Aporia tristetii

APORIA TRISTETII

Atat in calitatea de sentiment "empiric" al vietii, cat si in calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristetea are o configuratie aporetica, ceea ce inseamna ca in ambele ipostaze ea coincide cu o situatie afectiva conflictuala. Tristetea este o forma specifica a luptelor dintre contrarii. Fara indoiala, individul care se instaleaza in tristete ca intr-un fel de concluzie afectiva a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimti niciodata nevoia de a teoretiza pe marginea ei si de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund si mai general. El nu va defini niciodata tristetea in termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetica, o va percepe, deci, ca o contradictie afectiva interna, ca o insatisfactie afectiva, ca o indispozitie sufleteasca, o va percepe asadar, ca o expresie a neimplinirii vietii sale sufletesti. Omul (obisnuit), care se intristeaza, se intristeaza pentru ca este contrariat in aspiratia lui spre fericire. Tristetea lui (tristetea lui "empirica") decurge din faptul ca, in elanul sau spre fericire, el intampina opozitia unei forte exterioare. Din aceasta tensiune si lupta intre contrarii nu rezulta neaparat un vid sufletesc, un "neant" psihic. Daca nu va cunoaste ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominata de sentimentul tristetii "empirice" va cunoaste, totusi, variatul registru al regretelor si, pentru o anumita perioada de timp, va intra chiar intr-o stare de inactivitate, de imobilism si se va lasa patrunsa de perfidia otravita a oboselii psihice.

Tristetea filozofica este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflectiei, al meditatiei, al ratiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci cand il conceptualizam, il rationalizam, ii atribuim un sens explicit.

Deci, exista doua feluri de tristete: tristetea irationala sau prefilozofica si tristetea filozofica. Lor le corespund doua forme specifice ale autocunoasterii: una dintre ele este "abstracta" si imprecisa, cealalta este "concreta" si exacta. Autocunoasterea abstracta ne indica faptul ca sentimentul tristetii este un sentiment totalizator al vietii subiective, dar ea nu descifreaza cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedeaza ca si cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, aceasta forma a autocunoasterii nu se refera in termeni expliciti la continutul aporetic al sentimentului irational al vietii. Autocunoasterea concreta, insa, dezvaluie cauzele pentru care tristetea poate deveni sentimentul concluziv al trairii subiective in intregul ei, circumstanta care ii permite, totodata, sa treaca la explicitarea aporiei consubstantiale tristetii si la definirea ei corecta.

Fara indoiala, autocunoasterea concreta este precedata de autocunoasterea abstracta. Cu alte cuvinte, reflectia filozofica asupra tristetii pleaca de la constatarea ca in urma impactului cu existenta apare in constiinta omului o prima forma de "indispozitie", o prima forma de nefericire - tristetea irationala - si se motiveaza prin dorinta de a revela cauza acestei "indispozitii", a acestei "nefericiri", a acestei "tristeti". Ea ne dezvaluie faptul ca tristetea "originara" decurge din neimplinirea aspiratiei originare spre fericire, aspiratie prezenta, intr-o modalitate implicita, in sufletul fiecarui individ. Dar misiunea ei nu se opreste aici. Meditatia filozofica trece dincolo de aceasta explicatie oarecum tautologica, pentru a cauta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristete. Ea parvine la intrebarea: de ce nazuinta de a fi fericit in sensul absolut al cuvantului este ceva ce nu se implineste niciodata? In cursul investigatiei care urmareste sa dea raspunsul la intrebare si sa descopere adevarul, apare, insa, un fenomen straniu: tristetea insasi evolueaza, devenind mai profunda si mai complexa, devenind o tristete "filozofica". Aceasta echivaleaza cu a spune ca degajand cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, in ultima instanta, decat sentimentul tristetii, noi ajungem sa transformam tristetea irationala in tristete autoreflexiva, deci intr-un sentiment constient de motivatiile ce-l determina sa se constituie in pura lui specificitate - ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte - si care se percepe pe sine ca sentiment avand un astfel de continut. Tristetea autoreflexiva este tristetea devenita constienta de propria ei structura aporetica si, prin urmare, de propria ei "idee", de propriul ei sens logic si care isi da seama ca aceste autodezvaluiri au fost facute posibile de un alt sir de autorevelatii ale constiintei - de autorevelatiile care au deconspirat "fiinta" subiectivitatii ca fiind de natura aporetica.

Prin intermediul introspectiei (autoobservarii), individul poate ajunge sa-si insuseasca ideea ca propria lui subiectivitate este formata dintr-o constelatie de aporii: existenta si neantul, finitul si infinitul, timpul si eternitatea, ratiunea si sensibilitatea, puritatea si impuritatea, contemplatia si actiunea. Descoperirea oricaruia dintre aceste cupluri aporetice antreneaza cu sine sensibilizarea acuta a constiintei. Se poate constata, totusi, ca, privite prin prisma efectelor sensibilizatoare, configuratiile amintite se ordoneaza pe o anumita scara valorica. Ideea ca fiinta noastra este terenul de confruntare intre instinctul vietii instinctul mortii actioneaza mai intens asupra registrului nostru emotional decat alte idei "subiective".

Un lucru este absolut cert: descoperirea unuia singur dintre aceste cupluri aporetice in continutul insusi al subiectivitatii noastre este in masura sa produca un soc existential. Descoperirea tuturor sau, altfel spus, a faptului ca fiinta subiectivitatii noastre are o structura aporetica, este in masura sa produca, insa, o adevarata avalansa de socuri existentiale. Aceste socuri amplifica intensitatea sentimentului de tristete si determina constiinta sa se incarce cu o luciditate dureroasa, care ii va permite sa descifreze configuratia aporetica a acestui sentiment. Intensitatea sentimentului de tristete depinde de numarul si intensitatea "socurilor" amintite, iar aceste "socuri", la randul lor, depind de cuplurile aporetice pe care si le autoreveleaza subiectivitatea. Devenim din ce in ce mai tristi pe masura ce numarul socurilor existentiale si al cuplurilor aporetice ce le genereaza cresc din ce in ce mai mult. In urma acestui crescendo al tristetii, constiinta isi pune cu toata acuitatea de care este capabila intrebarea: ce reprezinta, totusi, tristetea in ea insasi? Avand in fata suita cuplurilor aporetice si castigand certitudinea ca determinatiile sale sufletesti sunt aproape intotdeauna intr-o contradictie ireconciliabila, subiectul uman este irezistibil impins spre a-si experimenta tristetea ce-i acompaniaza viata ca reprezentand expresia spirituala a imposibilitatii de a ajunge fericit in adevaratul sens al cuvantului. Concluzia filozofica pe care si-o aproprie omul pus intr-o astfel de situatie nu poate fi decat aceea ca incercarea lui de a se impregna de absoluta pozitivitate a existentei, de a cuceri plenitudinea si armonia interioara, de a atinge, deci, adevarata fericire, este menita esecului. Putem spune ca viata i se desfasoara sub semnul fericirii ratate. Dar fericirea ratata nu este, cel putin intr-o prima aproximare, decat insasi nefericirea. Intr-adevar, daca meditam putin mai adanc asupra lucrurilor, ne dam seama ca nefericirea asimilata fericirii ratate nu poate fi echivalentul nefericirii absolute, deoarece in continutul ei a patruns (fie si numai ca o aspiratie) sentimentul fericirii. Cine a descoperit ca aspiratia spre fericire se degradeaza iremediabil la contactul neindurator cu realitatea, va descoperi, de asemenea, ca nefericirea se degradeaza si ea: in cele din urma viata ii pune surdina si o determina sa involueze. Sufletul omenesc este astfel alcatuit, incat el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalitatile de reducere a nefericirii - probabil cea mai importanta - este aceea prin care fiinta umana o absoarbe in sentimentul impacarii cu destinul. In perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea isi pierde valoarea absoluta pe care, altfel, omul este inclinat sa i-o acorde. Daca toate formele, procesele si actele vietii au o limita - asa cum ne indica destinul - de ce n-ar avea si nefericirea o limita? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din viata constiintei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o si am transformat-o intr-o realitate benigna.

Afara ninge prapadind . ; Ninge secular . ; Ningea grandios in orasul vast cum nu mai este, / Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe cand vantul hohoteste-n bulevarde glaciale . .

Penetratia umezelei peste tot, atmosfera cetoasa care inabuse, crasmele umede, murdare, ziduri vechi ce se darama, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie , o fata ingropata pe ploaie, toate acestea sfarsesc prin a da nervi, prin a exaspera. Isterizati, bolnavii racnesc la ploaie : Si ce enervare pe gand ! / Ce zi primitiva de tina ! / O bolnava fata vecina / Racneste la ploaie razand .

Poezia Nocturna exprima starea sufleteasca a citadinului nelocalizat : Fug ratacind in noaptea cetatii, / In turn miezul noptii se bate rar, / E ora cand cade gandul amar / Tacere .. e ora lasitatii . // Te pierzi in golul singuratatii, / O, suflet al meu, de lume fugar, / E ora cand Petru plange amar / Asculta . e ora lasitatii . . Bacovia a scris muzica si si-a scris versurile dupa strunele vioarei , iar in urmatoarele versuri se face referirea la imitatia cadentei unui mars funebru Ningea bogat - sitrist ningea - era tarziu / Cand m-a oprit - in drum, la geam clavirul; / Si-am plans la geam, si m-a cuprins delirul - / Amar, prin noapte - vantul - fluiera pustiu . La un moment dat, Bacovia afirma ca fiecarui sentiment ii corespunde o culoare . ( Pictorul inrebuinteaza in mestesugul sau culorile : alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redau cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdei. De aceea ultimul meu volum poarta titlul Scantei galbene ). George Bacovia prefera deci culorile inchise, sumbre - negru, violetul, griul , dar si pe cele deschise cum este albul , galbenul, etc.

negru si alb : Copacii albi, copaci negri / Stau goi, in parcul solitar ;

Cu pene albe, pene negre ; Si frunze albe . frunze negre .

Viziunea copaci albi / negri si frunze albe / negre are un caracter ireal (apare aici motivul cromatic) .

Prin meditatia asupra substratului irational al tristetii, ca si prin compararea structurii ei cu structura aporetica a "fiintei" subiectivitatii umane, noi am transformat-o in sentiment filozofic. In aceasta calitate, ea reverbereaza inspre manifestarile "fiintei" subiectivitatii noastre - manifestari care au ajutat-o sa se constituie si a caror expresie concluziva este pana la un anumit punct - pentru a le impregna cu propriul e continut, pentru a le satura cu el, pentru a le absorbi in el, pentru a le introduce asadar in propria ei substanta concluziva. Desigur daca subiectivitatea noastra este, in esenta ei, o forma de existenta confiscata de principiul aporiei, cum am putea noi sa nu fim tristi? Dar si reversul este  adevarat: daca tristetea (filozofica) este un sentiment ocazionat si chiar secretat, intr-un anumit moment de unele trairi ale constiintei, cum am putea noi sa-i interzicem de a se reintoarce la ele, pentru a le infuza fiecareia in parte propriul ei continut? Iata cum, de la un moment dat, viata sufleteasca a omului - inteleasa ca o suma de acte si stari diverse - ajunge sa fie dominata de acest sentiment al tristetii.