De-a lungul timpului, oameni precum
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce si Dimitrie Cantemir au saltat
literatura romana pe cele mai inalte culmi.
In conceptia despre lume si viata, Grigore
Ureche, primul cronicar care a scris in limba tarii, este un
providentialist. Ca toti contemporani sai, el considera ca Dumnezeu a creat
lumea si tot el o carmuieste, facandu-si simtita prezenta in anumite fenomene
naturale.
Ideile sale politice sunt acelea ale marii
boierimi. Domnul este unsul lui Dumnezeu pe pamant, insa trebuie sa conduca tara dupa sfatul boierilor, sa fie "o matca fara ac".
Iubirea de tara si dorinta de a o vedea independenta se stravede la tot pasul
in paginile cronici, de unde atitudinea lui antiotomana. De aici admiratia lui
Ureche pentru figura lui Stefan cel Mare, caruia ii consacra, pe drept cuvant,
un insemnat numar de pagini in cronica sa. Facandu-si studiile in Polonia, la Lvov, si venind in
contact cu ideile umanismului, cronicarul acorda o mare importanta rolului
personalitatii in dezvoltarea istoriei. Independenta Moldovei, ca si intrega
epoca de inflorire de pe timpul lui Stefan cel Mare, se datoreste, dupa Grigore
Ureche, aproape exclusiv personalitatii exceptionale a marelui voievod, pe care
scriitorul il reda cu mandrie ca exemplu, contemporanilor sa. Scrisul lui
Ureche are insa un caracter sobru si concis, restrans aproape numai la faptele
domnitorului, pe care le comenteaza lapidar in cate o "invatatura" sau
"nacazanie". Relatarea se face intr-un limbaj popular, de povestire si, pe
alocuri, de pomelnic, simbla insiruire de fapte. Cronicarul e un moralist,
observa caracterele si le judeca, in lumina conceptiilor sale, folosindu-se
adesea, pentru conciziune, de maxime preluate din Biblie sau din vorbirea
curenta. Toate aceste trasaturi ale scrisului lui Ureche pot fi aflate, in mic,
in cunoscutul paragraf consacrat portretului lui Stefan cel Mare, iesit parca
din pana lui Tit Liviu roman. In cadrul expunerii cronicii, Stefan cel Mare,
are un rol ilustrativ, de gravura, menita sa emotioneze pe cititor, dupa ce, in
paginile anterioare s-a edificat asupra personalitarii domnitorului prin
expunerea faptelor acestuia.
Mai invatat decat Grigore Ureche, Miron
Costin, care de asemenea isi facuse studiile in Polonia, la un
colegiu iezuit din localitatea Bar, are aceleasi conceptii filozofice si
politice ca si predecesorul sau. In plus, am putea adauga la el o anume nota de
sceptism cu privire la posibilitatea scuturari jugului otoman, lucru ce se
explica prin epoca in care a trait cronicarul, cand dominatia turceasca din
afara, favoriza tot mai mult asuprirea feudala si decadera dinauntrul tarii.
Ca scriitor, Miron Costin este mai "cult"
decat Grigore Ureche, si fraza sa, pastrand unele elemente populare, este
stilizata in chip constient, pentru urmariea efectelor. "Miron observa
sistematic, compune, si ceea ce iese de sub pana lui, mult mai putin spontan,
este rodul unei arte" - scrie George Calinescu in "istoria literaturii romane".
Avand adesbateri o problema foarte importanta, aceea a demonstarii latinitatii
poporului nostru si a inlaturarii asertiunii calomnioase venita din partea lui
Simion Dascalul, in "De neamul moldovenilor . ", cronicarul cauta din capul
locului, tinuta demna, intelectuala. Ceea ce imprezioneaza in acest inceput al
dezertatiei sale este stapanirea vibratiei emotive, izvorata din patriotism
ardent, dar acoperita intr-o expunere ce cauta a convinge prin justetea si
obiectivitatea argumentarii. Imprumutand din sintaxa latina punerea verbului din principala la
sfarsit si constructia ampla, cronicarul realizeaza pe deplin ceea ce isi
propune. Moralist si el, costin cauta a caracteriza lapidar, dar cu patrundere
si plasticitate, pe istorici care s-au ocupat inaintea sa de problema in
chestiune.
In sfarsit, din straduinta oentru
conciziune, lui Miron Costin i se intampla uneori sa spuna cate o vorba
memorabila, care se constituie in maxima, cu caracter inalt moralizator: " . sa
aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu este alta si
mai frumoasa si mai de folos in toata viata omului, zabava, decat cetitul
cartilor". Din scripturi "agonisim nemuritoriu nume"; "Cercati scripturile.
Scriptura departe lucru de ochii nostrii, ne invata cu acele trecute vremi, sa
pricepem cele viitoare".
Privite indeaproape, sub raport stilistic
indeosebi, fragmentele lui Ion Neculce, din "O sama de
cuvinte" sunt niste instantaneie epice, schite si nuvele in raccourci, de o
mare conciziune. Romanticii de la mijlocul seculuilui trecut, un Negruzzi, un
Bolintineanu, sau un Alecsandri i-au reluat si dezvoltat motivele, in spiritul
pasoptist al epocii. Fireste, nota patriotica a fost mult accentuata, insa
urmasi, oricat de talentati, sunt departe de arta spontana a cronicarului (am
spune, sunt lipsiti de autenticitate). In orice caz, ca poeti romantici, ei pun
avant si solemnitate, lucru ce nu sunt de gasit la Neculce, prozator si
povestitor intru totul apropiat lui Ion Creanga. Ca si Creanga, cel din povesti
si cel din povestiri, Neculce este un colportor care trage cu urechea: " ase vorbascu
oamenii", "dzic sa fie..", etc., dand apoi in vileag cate o intamplare sau cate
un gest memorabil al cutarui,sau cutarui personaj istoric, daca nu
adevarat,posibil totusi, caci, spune cronicarul, in prezentarea anecdotelor
sale: "Deci, cine va ceti si le va crede, va fi bine, iara cine nu le va crede,
iara va fi bine; cine pre cum ii va fi voia asa va face". Neculce ne apare ca
primul nostru culegator de folcror, e drept, numai al unui anumit soi de
folclor, acela care tine de legenda istorica. Insa, ca si mai tarziu Anton Pann
si Creanga, Neculce nu este un culegator de folclor, pur si simplu.Marca
personala a artei prozatorului se vede, precum se descrie in cronica, printr-o
punere in pagina bine masurata, desi altcum spontana. Mai mult inca, asemenea,
din nou, lui Anton Pann si lui Creanga, Neculcea obisnuieste, cel mai adesea,
sa aduca, odata cu relatarea faptului, comentariul sau foarte personal. Ceea ce
se intampla si aici, in ultimele siruri, unde mentalitatea boierului cu respect
pentru vechile oranduieli si dispret fata de amestecaturile prostimii
parvenite. Modalitatea narative directa, stilul firesc si apropiat de cel
popular, continutul epic si general-uman atat al cronicii, cat si al
legendelor, toate au constituit un bogat izvor de inspiratie a literaturii
noastre ulterioare.
Structura,
semnificatii, limbaj artistic
Poezia 'Grai valah'
de Vasile Voiculescu este alcatuita din sapte distihuri [stfofe de cate doua
versuri - n.n.] si contureaza, intr-un limbaj metaforic inedit, insusirile
limbii romane, fata de care poetul simte o admiratie deosebita, traieste o
emotie puternica.
Adresarea directa de la inceputul poeziei - 'Grai tamaiat, catuie de
petale' - este impresionanta prin epitetul 'tamaiat' si metafora
cu totul surprinzatoare 'catuie de petale'. Poetul apeleaza astfel la
toate simturile omenesti prin care este perceputa limba stramoseasca: auditiv -
'grai'; vizual - vasul cu 'petale' si mai ales olfactiv -
'tamaiat' si 'petale'. Gandul lui se indreapta cu admiratie
catre frumusetea si vechimea limbii, care isi trage sevele din graiul
stramosesc al ciobanilor: 'Gandul mi-a ciobanit pe plaiurile tale',
remarcand aici inovatia stilistica a verbului derivat din substantivul cioban.
Graiul romanesc este creatia neamului si este la fel de vechi precum natura,
transmis din generatie in generatie, ca dus de vant, fiind totodata dulce si
incantator. Aceste idei sunt exprimate prin epitetul 'batran' si
metafora: 'Vant batran cu miere-n spinare'.
Limbajul artistic deosebit, este ilustrat aici de catre autor, de sirul de
metafore cu totul inedite, deoarece limba este asemanata cu elemente si fiinte
din natura, sugerand ca graiul dulce, romanesc are sensuri ascunse, nebanuite,
de un farmec de neegalat: 'Serpi de racoare', 'Carari de
bucium', 'Granguri de aur'. Prezenta verbului 'ara' si
a substantivelor 'dor' si 'plugul' compara insusirile
limbii cu viata, cu efortul si simtirea cea mai profunda a taranului roman:
'Sesul ti-l ara dorul cu plugul'.
In graiul romanesc si-au exprimat strabunii suferintele si chinurile indurate
de-a lungul istoriei atat de zbuciumate a acestui neam, aureolat pana la urma
de glorie: 'Calc des cu sufletul arsu-ti coclaur, / Din fund ofteaza
stramosii de aur', fata de care poetul exprima admiratie si veneratie,
redate prin epitetul metaforic 'stramosii de aur'.
Pentru Vasile Voiculescu, limba noastra romana, este un pisc al
spiritualitatii romanesti, conturat prin imbinarea momentelor de dificultati si
de cumpana, cu cele da izbanzi si bucurii ale istoriei noastre, care lumineaza
generatii de-a randul sufletele romanilor, prin cuvinte ale suferintei ori ale
gloriei: 'De piscul tau, unde se-mbina / Pale de nori cu limb
Personalitate enciclopedica, "Inorogul
alb" al gandirii romanesti, cum il considera Lucian Blaga, Dimitrie
Cantemir s-a afirmat ca scriitor, geograf, filozof, teolog,
lingvist, folclorist, etnolog si om politic. Solidim format in variate domeni,
politolog, diplomat innascut, beizadeaua crestina a castigat increderea
sultanului Ahmed al III-lea, de la care a obtinut favoarea de a consulta
documentele istoriei imperiala, pe care le-a uzitat in realizarea celebrei
opere "Cresterea si descresterea Curtii otomane", ramasa si astazi o lucrare de
referinta in bibliografia de specialitate.
Creatia sa este diversa, de la studiile de
logica la literatura de fictiune. Un loc important, ocupa in opera lui Cantemir
"Hronicul vechimei a romano - moldo - vlahilor", locrare redactata intre anii
1719 - 1722. Desi Cantemir era concentat mai ales asupra operelor sale de
anvergura, dedicate Imperiului Otomani si natiei sale, cea mai cunoscuta
lucrare a sa ramane "Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae)", redactata in
limba latina si publicata in 1716, la cerea Academiei de Stiinte din Berlin,
consusa atunci de prestigiosul G.W. Leibniz, fondatorul si primul ei
presedinte. De-abia in 1895 a fost publicata, intaia oara in limba nationala, spiritualitatea
romaneasca redobandind, abia duba un secol de la moartea autorului, scrierea sa
cea mai moderna. "Hronicul vechimei . " este ultima sa scriere si cea mai
erudita, in care, trateaza critic si stematic, istoria romanilor de la
originile sale, privind cronologic evenimentele si dispunand informatia in
jurul temei centrale, aceea a continuitatii existentei poporului nostru.
Cantemir este un spirit continuator, preluand afirmatiile cronicarilor
moldoveni, dar exagerand in sustinerea origiini pur latine a neamului romanesc,
idee regasita si in operele istoriciilor Scolii Ardelene. Dimitrie Cantemir a
sustinut originea romantica a natiuni si a limbii noastre in spiritul ideilor
umaniste, pledand in favoarea afirmatiei sintetice ca "suntem urmasii unui popor
care a creat o civilizatie si o cultura clasica.
Aparuta in epoca elenista, continuata in
Antichitatea tarzie si dezvoltata, indeosebi in Bizant, cronica este bogat
reprezentata de-a lungul Evului Mediu.
In cuprinsul manifestarilor ce
caracterizeaza inceputurile culturii romane, pe langa literatura populara si
scrierile religioase, primele semne de literatura apar o data cu istoriografia
cronicarilor.
In Moldova: Grigore Ureche "
Letopisetul Tarii Moldovei", cuprinzand istoria Moldovei de la 1359 pana la
a-II-a domnie a lui Aron - Voda (1594)
Miron Costin "Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron - Voda
incoace", prezentand istoria Moldovei de la 1595 pana la Dabija - Voda (1661)
Ion Neculce "Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija - Voda
pana la a-II-a domnie a lui Constantin Ioan Mavrocordat (1661-1743)", precedata
de un numar de 42 de legende isorice, adunate sub titlul "O sama de cuvinte . ".
In Muntenia: "Letopisetul
cantacuzinesc" si "Cronica Balenilor";
Radu Greceanu, a scris cronica domniei lui Constantin
Brancoveanu intitulata mai tarziu "Viata lui Constantin - Voda Brancoveanu".
Radu Popescu, a consemnat "Istoriile domnilor Tarii Romanesti".
