Comentariu scrisoarea I

Comentariu scrisoarea I

SCRISOAREA I este un poem filozofic cu o structura romantica, scris de Eminescu, aparut pentru prima data in "Convorbiri literare" la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, ea este mai mult o meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori.
Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stangeri a sistemului cosmic.
Motivul central al celor cinci Scrisori il constituie soarta nefericita a omului de geniu in raport cu timpul in care traieste si cu societatea meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre ideal.
in 'Scrisoarea I', geniul este intruchipat de savant (omul de stiinta), in 'Scrisoarea II', omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), in 'Scrisoarea III', el este omul politic. in 'Scrisoarea IV' si 'Scrisoarea V', poetul satirizeaza profanarea sentimentului de iubire intr-o lume incapabila de a depasi interese meschine.
'Scrisorile' sunt, asadar, o unitate de gandire si de creatie in care poetul devine sarcastic si vehement in ilustrarea contrastului dintre ideal si real, poemele fiind satire ascutite izvorate dintr-o inalta constiinta civica si artistica, dintr-un autentic patriotism eminescian.
Initial, ''Scrisorile" s-au numit 'Satire', insa Titu Maiorescu le-a schimbai numele. Ca specie literara, 'epistola' sau 'scrisoarea' a fost abordata inca din vechime de Horatiu, ale carui 'Epistole' l-au fascinat pe Minai Eminescu inca din timpul audierii cursurilor in perioada studentiei la Viena. In literatura romana, aceasta specie fusese cultivata inainte de catre Costache Conachi si Grigore Alexandrescu, in versuri, si de Costache Negruzzi, in proza. Eminescu duce acesta specie literara la desavarsire.
Tema poeziei. 'Scrisoarea I' este un poem filozofic, de factura romantica, ilustrand conditia omului de geniu, in ipostaza savantului, in raport cu timpul, societatea in general si eu posteritatea, surprinzand - totodata - in tablouri grandioase geneza si stingerea Universului.
Sursele de inspiratie filozofica: care stau la baza meditatiei in acest poem le constituie, mai intai, filozofia indiana, pe care exegetii o explica prin pasiunea poetului pentru limba sanscrita. Minai Eminescu a studiat 'Poemul naturii' de Lucretiu, in care viziunea asupra nasterii Universului consta in miscarea atomilor in vid. Stingerea soarelui si a Universului este byroniana, iar aceea a identitatii omenirii din versul 'Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate', reproduce gandirea lui Heraclit.
Pentru Eminescu, notiunile de timp si vesnicie sunt antitetice, dupa cum gandirea lui Schopenhauer sustine ca eternitatea este o negatie a timpului.
De asemenea, intr-un manuscris eminescian au fost gasite note ce inregistrau teoria cosmogonica sustinuta de Kant si Laplace.
Cu certitudine, Eminescu se inspira din mitologia populara romaneasca privind facerea lumii, care sustine ideea ca samburele creator a luat nastere dintr-un vartej de spuma de pe suprafata marii aflate intr-un intuneric fara margini.
'Scrisoarea I' este un poem cosmogonic, motiv ce se regaseste si in alte poezii ('Rugaciunea unui dac', 'Memento mori', 'Gemenii'), precum si in proza 'Sarmanul Dionis'.
'Scrisoarea I' este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta, dar si o satira eu accente elegiace privind soarta nefericita a omului de geniu in societatea contemporana si in raport cu eternitatea.
Structura poemului. Compozitional, 'Scrisoarea I' poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei.

In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in aceasta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual 'doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare', si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii 'ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate'.

In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Aceasta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creeaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii palate si cetati si de aici 'in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti !'. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul il infatiseaza intr-o serie de ipostaze de la rege pana la sarac, de la geniu pana la neghiob, de la tanarul preocupat de buclele sale si negustorul ce-si numara bogatiile, pana la batranul dascal care cerceteaza necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriana si anume identitatea in fata mortii: 'Desi trepte deosebite le-au iesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !'.

Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il pune insa in antiteza|antiteza cu individualizarile anterioare: 'Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic'.

Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e 'vis al nefiintei', al hoonului initial care se poate reinstaura. Si aici ca si in Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetatorului de a gandi cosmogonia, in opozotie cu mercantilismul si, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la 'miscatoarea marilor singuratate', la taramuri, neschinaria omului comun.

Atat in tabloul genezei cat si in acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi 'vin din sure vai de haos' in forma de uriase roiuri, scapate din franele luminirii planetele se arunca rebele in spatii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Batranul dascal intrevede sfarsitul prin racirea soarelui si pierderea fortei lui de atractie pana ce 'Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie'. Dupa aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflectie.

Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in, lumea semenilor sai. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: 'Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate'(dupa textele indice ). Framantarea vointelor marunte se loveste de inexorabilul destin al timpului ireversibil: 'Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?/ Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.'. Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia rau voitoare a invidiosilor: 'Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada'. Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingamfari a filistinului, izvoraste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va pune la 'cantar' peste un veac, cel mult 'aticismul', eleganta limbii, 'in vro nota prizarita sub o pagina neroada'. In cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta (si nepasarea) comoditatea si seaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la 'biografia subtire', careia-i vor gasi 'pete multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant'. Pentru ca 'Astea toate te apropie de dansii Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o'.

In partea a cincea (145-156) se revine la motivele initiale; contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii: 'Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!'.
Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.
''imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin cateva trasaturi:
- naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de elemente vechi, populare, regionalisme si arhaisme folosite: 'gene ostenite', 'ceasornicul', 'suflu-n lumanare', 'feresti', 'osebite', 'raboj', 'prizarita', 'colb';
- expresia intelectualizata este prezenta, mai ales, in tabloul comogonic, unde Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, 'pe cand fiinta nu era, nici nefiinta' trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: 'stapanul fara margini peste marginile lumii'; De asemenea, sunt prezente expresii livresti : 'precum Atlas in vechime', 'microscopice' popoare', 'ne succedem generatii;
* Viziunea antitetica asupra lumii, realizata prin antiteza specifica poetilor romantici:
- antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
- antiteza ideatica: 'unul cauta-n oglinda' - 'altul caua in lume
- antiteza la nivelul vocabularului: 'fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi', 'viitorul si trecutul'; prin derivare: 'fiinta nu era, nici nefiinta';
* lipi tetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator sentimentelor poetului: 'miscatoarea marilor singuratate', 'galbenele file', 'batranul dascal', 'timpul mort', 'ironica grimasa', 'universul cel himeric';
* Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: 'precum Atlas in vechime', 'ca si spuma nezarita', 'ca o mare far-o raza';
* Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica deopotriva: 'luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie', 'codru-ascund in umbra stralucire de izvoara', 'timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie';
* Metaforele sunt numeroase cu si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: 'Lima sortii', 'colonii de lumi pierdute', 'musti de-o zi', 'din ungherul unor crieri';
* Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. in prima parte a poemului, rima este feminina (silabe neaccentuate), iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici absolut inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza 'mititel/el', 'adanca/inca', 'recunoasca-l/dascal', 'iata-l/Tatal'.

Lucrarea a declansat foarte multe comentarii erudite si filozofice pe marginea ideilor ei generale. Faptul era de asteptat, avand in vedere ca 'Scrisoarea I' propune o cosmigonie cu radacini indepartate in 'Imnul creatiei' din Rig-Veda, si cu implicatii mai noi de cultura izvorate din lectura schopenhaueriana ale poetului .