest punct, sa cadem de acord dimpreuna cu criticul ca biografia se confunda cu bibliografia operei. Documentele dinafara scrierilor nu releva alte elemente in ceea ce priveste viata omului, fixata la temelia constructiilor critice. Aceasta nu inseamna ca omul nu intereseaza si ca viata lui interioara e comuna. Sincer e sa recunoastem ca sunt scriitori care au biografie si altii care nu au. Eminescu, Macedonski au o biografie, Bacovia - nu. Cunoasterea vietii de zi cu zi a celui din urma nu aduce nimic revelator pentru intelegerea operei. Biografia lui reala e opera, in straturile careia s-au zidit evenimentele intime. Are, ma intreb, criticul, in genere, biografie? Daca participa ca Maiorescu si N. Iorga la viata politica: da - opera nu explica totul si biografia se poate intocmi. Maiorescu are si o biografie intima, cea din insemnarile zilnice, alta decit cea pe care o exprima Criticele.

Lovinescu e zidit intreg in opera lui, critica, si viata intima nu explic aproape nimic Biografia lui reala nu e, deci, cea care inregistreaza data nasterii, a casatoriei si a mortii, ci viata operelor in care intelectualul a intrat cu toate-emotiile sale. Contemporanii semnaleaza un Jurnal, necunoscut azi, in care criticul isi nota impresiile. Pot fi ele altele decat acelea din Memorii, Aqua forte si celelalte scrieri critice in care cea mai insemnata parte a biografiei (viata morala si spirituala) intra ca o jertfa voluntara in alcatuirea lor intima? Greu de acceptat ca E. Lovinescu e altul in intimitate, decit cel din cartile sale, unde schimbarile de umoare sunt totdeauna vizibile. Confundandu-se cu viata cartilor, singura biografie reala pentru cititor, biografia lui Lovinescu inregistreaza cateva momente capitale sau, cum le va spune criticul, faze ale activitatii.

Alte preocupari literare. Romancierul, dramaturgul

Dupa 1930, preocuparile lui Lovinescu merg, in afara memoralisticii, spre literatura propriu-zisa si spre istoriografia literara, interesul pentru beletristica era mai vechi, si dupa drama ibseniana: De peste prag (1906) urmeaza volume de nuvele, scenete, poezii, romane unele reluate sub diverse titluri (Aripa mortii, Comedia dragostei, Lulu, Viata dubla).

Doua cicluri de retinut sunt: ciclul Bazu (Bazu, 1932; patru, 1932; Diana, 1956; Acord final, publicat in Revista Fundatiilor Regale) si ciclul Eminescu, cuprinzand Mite (1934) si Balauca (1935).

Moartea

Lovinescu se afla, acum, in pragul mortii si toate ideile sale, de o limpezime si o gravitate nefireasca, razbat intr-un taram metafizic. Desi impacat de timpuriu cu ideea disparitiei; omului care citise atitea opere pline de ideea zadarniciei vietii ii e totusi teama sa priveasca negurile de dincolo de portile negre. Bolnav, el se gindeste la izbavire, si gestul de tandrete al unui confrate il misca pana la lacrimi. "Uluit - raspunde el lui Tudor Arghezi, in Informatia zilei (31 mai 1943), cu citeva saptamani inaintea mortii - ma tin acum de zidurile prabusite, ca dupa un cutremur, caci in timpul ei mi s-a aratat atita interes, dragoste, devotament din partea atator persoane mai de aproape sau mai de departe, carora nu le acordasem decat rabdare si cifre de evaluari, incat intregul meu univers moral s-a zguduit din temelii Ma simt sarac si umil, rusinat de mine insumi si mai nevrednic decat toti cei ce ma inconjoara []. infiorati, ne strangem uneltele sarace de lut si ascultam torsul stelelor.'

Posteritatea operei sale

Fiica sa, Monica Lovinescu emigreaza in Occident si lucreaza la postul de radio Europa libera. Dupa moartea lui Lovinescu, sotia sa Ecaterina Lovinescu Balacioiu este arestata la o varsta inaintata, peste 70 de ani si condamnata sa execute inchisoare politica. Reuseste sa salveze de perchezitii unul dintre manuscrisele volumelor de Memorii publicat postum. Intreaga poveste se gaseste in volum non fiction alcatuit de Doina Jela, Aceasta dragoste care ne leaga, dar si in volumele autobiografice ale Monicai Lovinescu, La apa Vavilonului sau sunt presarate in Jurnalele acesteia. Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscata si cartile au fost arse intr-o casa conspirativa a Securitatii Statului din centrul Bucurestiului. Motivul real al arestarii sotiei lui Eugen Lovinescu pare sa fi fost unul strict locativ, procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat in apartamentul din blocul situat in fata bisericii Kretulescu. El a eliberat acest apartament abia in anul 2001, dupa un proces lung si obositor, iar in el functioneaza in prezent fundatia 'Casa Lovinescu'.

MODERNISM-in arta

Modernismul a fost o miscare artistica de larga arvergura din prima jumatate a secolului XX. Cu toate ca diferitele "isme" moderne erau adesea incompatibile (uneori chiar antagonice), toate respingeaua dominatia naturalismului si academismului in favoarea artei experimentale. Tendinta comuna era de a cauta raspunsurile la intrebari fundamentale despre natura artei si experienta umana.

Toate  'ismele' moderne au avut in comun convingerea ca lumea moderna este fundamental diferita de ceea ce a fost inainte si ca arta trebuie sa se reinoiasca prin asumarea si explorarea propiei modernitati. Pentru unii, asta a insemnat respingerea a ceea ce era industrial in favoarea a ceea ce era primitiv (primitivism), pentru altii a insemnat o glorificare a tehnologiei, a masinariilor (futurism).

In modernism, ca linie generala, artistul urmarea - ca tel suprem - gasirea si exprimarea propiei viziuni. Cu toate ca aceasta tendinta era deja evidenta in secolul al XIX -lea, ea a devenit o adevarata religie pentru modernisti.

Unele modern-isme au inceput sa-si puna intrebari de tipul : 'Ce este arta ?', 'Ce scop are ?' si 'Pana unde poate merge ?'. dadaistii au inlocuit individualul cu subconstientul. Aceasta a facut ca activitatea artistica si critica sa se identifice una cu cealalta.

'Ismele' moderne se contraziceau privitor la telul pe care arta ar trebui sa-l aiba : explorarea emotiilor si starilor psihice (expresionism), rigoarea mintii (neoplasticism), functia sociala (constructivism), subconstientul (suprarealism), natura reprezentarii (cubism) sau rolul social intr-o societate capitalista burgheza (dadaism). Multe dintre aceste tendinte s-au suprapus.

Treptat, arta a devenit un mijloc de aflare a adevarului - fie el modern (futurism) sau universal (supremantism).

Bibliografie

1.      Irina Petras, " Teoria literaturii", editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, pag. 9-11;

2.      Al. Sandulescu, "Dictionar de termeni literari", editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1976, pag. 279-280;

3.      Irina Pertas, "Curente literare", editura Demiurg, Bucuresti, 1992, pag. 63-64;

4.      Adrian Marino, "Modern, Modernism, Modernitate", editura Eseuri, Bucuresti, 1969, pag. 98-114;

5.      Eugen Lovinescu, "Istoria literaturii romane contemporane", editura Minerva, Bucuresti, 1989, pag. 43-47;

6.      Gabriela Dinu, Maria Zbarcea, "Dictionar de terminologie literara", editia a III-a, editura Paralela 45, Pitesti, 2004, pag. 222-223.