Trei povestiri de Gustave Flaubert

Trei povestiri de Gustave Flaubert

Cele Trei povestiri au fost scrise de Flaubert in ordinea urmatoare: 1. Legenda sfantului Iulian cel primitor 2. Un suflet curat 3. Irodiada, ordine care nu coincide cu cea a asezarii lor in volum. Trebuie totodata sa precizam ca prima dintre ele (Legenda sfantului Iulian cel primitor) fusese proiectata in marile ei linii cu douazeci de ani mai inainte de a fi scrisa (procesul acesta de indelungata elaborare este foarte caracteristic pentru Flaubert, si aproape toate operele sale au bene­ficiat de el).

Cu privire la imprejurarile in care au fost scrise cele Trei povestiri aflam date foarte exacte in Corespondenta (date care intra uneori in contra­dictie cu cele, ce s-au dovedit a fi false in parte, notate de Maxime du Camp in ale sale Amintiri literare). Cand, student inca fiind, Flaubert trebuie sa-si intrerupa studiile in urma crizei nervoase care il surprinde in timp ce se afla pe drumul catre Pont-l'Évêque in tovarasia fratelui sau Achille (in ia­nuarie 1844), el ramane un timp la Rouen, la tatal sau, impreuna cu Maxi­me du Camp. Facand impreuna o plimbare in oraselul Caudebec-en-Caux, Flaubert vede, conform marturiei lui Du Camp, in biserica, un vitraliu, reprezentand viata sfantului Iulian, in fata caruia scriitorul ar fi avut ideea de a-si scrie povestirea. Istoricii literari arata insa ca nu exista in Caudebec-en-Caux o biserica pe ale carei vitralii sa fie zugravita legenda acestui sfant, ci doar o statueta a acestuia. Dupa toate probabilitatile arata ei, statueta i-a evocat lui Flaubert vitraliul catedralei din Rouen, care consti­tuie adevarata sursa de inspiratie a lui Flaubert. Mai mult inca: acest vi­traliu este descris intr-o lucrare a gravorului originar din Rouen Hyacinthe Langlois, Eseu istoric si descriptiv asupra picturii pe sticla, in care figureaza si o reproducere. Acest gravor fusese profesorul de desen al lui Flaubert, si e foarte probabil ca scriitorul sa fi cunoscut prin mijlocirea lui Langlois celebrul vitraliu. Fapt este ca in momentul cand Charpentier vrea sa editeze cele Trei povestiri intr-o editie de lux, Flaubert ajunge aproape sa se certe cu editorul sau deoarece nu vrea cu nici un chip sa re­nunte la ideea de a-si ilustra cartea cu reproducerea executata de Langlois.

Textul lui Flaubert reproduce cu fidelitate „subiectul' legendei asa cum este el „povestit' de pictorul pe sticla (dupa un roman anterior seco­lului al XIII-lea). Totusi, scriitorul isi ingaduie o modificare importanta: legenda in versiunea ei originala arata ca sfantul o are alaturi pe sotia lui, si ca ea este cea care incalzeste cu propriul trup trupul leprosului.

In 1856, dupa ce a terminat Doamna Bovary si prima versiune a Ispi­tirii sfantului Anton, Flaubert isi propune sa scrie Legenda sfantului Iulian cel primitor. Intr-o scrisoare catre Louis Bouilhet (din 1 iunie), el spune: „Citesc carti despre viata domestica din evul mediu si despre vanatoare. Ga­sesc in ele detalii superbe si cu totul noi [] Daca as avea putere, m-as in­toarce la Paris in luna octombrie cu Sfantul Anton terminat si cu Sfantul Iulian cel primitor scris. As putea, asadar, in 1857, sa public o carte inspira­ta din viata moderna, o alta din evul mediu si o alta din anti­chitate'.

Proiectul ramane insa inca o data in suspensie. Flaubert revine la el abia in 1875, intr-o perioada in care este epuizat de lucrul la Bouvard si Pécuchet. Incepe sa scrie povestirea in septembrie, si o termina in luna fe­bruarie a anului urmator.

Pe data incepe sa lucreze la Un suflet curat hotarat sa „publice in toam­na o carticica'. Simte insa nevoia sa revada locurile unde a copilarit: Pont-l'Évêque si Trouville. Exegeza flaubertiana a regasit in aceasta povestire nenumarate detalii care amintesc de aceste locuri, de rude si vecini ai scri­itorului. Pana si papagalul Loulou din povestire isi afla, dupa ei, modelul, in doi papagali identificati cu mare pedanterie, dintre care unul, impaiat, a stat tot timpul pe masa de lucru a lui Flaubert in perioada in care acesta scrie Un suflet curat. Parcurgand asemenea corelari, ineficiente in planul specific al analizei textului literar, dar care-si au interesul lor dintr-un punct de vedere extrinsec literaturii, suntem inca o data, constransi sa reflectam asupra paradoxului: carte construita pe baza de documente / „carte despre nimic' pe care neincetat ni-l propune creatia flaubertiana.

Redactarea povestirii Un suflet curat a fost cu deosebire dificila. „Am scris din ea zece pagini, spune Flaubert intr-o scrisoare adresata doamnei Roger des Genettes, nu mai mult, si, pentru a ma documenta (subl. ns.), am facut o mica excursie la Honfleur si la Pont-l'Évêque. Aceasta excursie m-a umplut de amintiri.' Nu se poate decide cum sa sfarseasca povestirea. Intr-o scrisoare din 14 iulie isi descrie chinurile in termeni nu mai putin duri decat cei pe care-i utilizase vorbind despre dificultatea de a scrie fai­moasele capitole din Doamna Bovary sau din Salammba: „Ca sa scriu o pagina si jumatate, am incarcat cu stersaturi douasprezece. E drept ca dom­nul de Buffon ajungea la paisprezece. Voi mai face inca o luna acest exerci­tiu, dupa care o voi lua de la capat, spre a scrie Irodiada!'

De indata ce, in 17 iulie, povestirea Un suflet curat este gata, Flaubert incepe lucrul la Irodiada, proiectata inca din luna aprilie, intr-o perioada in care trudea din rasputeri la Un suflet curat. Aceste suprapuneri sunt foarte caracteristice pentru creatia flaubertiana, si ele ar putea suscita un inte­resant studiu de poietica.

Ca de obicei, redactarea propriu-zisa este precedata de o imensa munca de documentare, pe baza, in cazul de fata, de lecturi din autori latini, de lucrari de arheologie etc. Flaubert face apel totodata la cativa prieteni eru­diti spre a-i cauta numele stelelor in ebraica si araba, spre a-i descrie cu exactitate locurile unde are loc actiunea etc. Scrisorile cu privire la Iro­diada exprima aceeasi neliniste, aceleasi incertitudini: 'In ziua de Anul nou Imi voi petrece timpul pregatind sfarsitul partii a doua, care va fi sau un esec, sau sublima. Sunt plin de neliniste cu privire la Irodiada. Ii lipseste un nu stiu ce. E adevarat ca nu mai sunt deloc in stare sa vad ce fac. Dar de ce nu sunt oare sigur de ea ca si de celelalte doua? Cat de mult ma chinuiesc!' Indoielile sporesc pe masura ce se apropie de sfarsitul lucrului. Se straduie mai ales ca povestirea aceasta „sa nu semene cu Salammbô'. In timp ce descrie dansul Salomeei, „e bolnav de frica'. Ar vrea „sa priveasca un cap proaspat taiat' (este o butada, desigur, dar care pune in evidenta obsesia dusa pana la manie, a documentarii). In sfarsit, la 15 februarie povestirea este transcrisa pe curat. „Am lucrat in iarna asta cu frenezie, ii scrie Flau­bert doamnei Roger des Genettes, drept care m-am intors la Paris intr-o stare vrednica de plans. Acum incep sa ma simt ceva mai bine. In ultimele opt zile n-am dormit decat zece ore in total. Si nu m-am hranit decat cu apa rece si cu cafea.'

In incercarea lor de a gasi o prima sursa ile inspiratie printre obiectele concrete, exegetii lui Flaubert spun ca e cu putinta ca acesta, intrand in ca­tedrala din Rouen spre a vedea vitraliul infatisand legenda sfantului Iulian, sa fi privit intamplator si la un timpan pe care este reprezentata Salomeea dansand, intr-o ciudata atitudine, foarte asemanatoare cu cea descrisa in Irodiada. Aceasta prima idee, mai arata ei, va fi sustinuta de amintirile din calatoria facuta de Flaubert in nordul Africii, precum si de eruditia acumu­lata de acesta cu prilejul scrierii romanului Saìammbô.

Un suflet curat

I

Cincizeci[1] de ani la rand cucoanele din Pont l'Évêque o pizmuira pe doamna Aubain pentru slujnica ei, Félicité. In schimbul simbriei de o suta de franci pe an, aceasta ii gatea si ii deretica, ii cosea, spala, calca, stia sa inhame calul, sa indoape pasarile, sa bata untul si ramanea credincioasa stapanei sale care nici macar nu era o persoana prea simpatica. Doamna Aubain se maritase cu un tanar frumos dar fara avere, care murise la inceputul anului 1809, lasand-o cu doi copii mici si o groaza de datorii. Drept care ea isi vandu proprietatile cu excep­tia fermei de la Toucques si a celei de la Geffosses, ale caror venituri se ridicau la cel mult 5 000 franci, si se muta din casa de la Saint-Melaine in alta mai putin costisitoare, care apartinuse stramosilor ei si se afla in spatele halelor.

Casa, acoperita cu ardezie, era asezata intre un drum de trecere si o straduta care cobora la rau. Din aceasta pricina avea inauntru diferente de nivel care te faceau sa te poticnesti. Un vestibul in­gust despartea bucataria de odaia in care doamna Aubain isi petre­cea toata ziua, sezand intr-un jilt de nuiele langa fereastra. De-a lungul peretilor captusiti cu lemn vopsit in alb, se aflau aliniate opt scaune de mahon. Pe un pian vechi, sub un barometru, se inalta o piramida de cutii si cutiute. Doua fotolii mari, tapisate, inca­drau caminul de marmura galbena in stil Ludovic al XV-lea. Pen­dula, in mijloc, infatisa un templu al zeitei Vesta si intreg aparta­mentul mirosea usor a mucegai, podeaua fiind mai jos decat nivelul gradinii.

La primul cat, se afla mai intai camera „doamnei', spatioasa, avand un tapet cu flori pale si portretul „domnului' in chip de filfi­zon. Aceasta comunica cu o camera mai mica, in care se vedeau doua patucuri de copii, fara saltele. Apoi venea salonul, mereu inchis si intesat cu mobile acoperite cu cearsafuri. Dupa care un coridor ducea spre biblioteca; rafturi pline cu carti si hartoage inconjurau din trei parti un coscogea birou de lemn negru. Cele doua, panouri care incadrau usa erau acoperite cu desene in penita, peisaje in guasa si gravuri de Audran, amintiri ale unor vremuri mai bune si ale unui lux disparut. O ferestruica la etajul al doilea lasa sa intre lumina in camaruta locuita de Félicité, cu vederea spre camp.

Félicité se scula in zorii zilei ca sa nu piarda la biserica slujba de dimineata si apoi robotea pana seara fara o clipa de ragaz; tarziu, dupa cina, cand vasele erau puse la loc si usa bine incuiata, acoperea taciunii cu cenusa si motaia in fata caminului cu mataniile in mana. La piata, cand era vorba de tocmeala, nimeni nu se arata mai neinduplecata ca ea. Cat despre curatenie, tingirile ei stralucitoare umpleau de parapon pe celelalte slujnice. Econoama, manca incet, si aduna cu degetul de pe masa firimiturile de paine – o paine de sase kile, coapta anume pentru dansa si care tinea doua­zeci de zile.

In orice anotimp, purta pe umeri o basma de stamba prinsa la spate cu un ac, o scufa care ii ascundea parul, ciorapi cenusii, o fusta rosie, si pe deasupra un sort cu pieptar, ca infirmierele de la spital.

Fata ii era slaba si vocea ascutita. La douazeci si cinci de ani i-ai fi dat patruzeci. Dar cand implini cincizeci, nu mai arata nici un fel de varsta; si, mereu tacuta, cu statura dreapta si cu gesturi masurate, parea o femeie de lemn, miscandu-se automat.

II

Avusese si ea, ca fiecare, povestea ei de dragoste. Tatal ei, zidar, murise cazand de pe o schela. Apoi se prapadi si mama, surorile se imprastiara care-ncotro si un chiabur o lua la dansul si o puse, cat era de mica, sa pazeasca vacile pe camp. Tremura de frig in zdrente, se culca pe burta ca sa bea apa din balti, manca bataie pentru te miri ce si, in cele din urma, fu izgonita pentru un furt de treizeci de bani pe care nici nu-l savarsise. Se tocmi la o alta ferma, unde o pu­sera sa vada de gaini, dar pentru ca se bucura de simpatia stapanilor, starni invidia celorlalti servitori.

Intr-o seara de august (avea pe atunci optsprezece ani) acestia o luara cu ei la balci la Colleville. Din capul locului fu ametita, uluita de zarva lautarilor, de lampioanele colorate din copaci, de impestritarea costumelor, de dantelele si crucile de aur si de toata multimea aceea de oameni care topaiau toti deodata. Statea deo­parte, sfioasa, cand un tanar, care parea mai instarit si care isi fuma luleaua cu coatele sprijinite pe oistea unei carute cu coviltir, veni sa o invite la dans. Ii oferi cidru, cafea, placinta, un batic de matase si, inchipuindu-si ca ea il intelesese, ii propuse sa o conduca pana acasa. In marginea unui lan de ovaz o tranti in iarba cu brutalitate. Dar fata se zbatu speriata si incepu sa tipe. Atunci el pleca.

Intr-o alta seara, pe soseaua dinspre Beaumont, ea vru sa o ia inaintea unui car cu fan care mergea agale si, trecand pe langa roti, il recunoscu pe Théodore.

El ii vorbi pe un ton linistit, spunandu-i ca trebuie sa-l ierte fiindca totul fusese „din pricina bauturii'.

Félicité nu stiu ce sa-i raspunda si ii veni sa o rupa la fuga.

El incepu pe loc sa-i vorbeasca despre recolta si despre oamenii cu vaza din comuna, caci tatal lui se mutase de la Colleville la ferma lor de la Écots, astfel incat erau vecini. Asa? spuse ea. El adauga ca parintii lui voiau sa-l insoare, dar ca nu era grabit si astepta sa gaseasca o fata pe gustul lui. Ea lasa capul in jos. Atunci el o intreba daca n-avea de gand sa se marite. Félicité ii raspunse, zambind, ca nu era frumos din partea lui s-o ia peste picior.

– Dar nu-i adevarat, ti-o jur! exclama el, si cu bratul stang ]i cuprinse mijlocul. Acum mergea sprijinindu-se in stransoarea lui. Isi incetinira pasii. Vantul adia bland, stelele scaparau, enorma ca­ruta cu fan se legana molcom inaintea lor; iar cei patru cai isi tarau picioarele starnind praful sub copite. Apoi, fara sa fi primit vreun indemn anume, o cotira la dreapta. Théodore o mai saruta o data. Ea se topi in umbra.

Saptamana urmatoare flacaul o indupleca sa vina sa-l vada.

Se intalneau prin fundul curtilor, in spatele unui zid, sub un co­pac singuratic Félicité nu era nestiutoare cum sunt domnisoarele de familie – vazuse imperechindu-se dobitoacele; dar cumintenia si instinctul cinstei o oprira sa pacatuiasca. Impotrivirea ei atata dorinta lui Théodore, astfel incat ca sa si-o potoleasca (sau poate din naivitate) ii propuse sa o ia de sotie. Ea nici nu indraznea sa-l creada. El ii facu cele mai grozave juraminte. Curand ii marturisi un fapt suparator: anul trecut, parintii sai platisera un om in locul lui ca sa-l scuteasca de armata[2]; dar acum nu mai voiau sa dea bani si el putea oricand sa fie chemat, iar gandul de a fi soldat il inspaimanta. Lasitatea lui fu interpretata de Félicité drept o dovada de dragoste; iubirea ei se aprinse si mai tare. Iesea noaptea pe furis ca sa-l vada si cand ajungea la intalnire, Théodore incepea sa o chinuie cu temerile si staruintele lui.

In cele din urma, ii spuse ca se va duce chiar el la Prefectura sa se informeze si ca ii va impartasi cele aflate duminica viitoare intre ceasurile unsprezece si miezul noptii.

Venind ceasul mult asteptat ea alerga intr-un suflet spre iubitul ei. Dar in locul acestuia se afla un alt baiat – un prieten al lui. El o instiinta ca nu trebuia sa-l mai revada pe Théodore. Ca sa se puna la adapost de recrutare, se insurase cu o batrana foarte bogata, doamna Lehoussais, din Toucques.

Durerea ei fu nestavilita. Se tavali pe jos, tipa, gemu, il lua ca martor pe Dumnezeu, si planse umbland de una singura pe camp pana la revarsatul zorilor. Inapoindu-se la ferma le spuse ca se hotarase sa plece de acolo; cand se implini luna isi primi simbria, isi stranse lucrusoarele intr-o boccea si se indrepta spre Pont-l'Évêque.

Acolo, in fata hanului, intra in vorba cu o cucoana cu palarie si voal de doliu pe cap, care tocmai cauta o bucatareasa. Fata nu prea stia sa gateasca, dar arata atata tragere de inima si parea atat de lipsita de pretentii, incat in cele din urma doamna Aubain se ho­tari:

– Bine, te iau la mine!

Un sfert de ora mai tarziu, Félicité se afla instalata la ea.

La inceput trai acolo stapanita de un fel de neliniste pricinuita de „felul de a fi al casei' si de amintirea lasata de „domnul', care plutea pretutindeni. Paul si Virginie, unul in varsta de sapte ani, cealalta abia de patru, i se pareau facuti din cine stie ce aluat pre­tios: se juca cu ei, ii purta in spinare, iar cand doamna Aubain ii interzise sa-i mai sarute una-doua, se simti foarte jignita. Totusi era fericita. Amaraciunea i se topise in blandetea mediului incon­jurator.

In fiecare joi, prietenii casei veneau sa joace carti. Félicité pre­gatea din timp cartile si incalzitoarele pentru picioare. Musafirii soseau cu punctualitate la ora opt si se retrageau inainte sa fi ba­tut de unsprezece.

In fiecare luni dimineata, telalul care locuia nu departe pe alee isi insira pe jos calabalacul. Apoi, tot targul se umplea de zumzet de glasuri amestecat cu nechezat de cai, behait de miei, grohait de porci si cu hodorogitul carutelor pe caldaram. La amiaza, cand vanzarea era in toi, se pomeneau in pragul casei cu un taran batran si inalt, cu sapca data pe ceafa, cu nasul coroiat, care era Robelin, vechilul de la Geffosses. La putin timp dupa aceea, aparea si Liébard, vechilul de la Toucques, mic de statura, ros la fata, gras, imbracat cu o vesta cenusie si cu cizme lungi cu pinteni.

Amandoi ofereau proprietaresei pasari si branzeturi. De fiece data Félicité le dadea in vileag cotcariile; iar ei plecau patrunsi de consideratie fata de ea.

Din cand in cand, doamna Aubain primea vizita marchizului de Gremanville, unul din unchii ei, ruinat de viata destrabalata pe care o dusese si care traia la Falaise, pe ultimul petec ramas din mo­siile sale. Se infiinta intotdeauna la vremea pranzului, cu un catel an­tipatic care murdarea toate mobilele urcandu-se cu labele peste tot. Desi marchizul facea totul ca sa para un adevarat gentilom, mergand pana acolo incat isi ridica palaria ori de cate ori rostea: „Rapo­satul meu tata', se vede ca obiceiul era mai puternic inradacinat in el fiindca dadea pe gat pahar dupa pahar si pe urma se apuca sa spuna glume deocheate. Félicité il impingea afara cu binisorul: „Ajunge, domnule de Gremanville! Pe alta data!' Si inchidea usa.

O deschidea voioasa domnului Bourais, fostul avocat. Cravata alba si chelia, jaboul de dantela, redingota lui cea ampla si cafenie, felul in care priza tutun arcuindu-si bratul, toata faptura lui o umpleau de acea tulburare pe care ne-o starneste prezenta oamenilor deosebiti.

Cum domnul Bourais administra avutul doamnei Aubain, se inchidea cu ea ore intregi in biroul „domnului'; grija lui cea mare era sa nu se compromita, respecta cu sfintenie magistratura si se pretindea bun latinist.

Pentru ca Paul si Virginie sa invete cu placere geografia, le darui un atlas cu poze. Acestea infatisau diferite vederi din lume, antropofagi cu pene pe cap, o gorila rapind o domnisoara, niste beduini in desert, o balena prinsa cu harponul etc.

Baietelul ii explica lui Félicité ce reprezentau aceste poze. Si la atat se margini intreaga-i educatie literara.

Aceea a copiilor era facuta de catre Guyot, un biet contopist la Primarie, vestit pentru caligrafia lui frumoasa, si care obisnuia sa-si ascuta briceagul de cizma.

Cand vremea era senina, plecau cu totii dis-de-dimineata la ferma la Geffosses.

Ograda era in povarnis, casa in mijloc; iar marea se zarea in departare, ca o dunga cenusie.

Félicité scotea din cosulet felii de friptura rece, si pranzeau cu totii, intr-o sala mare de langa laptarie. Atata mai ramasese din casuta de odinioara, acum disparuta. Fasii din tapetul peretilor tremurau in bataia vuitului. Doamna Aubain isi apleca fruntea, coplesita de amintiri; copiii nici nu mai indrazneau sa vorbeasca. „Hai jucati-va!' ii indemna mamica lor; si ei o zbugheau afara.

Paul se catara pe acoperisul surei, prindea pasari, azvarlea cu pietre in balta, sau batea cu un bat darabana pe niste butii pantecoase care rasunau ca niste tobe.

Virginie dadea de mancare iepurilor de casa, zburda culegand albastrele, si din fuga picioruselor i se zareau pantalonasii brodati.

Intr-o seara de toamna se reintoarsera spre casa trecand peste imas.

Luna, aflata la primul ei patrar, lumina doar o parte a cerului, si o pacla usoara plutea ca o esarfa peste meandrele paraului Toucques. Niste boi, tolaniti in mijlocul ierbii, priveau linistit cum trec pe acolo cele patru fiinte omenesti. In al treilea lot de pasune unii din ei se sculara si se asezara in cerc in fata lor. „Nu va temeti!' spuse Félicité; si soptind vorbe mangaioase netezi cu mana gruma­zul celui mai apropiat; acesta facu cale-ntoarsa imitat de ceilalti. Dar cand cele doua femei ajunsera cu copiii in mijlocul pasunei urmatoare, se auzi un muget cumplit. Era un taur ce statuse pana atunci ascuns in ceata. Se apropia amenintator. Doamna Aubain vru sa o ia la goana. „Nu-i bine sa fugim!' spuse Félicité. Cu toate acestea grabira pasul. Din spate se auzea un gafait puternic, suiera­tor, apropiindu-se din ce in ce. Copitele taurului loveau iarba campului ca niste ciocane; deodata incepu sa galopeze. Félicité se opri, smulse cu amandoua mainile bulgari de tarana si cand taurul fu la un pas i-i arunca in ochi orbindu-l. Vita puse botul in pamant, smuci din coarne tremurand de furie si mugind infiorator. Doamna Aubain, ajunsa la marginea pasunei cu cei doi copii, cauta pierita de spaima un loc pe unde sa treaca peste santul cu maluri inalte. Félicité, tragandu-se mereu indarat inaintea taurului, azvarlea cu smocuri de iarba ca sa-l orbeasca si striga: „Repede! Repede!'

Doamna Aubain cobori in sant, impingandu-i inainte pe Virginie si pe Paul, cazu de mai multe ori incercand sa urce povarnisul de partea cealalta, dar cu curajul disperarii izbuti.

Taurul o incoltise pe Félicité langa o bariera; balele lui ii improscau fata, inca o secunda si o spinteca. Dar ea apuca sa se strecoare intre doua stanoage si vita, mirata, se opri.

Ani la rand aceasta intamplare alcatui unul din principalele subi­ecte de conversatie din Pont-l'Évêque. Insa Félicité nu arata pic de trufie, nici macar nu-i trecea prin minte ca savarsise o fapta eroica.

Virginie ii lua tot timpul fiindca, in urma spaimei ce trase­se, fetita ramasese cu un fel de turburari nervoase drept care domnul Poupart, doctorul, ii prescrisese bai de mare la Trouville.

In acele vremuri statiunea nu era de fel frecventata. Doamna Aubain ceru informatii, se sfatui cu Bourais si facu pregatiri ca pentru cine stie ce calatorie.

Bagajele plecara din ajun, cu caruta lui Liébard. A doua zi acesta aduse doi cai, dintre care unul avea o sa de dama, cu spatar imbracat in catifea; pe crupa celui de al doilea, o manta rasucita alcatuia un fel de scaun. Aici se urca doamna Aubain, in spatele lui Liébard. Félicité se cocota cu Virginie pe celalalt, iar Paul incaleca pe magarul domnului Lechaptois[3], imprumutat cu conditia sa se aiba mare grija de el.

Drumul era atat de prost incat cei opt kilometri fura strabatuti in doua ceasuri. Caii se infundau in noroi pana la glezne, si ca sa se poata smulge din clisa, smuceau mereu din crupa; alteori se potic­neau in gropi; sau trebuiau sa sara. Cand iapa lui Liébard se oprea, el astepta, rabdator, pana ce se urnea din nou; intre timp le povestea despre proprietarii ale caror terenuri se intindeau pana la marginea drumului, completandu-si istorisirile cu cugetari morale. Astfel, in mijlocul satului Toucques, pe cand treceau prin dreptul unor feres­tre cu pervazurile pline cu condurasi, Liébard zise inaatand din umeri: – „Aici sta o anume doamna Lehoussais, care decat sa-si ia un sot mai tanar'

Félicité nu auzi urmarea; caii mergeau la trap, magarul galopa; apucara cu totii pe o carare la capatul careia li se deschise o poarta, doi argati iesira sa-i intampine si coborara cu totii in fata grajdului, chiar in pragul usii.

Batrana sotie a lui Liébard paru in culmea bucuriei sa-si revada stapana. Ii ospata cu tuzlama, fleici de vaca, caltabosi, ostropel de pui, cidru spumos, o prajitura cu fructe iar la sfarsit, prune in rachiu. Pranzul fu insotit de complimente fata de doamna care arata mai bine ca oricand, fata de domnisoara care se facuse „tare frumusica', fata de domnul Paul, ce se facuse neobisnuit de „voi­nic', fara sa fie dati uitarii nici raposatii bunici pe care sotii Liébard ii cunoscusera bine, fiind in serviciul familiei de cateva generatii. Ferma avea, asemeni lor, un aer stravechi. Grinzile tavanului erau roase de carii, peretii afumati, geamurile prafuite. Pe un blidar de stejar se insirau tot soiul de unelte, cani, farfurii, strachini de cositor, capcane pentru lupi, foarfeci de tuns oile; o coscogea seringa de clistire starni rasul copiilor.

In cele trei curti, nu era nici un pom care sa nu aiba bureti crescuti pe tulpina sau tufe de vasc prin ramuri. Vantul culcase la pamant cativa din ei. Dar lastarisera de la mijloc: si toti se indoiau sub povara roadelor. Acoperisurile facute din paie si inegale ca grosime rezistasera la cele mai naprasnice vijelii si semanau cu un plus cafeniu. Totusi sopronul abia se mai tinea. Doamna Aubain fagadui ca va lua masuri, apoi porunci sa se inseueze din nou caii.

Mai trecu inca o jumatate ele ora pana sa ajunga la Trouville. Micuta caravana descaleca pentru a putea sui Les Écores; era o faleza inalta la picioarele careia se vedeau vapoare; dupa trei minute, se pomenira la capatul cheiului si intrara in curtea Mielu­lui de Aur, la maica David.

Chiar din primele zile Virginie se simti mai in putere, datorita schimbarii de aer si efectului bailor. In lipsa unui costum, se scalda in camasuta; iar Félicité o imbraca apoi in cabana unui vames, pe care o foloseau toti cei care faceau baie.

Dupa-amiaza, se duceau cu magarul dincolo de Stancile-Negre, spre Hennequeville. La inceput cararea suia printre niste valcele verzi ca pajistea unui parc, apoi ajungea pe un tapsan de unde se vedeau pasuni si araturi. In marginea drumului, din desisul mara­cinilor ieseau pomisori; ici si colo, cate un copac uscat isi profila paienjenisul negru al ramurilor pe cerul albastru.

Aproape intotdeauna se opreau sa se odihneasca pe o pajiste, avand oraselul Deauville la stanga, portul Le Havre in dreapta iar in fata imensitatea marii. Aceasta stralucea in soare, neteda ca o tipsie si atat de linistita ineat abia i se auzea soapta; vrabii neva­zute ciripeau si bolta necuprinsa a cerului acoperea totul. Doamna Aubain sta jos si cosea; Virginie alaturi de ea impletea papura; Félicité smulgea levantica, iar Paul, care niciodata nu avea rabdare, tragea de ele sa plece.

Alteori treceau cu barca de partea cealalta a bratului Toucques si mergeau sa caute scoici. In timpul refluxului ramaneau pe uscat arici de mare, pestisori, meduze; si copiii alergau sa prinda spuma marii pe care o spulbera vantul. Prabusindu-se pe nisip, valurile somnoroase se desfasurau de-a lungul tarmului; acesta se intindea cat vedeai cu ochii, dar spre uscat se marginea cu o zona de dune care il desparteau de Mlastina, o vasta campie in forma de hipo­drom. Cand, la intoarcere, o apucau pe acolo, Trouville, asezat in fund, pe coasta, crestea la fiecare pas si, cu casutele sale cladite la voia intamplarii, parea ca ii intampina intr-o vesela neoranduiala.

In zilele in care era prea cald, nu ieseau din casa. Soarele orbi­tor de afara punea zabrele de lumina intre sipcile jaluzelelor. In sat nici un zgomot; pe strada, tipenie. Intinsul acestei taceri spo­rea linistea locurilor. In departare, ciocanele marangozilor calafatuiau corabii, si o adiere apasatoare aducea miros de catran.

Distractia de capetenie era reintoarcerea barcilor. De indata ce depaseau balizele incepeau sa joace pe valuri. Panzele coborau la doua treimi de catarg; si, cu velele umflate ca niste baloane, inaintau, alunecau prin clipocitul valurilor pana in mijlocul portului, unde deodata cadea ancora. Dupa aceea trageau la chei. Matelotii aruncau peste copastie pestii inca vii; un sir de carute ii astepta, si femei cu bonete de bumbac se repezeau sa ia cosurile si sa-si imbratiseze barbatii.

Intr-o zi una dintre ele vorbi cu Félicité care la putin timp dupa aceea intra in casa foarte vesela. Isi regasise o sora; si Nastasie Barette, casatorita Leroux, aparu, cu un sugaci in brate, tinand de mana un tanc si avand in stanga ei un pusti in costum de marinar cu mainile in sold si cu bereta pe-o ureche.

Dupa un sfert de ora, doamna Aubain ii dadu a intelege ca poate sa plece.

Nastasie si copiii ei apareau intotdeauna prin preajma bucata­riei sau cand mergeau la plimbare. Sotul nu se arata.

Félicité prinsese dragoste de ei. Le cumpara o patura, camasi, o masina de gatit; se vedea cat de colo ca o exploatau. Aceasta slabiciune o sacaia pe doamna Aubain, careia ii displacea si tonul familiar al nepotului fiindca ii tutuia baiatul; iar pentru ca Virginie tusea, iar timpul incepea sa se arate neprielnic, se intoarsera cu totii la Pont-l'Évêque.

Domnul Bourais o sfatui ce liceu sa aleaga pentru Paul: cel de la Caen, care trecea drept cel mai bun. Zis si facut. Baietelul isi lua vitejeste ramas bun de la ele, bucuros ca se duce undeva unde avea sa aiba tovarasi de joaca de varsta lui.

Doamna Aubain se resemnase sa se desparta de baiat fiindca n-avea incotro. Virginie se gandi la el din ce in ce mai putin. Félicité tanjea dupa zburdalniciile lui. Dar o noua ocupatie incepuse sa-i umple timpul: cu incepere de la Craciun, ducea in fiecare zi fetita la biserica sa invete catehismul.

III

Dupa o scurta inchinare langa usa, pornea pe sub bolta inalta a bisericii, intre un dublu sir de scaune, deschidea banca doamnei Aubain, se aseza, apoi isi plimba privirile imprejur.

Copiii stateau de o parte si de alta a altarului: fetele la stanga, baietii la dreapta; preotul statea in picioare langa pupitru; pe un vi­traliu in spatele corului, Sfantul Duh plutea deasupra Sfintei Fe­cioare; un altul o arata in genunchi inaintea lui Isus copil iar in spatele tabernacolului, un grup sculptat in lemn il infatisa pe Sfantul Mihail omorand balaurul.

Preotul incepu printr-o recapitulare a Sfintelor Scripturi. Félicité asculta uluita, i se parea ca vede aievea raiul, potopul, turnul lui Babel, orase cuprinse de flacari, popoare care mureau, idoli rastur­nati; si ramase de atunci cu sufletul plin de respect fata de Cel-de Sus si cu frica maniei lui. Mai tarziu planse auzind despre patimile lui Isus. Nu intelegea cum de putusera sa-l rastigneasca pe el care iubea copiii, care hranea multimile, care vindeca orbii si voise, din buna­tate, sa se nasca in mijlocul saracilor, pe paiele unui staul. Semana­tul, secerisul, teascul, toate acele lucruri familiare despre care vor­beste Evanghelia, se gaseau si in viata ei; atingerea Domnului le sfintise; si, de dragul Mielului sfant, indragi si mai mult mieluseii; de asemeni porumbeii, din cauza Sfantului Duh.

Ii era greu sa-si inchipuie fiinta acestuia; caci nu era numai pasare, ci uneori vapaie iar alteori doar o suflare. Poate ca lumina lui plutea uneori noaptea pe malul baltilor, rasuflarea lui impingea norii, glasul lui daruia armonie clopotelor; si Félicité, cu inima plina de adoratie, se bucura de linistea racoroasa a biseri­cii.

In privinta dogmelor nu pricepea nimic, si nici nu incerca sa priceapa. Preotul vorbea, copiii raspundeau si in cele din urma Félicité adormea; si se trezea tresarind doar cand acestia, la plecare, tropaiau pe lespezi cu galentii lor.

Astfel, tot ascultandu-i invata si ea catehismul, caci ii lipsise in copilarie invatatura religioasa; si de atunci incepu sa imite cu strasnicie toate indatoririle religioase ale micutei Virginie, postea ca ea, se spovedea o data cu ea. Joia-Mare isi facura impreuna un mic altar.

Prima impartasanie a fetitei o preocupa in mod deosebit si cu mult timp inainte. Se stradui sa gaseasca cei mai frumosi pantofiori, mataniile, cartea de rugaciuni, manusile. Cu cata emotie o ajuta pe mama ei sa o imbrace!

In timpul slujbei se simti nespus de tulburata. Domnul Bourais ii ascundea o parte din strana; dar chiar in fata ei, turma fecioare­lor, cu coronitele lor albe asezate pe crestet, deasupra voalurilor coborate, parea un camp de zapada: iar pe mititica ei o recunostea dupa gatisorul ei gingas si tinuta smerita. Clopotul incepu sa bata; capetele se plecara; urma o tacere. O data cu acordurile tuna­toare ale orgii, corul si toti cei de fata intonara Agnus Dei; apoi incepu defilarea baietilor; si, dupa ei, se ridicara fetele. Pas cu pas, si cu mainile impreunate, se indreptau catre altarul luminat de stra­lucirea luminarilor, ingemincheau pe prima treapta, primeau pe rand sfanta impartasanie, si in aceeasi ordine se intorceau la pupitrele lor de rugaciune. Cìnd veni si randul micutei Virginie, Félicité se apleca sa o vada; si cu acel spor de inchipuire pe care ne-o da numai adevarata dragoste, i se paru ca fetita aceea era ea insasi; obrajorul acela era al ei, rochita aceea ea o purta, inima copilitei in pieptul ei batea; in clipa cand Virginie deschise gurita inchizand ochii, Félicité fu cat pe ce sa lesine.

A doua zi, dis-de-dimineata, se infatisa inaintea altarului, pentru ca preotul sa-i dea sfanta cuminecatura. O primi cu evlavie, dar fara sa mai resimta aceeasi placere.

Doamna Aubain voia ca fiica ei sa fie mai tarziu o persoana cu o educatie aleasa; si cum Guyot nu putea sa o invete engleza si nici sa-i dea lectii de muzica hotari sa o inscrie interna la Ursulinele de la Honfleur.

Fetita nu protesta. Félicité ofta, gandindu-se in sinea ei ca doamna n-are inima. Pe urma isi zise ca stapana sa avea poate dreptate. Recunostea ca lucrurile astea depaseau puterea ei de intelegere.

Intr-o buna zi, o diligenta veche opri in fata portii; si din ea cobori o calugarita care venea sa o ia pe domnisoara. Félicité urca bagajele pe imperiala, facu recomandatii vizitiului si aseza in cufar sase borcane cu dulceata, o duzina de pere si un buchetel de viorele.

Virginie, in ultima clipa, simti ca o ineaca plansul; se cuibari la pieptul maicutei ei, care o saruta pe frunte spunandu-i: – „Hai, curaj! Curaj!'. Scara se ridica, diligenta porni.

Atunci doamnei Aubain i se facu rau; si in seara aceea, toti prietenii ei, sotii Lormeau, doamna Lechaptois, domnisoarele Rochefeuille, domnul de Houppeville si Bourais se infatisara ca sa o imbarbateze.

Lipsa fetitei ii fu la inceput extrem de dureroasa. Totusi de trei ori pe saptamana primea de la ea cate o scrisoare, iar in celelalte zile ii scria ea. Restul timpului se plimba prin gradina, mai citea, si in felul acesta umplea golul orelor.

Dimineata, din obisnuinta, Félicité intra in camera micutei Virginie si se uita la pereti. Ii lipsea faptul ca nu mai avea pe cine pieptana, cui lega sireturile la botine, cui trage seara plapuma pana sub barbie, dar mai ales ii lipsea chipul dragalas si manuta fetitei in mana ei cand iesea in oras. Nemaigasindu-si nici un rost incerca sa lucreze dantela. Dar degetele ei boante rupeau firele; nu mai era buna de nimic, isi pierduse si somnul si, asa cum spunea ea, se simtea „la pamant'.

Ca sa-si mai „alunge uratul', ceru voie sa-l primeasca pe Victor, nepotul ei.

Acesta sosea duminica dupa slujba cu obrajii rosii, cu pieptul camasii desfacut, aducand cu el mireasma pajistilor pe unde trecuse. Ea numaidecat ii punea masa. Pranzeau impreuna asezati fata in fata; si in timp ce ea abia gusta din mancare ca sa nu fie cheltu­iala prea mare, pe el il indopa asa de mult incat indata dupa-masa acesta adormea. La primul clopot de vecernie, il trezea, ii peria pantalonii, ii punea cravata si se ducea la biserica sprijinindu-se de bratul lui, cu o mandrie materna.

Asa cum il invatasera parintii lui, cauta intotdeauna sa se aleaga cu cate ceva: un pachetel de zahar, nitel sapun, un sip de rachiu si uneori chiar si cu bani. Incepu sa-i aduca matusi-si rufele ca sa i le carpeasca; si ea primea aceasta treaba, fericita ca in felul acesta il silea sa mai revina.

In luna august, tatal lui Victor il lua cu el pe mare, in cabotaj.

Era in vremea vacantei de vara. Sosirea copiilor o mangaie pe Félicité. Dar micul Paul devenise nazuros, iar Virginie nu mai avea varsta cand s-o mai poata tutui, ceea ce aducea intre ele un fel de stinghereala.

Victor se duse pe rand la Morlaix, la Dunkerque si la Brighton; si din fiecare calatorie ii aduse cate un dar. Prima oara o cutie din scoici; a doua oara o ceasca de cafea; a treia oara, un om de turta dulce. Se facuse baiat frumos, era bine legat, ii mijea mustata, avea o privire deschisa, si o palarioara de piele pe care o purta pe ceafa ca pilotii. O distra istorisindu-i fel de fel de intamplari presarate cu termeni marinaresti.

Intr-o luni, 14 iulie 1819 (tinu intotdeauna minte aceasta data), Victor ii spuse ca a doua zi seara avea sa ia vaporasul de Honflcur ca sa se duca la Le Havre sa se imbarce pe goeleta cu care urma curand sa plece pe mare. Avea sa lipseasca poate chiar doi ani.

Gandul unei absente atat do indelungate o intrista nespus pe Félicité; si ca sa-si mai ia o data ramas bun, miercuri seara, dupa ce servi doamnei cina, isi puse sabotii si strabatu intr-un suflet cele patru leghe care despart Pont-l'Évêque de Honfleur.

Cand ajunse in dreptul troitei, in loc sa o ia la stanga, gresi drumul si o lua la dreapta, pierzandu-se prin niste santiere; se rataci, se intoarse pe unde venise; oamenii pe care ii intreba ii spuneau sa se grabeasca. Facu inconjurul cheiului plin cu vapoare, se poticni de niste odgoane; apoi terenul incepu sa coboare, lumini se incruci­sara si crezu ca isi pierduse mintile cand zari cai zburand prin aer.

La marginea cheiului, alti cai nechezau, inspaimantati de apro­pierea marii. O macara ii ridica si apoi ii cobora in cala unui pache­bot pe a carui punte calatorii se inghesuiau printre butoaie de cidru, cosuri cu branza, saci cu grau; se auzeau gaini cotcodacind, capitanul injura: si un mus rezemat fie fusul ancorei statea nepasator la toate acestea. Félicité, care nu il recunoscuse, striga: «Victor, Victor»! El intoarse capul; ea se repezi spre dansul, dar chiar in clipa aceea ridicara scara.

Insotit de cantecele femeilor care trageau la edec, vasul iesi din port. Trosnea din incheieturi, valuri uriase i se spargeau la prova. Panza se umflase, oamenii nu se mai desluseau, iar pe marea argintata de luna, silueta lui se zarea ca o pata neagra din ce in ce mai stearsa, care apoi disparu.

Félicité trecand din nou pe langa Troita, voi sa se roage lui Dumne­zeu pentru cel la care tinea cel mai mult pe lume; si se ruga indelung, in picioare, cu fata scaldata de lacrimi, cu ochii spre cer. Oraselul dormea, slujbasii vamii se plimbau; iar prin orificiile stavilarului apa continua sa se scurga puhoi, cu vuiet de torent. Batura ore­le doua.

Vorbitorul maicilor nu se deschidea decat de dimineata. De buna seama ca o intarziere din partea ei ar fi nemultumit-o pe doamna; astfel ca, in pofida dorintei de a merge sa imbratiseze cela­lalt copil, se reintoarse acasa. Cand intra in Pont-l'Évêque, slujni­cele de la han abia faceau ochi.

Asadar sarmanul baiat avea sa se vanture pe mare luni la rand! Calatoriile lui de pana atunci nu o speriasera. Din Anglia si din Bretania oricine se intoarce; dar America, Insulele, Coloniile se pierdeau in niste zone incerte, la celalalt capat al pamantului.

De atunci, Félicité nu se mai gandi decat la nepotul ei. In zilele cu arsita isi inchipuia ca sufera de sete o data cu el; cand era furtuna ii era frica sa nu-l trasneasca. Auzind vantul care suiera prin horn si smulgea tigle din acoperis, si-l imagina lovit de aceeasi furtuna, in varful unui catarg frant, cu trupul batut de uriase valuri inspumegate; alteori amintiri din atlasul cu poze era mancat de cani­bali, asaltat intr-o padure virgina de maimute sau isi dadea sufletul pe un tarm pustiu. Dar nu pomenea niciodata nimanui de grijile care o framantau.

Doamna Aubain si le avea pe ale ei, in legatura cu Virginie.

Maicile o gaseau draguta si afectuoasa dar cu o constitutie subreda. Cea mai mica emotie avea efecte directe asupra starii ei nervoase. Trebuira sa renunte la lectiile de pian.

Doamna Aubain era obisnuita ca scrisorile de la manastire sa-i parvina cu regularitate. Intr-o dimineata, vazand ca factorul nu vine, isi pierdu rabdarea; incepu sa umble de colo-colo prin odaie, de la fotoliu la fereastra. Nemaipomenit! De patru zile nici o veste!

Ca sa o linisteasca prin propriul ei exemplu, Félicité ii spuse:

Eu, doamna, de sase luni incheiate nu am primit nimic!

De la cine? se mira stapana.

Slujnica raspunse bland:

– De la nepotul meu!

– A, de la nepot! Si, ridicand din umeri, doamna Aubain isi relua plimbarea, ceea ce insemna: „Numai la el nu-mi era mie gandul acum! Si la urma urmelor, atata paguba! Ia, acolo, un mus, un coate-goale, un nimeni pe cand copila mea E cu totul altceva!'

Félicité, desi obisnuita cu bruftuielile, fu revoltata de purtarea stapanei sale, dar mai apoi uita.

La drept vorbind era firesc sa se piarda cu firea atunci cand era vorba de fetita.

In inima ei cei doi copii se bucurau de aceeasi dragoste; cu ace­easi grija se gandea la amandoi si destinul lor avea sa fie acelasi. Farmacistul o vesti ca vaporul lui Victor ajunsese la Havana. Citise intr-un ziar aceasta informatie.

Din pricina tigarilor de foi, ea isi inchipuia Cuba ca pe o insula in care toata lumea nu face altceva decat sa fumeze, iar Victor se invartea printre negri intr-un nor gros de fum de tutun. Oare „la caz de nevoie' putea sa se intoarca mergand numai pe uscat? La cate leghe era oare de Pont-l'Évêque? Ca sa se lamureasca, il intreba pe domnul Bourais.

Acesta lua atlasul, apoi incepu cu lungi explicatii asupra longi­tudinilor; si suradea cu pedanta satisfactie vazand uimirea slujnicei, in cele din urma, cu varful creionului, arata in mijlocul unei pete ovale un punct negru, abia vizibil, si spuse: „Iata, aici e'. Ea se apleca deasupra hartii; aceasta retea de linii colorate ii oboseau vederea fara sa o lamureasca in nici un fel; si cand Bourais o pofti sa spuna ce anume o nedumerea, ea il ruga sa ii arate casa unde locuia Vic­tor. Bourais ridica bratele in sus, se ineca, rase cu hohote; o aseme­nea naivitate il inveselea peste masura; iar Félicité nu pricepea de fel pricina acestei veselii – ea care se asteptase poate sa vada si fotografia nepotului ei – atat de marginita ii era puterea de intele­gere!

Cincisprezece zile mai tarziu, la vremea cand targul era in toi, Liébard intra in bucatarie si ii dadu o scrisoare trimisa de cumnatul ei. Deoarece nici unul din ei nu stia sa citeasca, se adresa stapanei sale.

Doamna Aubain, care numara ochiurile unei impletituri, isi puse lucrul deoparte, desfacu scrisoarea, tresari si, privind-o adanc, ii spuse cu glas coborat:

– S-a intamplat o nenorocire Iti da de stire ca nepotul 

Murise. Nu scriau decat atat.

Félicité cazu pe un scaun, sprijinindu-si capul de perete, si inchise pleoapele care i se inrosisera brusc. Apoi pleca fruntea si ramase cu maínile spanzurand, cu privirea pironita, ingaimand din cand in cand:

– Bietul copil! Bietul copil!..:

Liébard se uita la ea oftand. Doamna Aubain tremura usor. O intreba daca nu voia sa se duca sa-si vada sora, la Trouville. Félicité raspunse printr-un gest ca nu era nevoie. Urma o tacere. Liébard socoti mai nimerit sa se retraga. Atunci Félicité spuse:

– Lor putin le pasa!

Si din nou isi lasa capul in jos; si, din cand in cand, cu miscari de automat, ridica andrelele de pe masa de lucru.

Prin curte trecura niste femei cu o targa de rufe din care siroia apa.

Zarindu-le pe fereastra, isi aduse aminte ca avea rufe de spalat; le sapunise in ajun si astazi trebuia sa le limpezeasca; se ridica si iesi din odaie.

Scandura si balia se aflau pe malul raului. Se duse la rau, lasa sa cada pe mal un morman de camasi, isi sufleca manecile si lua maiul; apoi incepu sa loveasca rufele cu atata putere incat se auzea pana in gradinile vecine. Livezile erau goale, vantul involbura raul Toucques; iar pe fundul lui ierburile inalte se aplecau, de parca ar fi plu­tit prin apa cadavre despletite. Félicité isi stapanea durerea; pana seara se tinu tare; dar o data ajunsa in camaruta ei, isi slobozi tot amarul, trantita pe pat, cu fata in perna si cu tamplele in maini.

Abia mult mai tarziu, afla de la capitanul lui Victor imprejura­rile mortii lui: fiind bolnav de friguri galbene, i se luase prea mult sange la spital. Patru medici il tinusera ca sa nu se zbata. Murise indata dupa aceea si medicul sef spusese:

– Halal! Inca unu!

Parintii lui fusesera intotdeauna prea aspri cu el. Félicité prefera sa nu-i mai vada; si nici ei nu mai dadura semn de viata, fie din uitare, fie ca saracia le impietrise inima.

Virginie era din ce in ce mai fara vlaga.

Se sufoca, tusea, avea mereu fierbinteala si petele de pe umerii obrajilor tradau o boala mai serioasa. Domnul Poupart recomandase o sedere in Proventa. Doamna Aubain se hotari sa faca acest lucru, si si-ar fi luat de indata fetita acasa, daca ar fi fost vreme ceva mai buna la Pont-l'Évêque.

In schimb, se intelese cu un ins care inchiria trasuri sa o duca in fiecare marti la Honfleur. In gradina manastirii se afla o mica esplanada de unde se vede Sena. Virginie se plimba pe acolo, la brat cu mama ei, calcand pe frunzele vestede de vita, cazute pe jos. Une­ori, soarele strapungea norii, silind-o sa priveasca printre gene la vasele cu panze din departare. Imbratisa din ochi intreaga zare, de la castelul Tancarville pana la farurile portului Le Havre. Dupa aceea se odihneau amandoua sub bolta de vita. Doamna Aubain facuse rost de un butoias cu un minunat vin de Malaga; si razand la gandul ca s-ar putea ameti, Virginie sorbea din el un sfert de paha­rel, nici o picatura mai mult.

Prinsese iar putere. Toamna trecu cu bine. Félicité o imbarbata pe doamna Aubain. Dar intr-o seara, intorcandu-se de prin impre­jurimi unde avusese treaba, gasi in fata portii cabrioleta domnului Poupart; iar pe el in vestibul. Doamna Aubain isi innoda pangli­cile palariei.

– Da-mi incalzitorul, punga, manusile; repede, repede!

Virginie avea aprindere de plamani; starea ei era poate dispe­rata.

– Inca nu se stie! spuse doctorul; si amandoi se urcara in trasu­ra, prinsi in vartejul fulgilor de zapada. Se lasa noaptea. Era ger mare.

Félicité dadu fuga la biserica sa aprinda o lumanare. Dupa aceea alerga dupa cabrioleta, pe care dupa un ceas o ajunse din urma. Sari usoara in spatele ei, cand deodata isi aduse aminte: „Poarta ramasese descuiata! daca intra hotii?' Si cobori.

A doua zi cu noaptea in cap alerga intr-un suflet la doctor acasa. Dar doctorul, care intre timp se intorsese, plecase din nou la tara. Ramase o vreme la han, crezand ca poate niste necunoscuti ii vor aduce vreo scrisoare. In sfarsit, cand se lumina de ziua, lua o diligenta care venea do la Lisieux.

Manastirea se afla in fundul unei stradute in povarnis. Ajungand pe la jumatatea ei, Félicité auzi un sunet stins de clopot, ca un dan­gat de mort. „Cine stie pentru cine o fi!' isi zise ea; si batu cu putere in usa.

Dupa ce trecura cateva lungi minute, se auzi un tarsait de papuci, usa se intredeschise si se ivi o calugarita.

Aceasta, cu un aer smerit, ii sopti ca fetita 'trecuse in lumea dreptilor'. Si in aceeasi clipa clopotul de la Sfantul-Léonard prinse sa bata mai tare.

Félicité ajunse la etajul al doilea.

Din prag o zari pe Virginie intinsa cu mainile pe piept, cu gura intredeschisa, si cu capul lasat pe spate sub o cruce neagra aplecata spre ea, intre perdelele nemiscate ale patului care erau mai putin stravezii decat chipul ei. Doamna Aubain, la picioarele asternutu­lui pe care il tinea imbratisat, gemea de parca si-ar fi dat sufletul. Maica stareta statea in picioare, in dreapta. Pe scrin trei sfesnice pareau ca sangereaza, iar ceata inalbea ferestrele. Niste calugarite o luara pe doamna Aubain si o dusera de acolo.

Timp de doua nopti, Félicité nu se misca de langa moarta. Re­peta aceleasi rugaciuni, stropea asternutul cu agheasma, se aseza din nou si o tot privea. La sfarsitul celui dintai priveghi, observa ca obrazul copilei se ingalbenise, buzele i se invinetisera, nasul i se subtia, ochii i se infundau. O saruta de nenumarate ori pe pleoape si nu s-ar fi mirat peste masura daca Virginie le-ar fi deschis; sufle­te ca ale ei cred lesne in minuni. O spala, o invalui in lintoliu, o aseza in sicriu, ii puse o coronita, ii despleti parul. Era blond si neinchipuit de lung pentru varsta ei. Félicité taie o suvita pe caro o baga in san, hotarata sa nu se desparta de ea niciodata.

Trupul fetitei fu transportat la Pont l'Évêque, la dorinta doam­nei Aubain, care urma dricul intr-o trasura inchisa.

Dupa slujba religioasa, mai trecura trei sferturi de ora pana sa ajunga la cimitir. Micul Paul mergea in fruntea cortegiului, plangand in hohote. Domnul Bourais venea in urma, apoi fruntasii orasului, cu sotiile lor invesmantate in negru, si la urma de tot, Félicité. Aceasta se gandea la nepotul ei, si pentru ca lui nu-i putuse darui aceste ultime onoruri, tristetea ei spori, ca si cum l-ar fi ingro­pat pe el acum.

Deznadejdea doamnei Aubain fu nemarginita.

Mai intai se razvrati impotriva lui Dumnezeu, socotindu-l nedrept pentru ca ii luase copila – ea, care niciodata nu facuse nici un rau, si al carei cuget era atat de curat! Ba, nu! vina era a ei – gemea doamna Aubain – ar fi trebuit sa o duca in Sud! Poate ca acolo alti doctori ar fi salvat-o! Nefericita femeie se zbuciuma, se ruga Celui de Sus sa o ia si pe ea, tipa sfasietor in timpul somnului. Mai cu seama un vis o obseda: sotul ei, imbracat in marinar, se intor­cea dintr-o calatorie lunga si ii spunea plangand ca primise porunca sa o ia cu el pe Virginie. Si se sfatuiau impreuna unde sa gaseasca o ascunzatoare.

Odata se intoarse din gradina foarte tulburata: adineaori – arata si locul – tatal si fiica i se aratasera, unul langa altul, fara sa faca sau sa spuna nimic; o priveau doar.

Dupa aceea luni la rand sezu in camera ei, nemiscata. Félicité o dojenea cu blandete; trebuia sa se crute pentru fiul ei, de dragul celeilalte, in amintirea ei.

– Cum? soptea doamna Aubain, ca trezita din vis. A, da! asa e! Tu nu o uiti Tu te duci acolo Facea aluzie la cimitir, unde i se interzisese sa se duca.

Intr-adevar, nu era zi ca Félicité sa nu se duca acolo.

La ora patru fix, o lua pe strada pe langa case, urca dealul, deschidea portita si ajungea in fata mormantului. Acesta era alcatuit dintr-o coloana de marmura roz, pusa pe o lespede in mijlocul unei gradinite imprejmuita cu un lant gros, si acoperita cu un covor de flori. Félicité le stropea, reimprospata nisipul, se aseza in genunchi ca sa netezeasca mai bine pamantul. Cand putu si doamna Aubain sa vina la cimitir, simti o usurare, un fel de mangaiere, vazand mormantul.

Pe urma trecura anii, toti la fel, si fara alte intamplari decat sosirea marilor sarbatori: Pastele, Adormirea Maicii Domnului, Ziua Tuturor Sfintilor. Intamplari de ordin casnic fixau unele date de care isi reaminteau mai tarziu. Astfel, in 1825 doi zugravi zugra­vira vestibulul; in 1827 o parte din acoperis cazand in curte, era sa omoare un om. In vara lui 1828 fu randul doamnei sa daruiasca la biserica prescuri; cam in vremea aceea Bourais lipsi din locali­tate in chip misterios; si vechii prieteni trecura si ei pe rand in lumea dreptilor: Guyot, Liébard, doamna Lechaptois, Robelin, unchiul Gremanville, paralizat de mult.

Intr-o noapte, vizitiul diligentei le vesti celor din Pont-l'Évêque ca avusese loc revolutia din iulie. Putin dupa aceea, fu numit un nou subprefect: baronul de Larsonnières, fost consul in America, care locuia cu sotia, cumnata si cele trei fete ale acesteia destul de marisoare. Puteau fi vazute plimbandu-se pe gazonul gradinii, im­bracate cu bluze care fluturau. Aveau un negru si un papagal. Doam­na Aubain le primi vizita si se duse la randu-i sa le viziteze. De departe, cand le zarea, Félicité venea in fuga sa o anunte. Dar pe ea doar un singur lucru izbutea sa o mai miste: scrisorile fiului ei.

Acesta nu era in stare sa-si faca nici un rost in viata fiindca isi petrecea mai toata vremea prin cafenele. Ea ii platea datoriile; el facea altele noi; si suspinele doamnei Aubain, care statea si im­pletea la fereastra, ajungeau pana la Félicité care rotea vartelnita in bucatarie.

Se plimbau des de-a lungul spalierului, vorbind despre Virginie si intrebandu-se daca i-ar fi placut cutare lucru, si ce ar fi spus in cutare imprejurare.

Toate lucrusoarele ei se aflau inca in dulapul din camera cu cele doua patucuri. Doamna Aubain nu intra acolo decat foarte rar.

Intr-o zi de vara se resemna sa o faca, si din dulap zburara o multime de fluturi.

Rochiile fetitei erau atarnate sub un raft, pe care se aflau trei papusi, niste cercuri, o bucatarioara precum si lighenasul in care se spala. Cele doua femei scoasera fustele, ciorapii, batistele, si le intinsera pe cele doua paturi, inainte de a le impaturi la loc. Soarele lumina necrutator aceste biete ìucrusoare, le descoperea petele, si cutele intiparite de miscarile trupului. Aerul era cald si albastru, o mierla fluiera, totul parea scaldat intr-o adanca duiosie. Mai ga­sira si o palarioara de catifea maro, pufoasa; dar era toata mancata de molii. Félicité ceru voie s-o pastreze. Ochii li se intalnira si li se umplura de lacrimi; stapana intinse bratele, slujnica ii cazu la piept; plansera, topindu-si durerea intr-o imbratisare care le egaliza.

Aceasta se intampla pentru prima oara, caci doamna Aubain nu era o fire expansiva. Félicité ramase cu sufletul plin de recunostinta, ca si cum ar fi primit in dar cine stie ce, si de atunci o iubi pe stapana-sa cu un devotament de caine credincios si cu o veneratie reli­gioasa.

Bunatatea inimii ei crescu si mai mult.

Cand auzea pe strada tobele vreunui regiment in mars, se aseza in fata portii cu un ulcior de cidru si le dadea soldatilor de baut. Ingriji bolnavi de holera, ii proteja pe polonezi[4]; se afla chiar unul care voi sa o ia in casatorie. Dar se certara; caci intr-o dimineata, intorcandu-se de la biserica, il gasi in bucatarie, unde intrase fara voie si isi pregatise o salata din care infuleca linistit.

Dupa polonezi, urma la rand batranul Cohniche, un mosneag despre care se spune ca savarsise grozavii in '93. Acesta traia pe malul garlei, intr-o fosta cocina de porci. Strengarii il priveau prin crapa­turile peretelui, si-i aruncau pietricele care cadeau in culcusul unde zacea chinuit de un guturai cronic, cu parul crescut foarte lung, cu pleoapele inrosite, si pe brat cu o tumoare cat capul sau. Félicité ii facu rost de rufe, incerca sa-i curete barlogul si se tot gandea sa-l mute in cotlonul cuptorului de paine, dar se temea sa nu o deran­jeze pe doamna. Cand tumoarea se sparse, veni sa-l panseze zilnic; uneori ii aducea placinte si-l aseza la soare pe un snop de paie; si sarmanul batran, cu bale la gura si tremurand, ii multumea cu glas stins, temandu-se sa n-o piarda si intinzand mainile dupa ea de indata ce o vedea ca se departeaza. Apoi, intr-o buna zi muri; iar ea puse sa i se faca o slujba la biserica pentru odihna sufletului.

In ziua aceea dadu peste ea o mare fericire: pe la vremea cinei, negrul doamnei de Larsonnières se infatisa cu papagalul in colivie, cu betisorul, lantul si lacatul. Un bilet din partea baroanei o vestea pe doamna Aubain ca, sotul ei fiind avansat prefect, plecau chiar in seara aceea; si o ruga sa primeasca pasarea in amintirea ei, si ca un semn al pretuirii ce-i purta.

Inca de mult papagalul pusese stapanire pe imaginatia slujni­cei – fiindca venea din America, ceea ce ii amintea de Victor; ii pusese negrului o sumedenie de intrebari, iar o data chiar excla­mase: „Ce fericita ar fi doamna daca l-ar avea!'

PROIECT: Ghicitori despre animale PROIECT: Cantecul nicadorilor de Nicadori

Negrul reprodusese aceste vorbe stapanei sale care, neputaud sa ia papagalul cu ea, gasise acest mijloc de a scapa de el.

IV

Il chema Lulu. Era verde, cu varful aripilor roz, capul albastru si gatul auriu. Dar avea prostul obicei sa-si muste batul, sa-si smulga penele, sa-si imprastie gainatul si sa-si verse apa din baita; doamna Aubain, care se saturase de el, il darui pentru totdeauna slujnicei.

Félicité incepu sa faca scoala cu el; curand Lulu putu sa ros­teasca: „Simpatic baiat! Buna ziua, domnule! Slava Tie, Marie!' il asezara langa usa, si toata lumea se mira ca nu raspunde la numele de Jacquot, fiindca pe papagali ii cheama de obicei Jacquot. Unii spuneau ca seamana cu o curca, altii cu o buturuga: si toate aceste comparatii erau ca niste lovituri de cutit in inima lui Félicité! Lulu avea o ciudata incapatanare: de indata ce se simtea privit, inceta sa mai vorbeasca.

Totusi ii placea societatea; caci duminica, in timp ce domnisoa­rele Rochefeuille, domnul de Houppeville si noii obisnuiti ai casei – Onfroy, spiterul, domnul Varm si capitanul Mathieu – isi faceau partida de carti, el izbea geamurile cu aripile si se zbatea cu atata furie incat era cu neputinta sa se mai auda oamenii intre ei.

De buna seama ca figura lui Bourais i se parea nespus de cara­ghioasa fiindca, de cum il zarea, incepea sa rada, si radea, radea, ri­dea. Hohotele sale patrunzatoare rasunau prin curte, multiplicate de ecou, iar vecinii ieseau la ferestre si radeau si ei; si, ca sa nu fie vazut de Lulu, domnul Bourais se strecura pe langa zidul casei, ascunzan-du-si profilul sub borurile palariei, ajungea la parau si intra pe poarta gradinii; iar privirile pe care le arunca papagalului nu erau deloc prietenoase. O data un baiat de la macelarie ii daduse papagalului un bobarnac pentru ca indraznise sa-si vare capul in cosul lui; si de atunci Lulu cauta intotdeauna sa-l ciupeasca prin camasa. Iar Fabu ameninta ca ii va suci gatul, desi nu era om rau, in ciuda tatua­jelor de pe brate si a favoritilor sai stufosi. Ba chiar ai fi zis ca ii place papagalul, de vreme ce incerca in joaca sa-l invete tot felul de mascari. Félicité, speriata de asemenea necuviinte, il instala in bucatarie. Ii scoase lantul, si acum Lulu putea sa circule prin toata casa.

Cand cobora pe scara, se sprijinea de trepte cu ciocul sau incovo­iat, si ridica pe rand piciorul drept, apoi pe cel stang; iar slujnica se temea ca aceasta gimnastica sa nu-l ameteasca. Intr-o buna zi, Lulu se imbolnavi: nu mai putea nici sa manance, nici sa vorbeasca, ii crescuse sub limba o pielita groasa, cum li se intampla uneori gai­nilor. Félicité il vindeca smulgandu-i pielita cu unghiile. In alta zi, domnul Paul facu greseala sa-i sufle in nari fumul de la trabuc; altadata, enervat ca doamna Lormeau il tot sacaia cu varful umbre­lei, Lulu inghiti veriga. In cele din urma se pierdu.

Félicité il dusese in gradina, pe iarba, la racoare; nu lipsise decat o clipa dar, la intoarcere, ia-l de unde nu-i. Incepuse sa-l caute prin tufisuri, pe malul apei, pe acoperis, fara sa se uite la stapana-sa care ii striga: „Linisteste-te! Ai innebunit!' Vazand ca nu-l gaseste, lua pe rand toate gradinile din Pont-l'Évêque, scotocind in toate unghe­rele. Pe strada ii oprea pe trecatori: – „Nu cumva mi-ati vazut pa­pagalul?' Acelora care nu stiau de el, le descria ce fel de pasare este. Parandu-i-se ca zareste in spatele morilor, la poalele dealului, ceva verde, zburand, alerga intr-acolo. Dar sus pe deal, nimic! Un vanzator ambulant ii spuse ca il vazuse adineaori la Saint-Melaine, in pravalioara batranei Simon. Félicité dadu fuga. Aici nimeni nu intelese ce tot spunea. In cele din urma se intoarse acasa sfarsita, cu papucii ferfenita, si catranita de nu vedea cu ochii. Se aseza pe banca, langa doamna Aubain, si incepu sa-i povesteasca cat si pe unde alergase, cand simti pe umar o apasare usoara. Era Lulu. De unde naiba picase? umblase de buna seama prin vecini.

Félicité isi veni cu greu in fire, sau mai bine zis nu isi mai veni niciodata pe de-a-ntregul.

In urma unei raceli capata o anghina; la putin timp dupa aceea, incepura s-o doara urechile. Trei ani mai tarziu era surda, ceea ce o facea sa vorbeasca tare chiar si la biserica. Cu toate ca pacatele ei ar fi putut fi cunoscute pe tot cuprinsul parohiei, fara ca aceasta sa-i pateze buna reputatie sau sa supere pe cineva, totusi preotul gasi de cuviinta sa nu-i mai primeasca spovedania decat in cama­ruta de langa altar.

Vajaielile din urechi pe care inchipuirea ei le amplifica o zapa­ceau de tot. Adeseori stapana-sa ii spunea: – „Doamne ca proasta mai esti!' Si ea raspundea: –„Da, doamna,' si incepea sa caute ceva prin jur.

Micul cerc al ideilor ei se restranse si mai mult de cand dangatul clopotelor, mugetul vitelor si celelalte marunte zgomote familiare incetasera sa mai existe pentru ea. Toate fiintele se miscau in ta­cere, ca nalucile. Un singur zgomot mai razbatea pana la auzul ei, glasul patrunzator al papagalului.

Acesta, vrand parca sa o distreze, reproducea zgomotul frigarii, strigatul ascutit al unui vanzator do peste, ferastraul tamplarului care locuia in fata; iar la zbarnaitul soneriei o imita pe doamna Aubain: – „Félicité! vezi la usa! usa!'

Statea indelung de vorba cu el – pasarea debitand pana la refuz cele trei fraze din repertoriul sau, si femeia raspunzandu-i prin vorbe fara sir in care insa isi spunea tot pasul. In singuratatea ei, Lulu ii era aproape ca un fiu, ca un indragostit. Se urca pe degetele ei si ii ciugulea buzele, se agata de basmaua ei; iar cand ea isi pleca fruntea, clatinand din cap, cum fac doicile, aripile de la boneta ei si cu aripile pasarii se clatinau impreuna.

Cand se adunau pe cer nori amenintatori si se auzea bubuitul tunetului, papagalul incepea sa tipe ascutit, amintindu-si poate aver­sele din padurile natale. Siroaiele de ploaie il scoteau din fire; se zbatea ca un bezmetic, se lovea de tavan, rasturna totul, si zbura pe fereastra in gradina unde incepea sa se balaceasca; dar se intor­cea repede pe un suport din camin unde topaia ca sa-si usuce penele, aratandu-si cand coada, cand ciocul.

Intr-o dimineata de iarna cumplit de grea a anului 1837, Félicité, care il asezase in fata caminului ca sa-l apere de frig, il gasi mort in colivia lui, cu capul in jos si cu ghearele infipte in sarma peretilor. Sa-l fi rapus vreo congestie? Dar Félicité fu convinsa ca fusese otravit cu patrunjel; si cu toata lipsa de probe, banu­ielile ei cazura asupra lui Fabu.

Planse atat de mult incat stapana-sa ii spuse: – „Ar trebui sa-l impaiezi!'

Slujnica se sfatui cu farmacistul, care se aratase intotdeauna bun cu papagalul.

Spiterul scrise la Le Havre unui anume Fellacher, care se in­sarcina cu aceasta treaba. Dar, fiindca posta mai incurca uneori coletele, Félicité se hotari sa-l duca ea insasi pana la Honfleur.

De o parte si de alta a drumului, se insiruiau meri desfrunziti. Santurile erau pline cu gheata. Prin jurul fermelor, latrau cainii; iar ea, cu mainile varate sub scurteica, cu galentii ei mici si negri si cu panerasul pe brat, mergea cu pasi grabiti prin mijlocul drumului.

Trecu prin padure, depasi Haut-Chêne si ajunse in Saint-Gatien.

In spatele ei, intr-un nor de praf, slobozita pe coasta la vale, o diligenta venea in galopul cailor, ca o furtuna. Zarind de departe silueta femeii care isi vedea de drum fara sa se dea la o parte, suru­giul se ridica pe capra, si atat el cat si ajutorul lui incepura sa strige, incercand amandoi sa struneasca cei patru cai care goneau tot mai avan; trapasii din fata erau gata-gata s-o calce cand, dintr-o smucitura de haturi, surugiul izbuti s-o ocoleasca. Dar furios ridica bratul, si cu biciul lui mare o croi de la pantec pana, la coc cu atata putere, incat ea cazu pe spate.

Primul ei gand, cand isi veni in fire, fu sa-si deschida cosul. Din fericire, Lulu nu patise nimic. Obrazul drept o frigea; duse mana la el si isi vazu degetele inrosite. Sangera.

Se aseza pe o movila de pietris, isi sterse fata cu batista, apoi manca o coaja de paine pe care, prevazatoare, si-o pusese in cos, si isi alina durerea uitandu-se la pasare.

Ajunsa pe culmea de la Ecquemauville, zari luminile Honfleurului licarind in noapte ca o puzderie de stele; dincolo de ele marea se intindea incetosata. Atunci o slabiciune o tintui locului: jalnica ei copilarie, dezamagirea primei iubiri, plecarea nepotului, moartea Virginiei, toate o napadira dintr-o data ca un urias val care se rein­toarce; simti ca se inabusa.

Ajunsa in port, voi neaparat sa vorbeasca cu capitanul vapora­sului; si fara sa-i marturiseasca ce trimitea la Le Havre, il ruga sa aiba toata grija de cosuletul ei. Fellacher tinu mult timp papagalul la el. Fagaduia mereu ca va fi gata saptamana viitoare: dupa sase luni ii dadu de stire ca ladita plecase; apoi iar nu mai stiu nimic de el. Incepu sa creada ca Lulu nu se va mai intoarce niciodata. „Mi l-or fi furat!' se gandea ea.

Dar iata ca, in cele din urma, sosi; si cat de minunat era! Statea drept, pe o creanga do copac insurubata intr-un soclu do mahon, cu o gheara in aer, cu capul inclinat putin intr-o parte si muscand dintr-o nuca pe care, de dragul efectului, mesterul o poleise.

Félicité il incuie in camera ei.

Aceasta incapere, in care putini erau primiti, dadea in acelasi timp impresia unui paraclis si a unui bazar din pricina sumedeniei de obiecte sfinte si de lucruri ce nu aveau nimic comun unele cu altele.

Din pricina unui coscogea dulap, usa nu se deschidea decat pe jumatate. Fata in fata cu fereastra care se deschidea spre gradina, o ferestruica rotunda dadea in curte; alaturi de patul cu somiera de chingi, era o masuta pe care se aflau o cana de apa, doi piepteni si intr-o farfurie ciobita o bucata de sapun albastru. Pe pereti erau atarnate matanii, medalii, mai multe icoane cu Maica Domnului, un mic vas pentru agheasma, din nuca de cocos: pe scrinul acoperit cu un cearsaf ca un altar, era cutia din scoici daruita de Victor; o stropitoare si un glob de sticla, cateva caiete scrise, o geografie cu poze, o pereche de botine: iar pe cuiul oglinzii, spanzurata de panglici, palariuta de catifea! Félicité impingea atat de departe res­pectul pentru obiectele din trecut, incat pastra si o redingota de-a domnului. Toate vechiturile care nu ii mai trebuiau doamnei Aubain le ducea in camera ei. De aceea pe marginea scrinului se aflau niste flori artificiale iar pe prichiciul ferestruicii portretul contelui de Artois.

Cu ajutorul unei scandurele, Lulu fu instalat intre perete si cosul casei care trecea prin camera. In fiecare dimineata, cand se trezea, Félicité il zarea in lumina zorilor si isi amintea de zilele scurse, de cele mai neinsemnate intamplari, si de cele mai mici amanunte, fara sa sufere, intr-o deplina impacare.

Nemaiavand cu cine sa comunice, traia intr-o toropeala de som­nambula. Traditionala procesiune din Joia-Verde o inviora. Se ducea sa ceara pe la vecine sfesnice cu lumanari si rogojini ca sa in­frumuseteze altarul care se ridica in strada.

La biserica, privea indelung la Sfantul Duh care i se parea ca aduce cu papagalul ei. Asemanarea i se paru si mai vadita pe o iconita ieftina, de hartie poleita, care infatisa botezul Domnului. Cu aripile lui de purpura si trupul de smarald, Sfantul Duh era leit Lulu.

Cumpara iconita si o aseza in locul contelui de Artois, in asa fel ca dintr-o singura privire sa-i vada pe amandoi. In mintea ei cele doua imagini se asociara, papagalul parandu-i sfintit prin aceasta asemanare cu Sfantul Duh care, la randul lui, i se parea mai viu si mai aproape de puterea ei de intelegere. Ca sa se exprime, Tatal din ceruri nu putuse sa aleaga un porumbel, deoarece porumbeii nu au glas; mai firesc fusese sa aleaga un stramos de-al lui Lulu. Si Félicité se ruga privind iconita dar, din cand in cand, se uita putin si la papagal.

Intr-o zi ii trecu prin gand sa intre in randul „Domnisoarelor Sfintei Fecioare', dar doamna Aubain o facu sa renunte la acest gand.

Avu loc si un eveniment deosebit: casatoria lui Paul.

Dupa ce fusese intai ajutor de notar, dupa ce incercase sa faca comert, intrase la vama, apoi la perceptie si incepuse chiar niste demersuri ca sa fie primit in administratia Apelor si Padurilor, la treizeci si sase de ani, printr-o inspiratie cereasca, isi descoperise deodata vocatia: registratura! Si in aceasta indeletnicire aratase atata pricepere incat un inspector ii daduse fiica, asigurandu-l de protectia lui.

Paul se facuse serios. Isi aduse sotia in casa parinteasca, dar ea arata dispret pentru felul de a trai al oamenilor din Pont-l'Evêque, facu pe printesa si o jigni pe Félicité. Doamna Aubain se simti usurata la plecarea ei.

Saptamana urmatoare, aflara de moartea domnului Bourais, intamplata in Bretania-de-jos, la un han. Zvonurile despre o sinu­cidere se adeverira; banuieli se trezira in privinta cinstei defunc­tului. Doamna Aubain isi cerceta conturile si nu ii fu greu sa desco­pere un lant intreg de potlogarii: arenzi incasate pe cont propriu, vanzari de lemne in ascuns, chitante falsificate etc.

Mai mult decat atat, se afla ca avea un copil din flori si ca intre­tinuse „relatii cu o persoana din Dozulé'. Aceste marsavii o mahnira foarte mult pe doamna Aubain. In martie 1853, fu apucata de jun­ghiuri in piept; limba ii parea acoperita cu fum; lipitorile nu ii potolira naduful; si in cea de a noua seara isi dadu duhul, tocmai cand implinise saptezeci si doi de ani.

Toti o crezusera mai putin batrana din pricina parului ei negru, pieptanat cu carare la mijloc, care ii incadra bogat fata palida, ciupita de varsat. Doar cativa prieteni se intristara, doamna Aubain avand un fel mandru de a fi care indeparta oamenii.

Félicité o planse cum nu prea sunt plansi stapanii. Faptul ca „Doamna' murise inaintea ei o naucea, i se parea impotriva ordinei firesti a lucrurilor, inadmisibil si monstruos.

Zece zile dupa aceea (rastimpul necesar ca sa dea fuga de la Besançon) se ivira mostenitorii. Nora scotoci prin sertare, alese cateva mobile, vandu pe celelalte, apoi cu totii se reintoarsera la registratura. Jiltul doamnei, masuta ei, incalzitorul, cele opt scaune se dusesera! Locul tablourilor se contura in patrate decolorate in mijlocul peretilor. Luasera cele doua patucuri cu saltelele lor, si in dulap nu se mai vedea nimic din toate lucrurile Virginiei! Félicité se urca inapoi la ea in camera coplesita de jale.

A doua zi, pe usa aparu un afis; spiterul ii tipa la ureche ca fusese scoasa in vanzare casa.

Simti ca i se taie picioarele si trebui sa se aseze.

Mai mult ca orice o durea faptul ca in curand trebuia sa plece din camaruta ei, atat de tihnita si unde bietul Lulu se simtea atat de bine. Invaluindu-l cu o privire ingrijorata, se ruga fierbinte de Sfantul Duh, si lua obiceiul pagan de a-si spune rugaciunile ingenun­cheata in fata papagalului. Uneori soarele, intrand prin ferestruica si batand in ochiul de sticla, facea sa tasneasca din el o raza luminoasa care o cufunda in extaz.

Avea un venit de trei sute optzeci de franci, lasat de stapana-sa. Gradina ii dadea zarzavaturi. Cat despre haine, avea cu ce sa se imbrace pana la sfarsitul zilelor. Totusi facea economie de lumina culcandu-se de cum amurgea.

Nu iesea nicaieri, ca sa nu dea ochi cu dugheana telalului unde se aflau si unele din vechile mobile ale casei. De cand i se facuse o data rau, tara un picior; si pentru ca puterile o lasasera, in fiece dimineata venea batrana Simon, care daduse faliment cu bacania, ca sa-i sparga lemne si sa-i aduca apa.

Vederea ii slabi. Obloanele de la fereastra nu se mai deschideau. Multi ani trecura astfel: casa nici nu se inchiria, nici nu se vindea.

De teama sa nu fie data afara, Félicité nu pretindea nici o repa­ratie. Sipcile acoperisului putrezeau; toata iarna dormi cu capul pe perna jilava. Dupa Pasti, incepu sa scuipe sange.

Atunci batrana Simon chema un doctor; Félicité voi sa stie ce avea. Dar fiind prea surda ca sa poata auzi, nu intelesese decat un singur cuvant: „pneumonie'. Cuvantul ii era cunoscut si raspunse incetisor: – „La fel ca doamna', parandu-i-se firesc sa-si urmeze stapana.

Se apropia vremea construirii altarelor pentru procesiune.

Cel dintai era intotdeauna ridicat la poalele dealului, al doilea in fata postei, al treilea cam pe la mijlocul strazii. Se iscara rivali­tati cu privire la acesta din urma; dupa ce se ciorovaira indelung, enoriasele alesera curtea doamnei Aubain.

Inabuselile si fierbinteala ii sporeau. Félicité era mahnita ca nu poate face nimic pentru altar. Macar daca ar fi putut sa puna si ea ceva acolo! Atunci se gandi la papagal. Vecinele socotira ca nu era cuviincios. Dar preotul se invoi; iar ea fu atat de fericita, incat il ruga sa primeasca dupa moartea ei pe Lulu, singura ei avere.

De marti pana sambata, tusi din ce in ce mai des. Seara, fata i se boti, buzele i se lipira de gingii; incepura varsaturile, si a doua zi, in zori, simtindu-se foarte rau, ceru sa vina un preot.

Trei femei statura in jurul ei in timpul maslului. Dupa aceea spuse ca ar vrea sa vorbeasca cu Fabu.

Acesta veni in straie de zile mari, stanjenit de prezenta mortii.

– Iarta-ma! ii spuse ea incercand cu greutate sa intinda bratul, credeam ca dumneata mi l-ai omorat!

Ce insemnau aceste barfe? Un om ca el sa fie banuit de omor! Indignat, se pregatea sa faca galagie.

– Las-o, nu vezi ca nu-si mai da seama ce spune?

In rastimpuri Félicité vorbea cu umbrele. Femeile plecara. Ba­trana Simon se aseza sa imbuce ceva. Mai tarziu, il lua pe Lulu de pe altar si, intinzandu-l lui Félicité, ii spuse:

– Hai! ia-ti ramas bun de la el!

Desi Lulu nu era starv, viermii il mancau; una din aripi i se fransese, caltii ii ieseau din burta. Dar, oarba acum, Félicité il saruta pe frunte si il tinu lipit de obraz. Batrana Simon il lua din nou, ca sa il puna la loc pe altar.

V

Fanetele raspandeau miresmele verii: mustele bazaiau; soarele facea sa sclipeasca pinul, incingea ardeziile de pe acoperisuri. Batrana Simon, reintoarsa in camera, se lasa furata de somn.

Se trezi in dangatul clopotelor; iesea lumea de la vecernie. Félicité inceta dintr-o data sa mai aiureze. Gandindu-se la procesiune, vedea totul ca si cum ar fi fost si ea acolo, dimpreuna cu toti ceilalti. Copiii de scoala, coristii si pompierii mergeau pe trotuare, pe cand prin mijlocul strazii inaintau mai intai: aprodul inarmat cu halebarda lui, paracliserul cu o cruce mare, invatatorul supraveghindu-i pe baieti, calugarita neluandu-si ochii de la scolaritele ei; trei, cele mai dragalase dintre ele, cu parul inelat, ca niste ingeri, presarati petale de trandafiri; diaconul, cu bratele larg deschise, domolea fanfara; si doi cadelnitari se intorceau la fiecare pas catre Sfanta Cuminecatura pe care o ducea, sub un baldachin de catifea purpurie, sustinut de patra epitropi, Sfintia Sa Preotul, invesmantat in fru­mosul sau patrafir. O gramada de oameni se imbulzea in urma, intre panzele albe care acopereau peretii caselor; si astfel alaiul ajunse la poalele dealului.

O sudoare rece siroia pe tamplele muribundei. Batrana Simon o stergea cu o rufa, gandindu-se ca intr-o zi va trebui sa treaca si ea prin aceleasi vami.

Vuietul multimii crescu, deveni o clipa foarte puternic, apoi se indeparta.

O salva de impuscaturi zgudui geamurile. Erau surugiii care salutau Sfanta Euharistie. Félicité roti ochii si spuse, cat putu mai deslusit:

– Lui ii e bine? ingrijorata de soarta papagalului.

Incepu agonia. Un horcait din ce in ce mai grabit ii ridica piep­tul. Un firicel de spuma se ivea la colturile gurii si tot trupul ii tremura.

Curand se auzi sforaitul helicoanelor de alama, glasurile limpezi ale copiilor, glasul grav al barbatilor. Totul inceta din timp in timp, si tropaitul pasilor, inabusiti de florile cu care era presarata strada, semana cu acela al unei turme umbland prin iarba.

Clerul intra in curte. Batrana Simon se sui pe un scaun ca sa ajunga la ferestruica. De acolo putea privi de sus altarul impodobit cu ghirlande verzi si cu volane de dantela. In mijlocul lui se afla o caseta in care se pastrau niste moaste, la colturi doi portocali, iar de-a lungul lui erau insirate sfesnice de argint si vase de portelan din care tasneau tot felul de flori, crini, bujori, degetei, tufe de hortensii, floarea soarelui. Acest noian de culori stralucitoare cobora piezis din partea de sus a altarului pana la covorul ce se prelungea pana in strada; si fel de fel de lucruri scumpe iti luau ochii. O zaharnita de argint suflata cu aur avea o coroana de viorele, niste cercei cu pietre de Alençon straluceau pe catifeaua verde, doua paravane chinezesti isi infatisau privelistile. Lulu, ascuns sub niste trandafiri, nu lasa sa i se vada decat crestetul albastru ca o podoaba de lapis-lazuli.

Epitropii, cantaretii, copiii se oranduira pe cele trei laturi ale curtii. Preotul urca incet treptele si aseza pe dantela soarele de aur stralucitor. Toti ingenuncheara. Se asternu o tacere adanca. Si cadelnitele, clatinandu-se de zor, alunecau pe lantisoare.

Un abur albastru urca in camera lui Félicité. Ea isi umfla narile, tragandu-l adanc in piept cu o senzualitate mistica; apoi inchise ochii. Buzele ii zambeau. Bataile inimii i se incetinira una cate una, tot mai slabe, tot mai pierdute, ca un ecou care se departeaza, ca un izvor care seaca; si, cand isi dadu cea din urma suflare, i se paru ca zareste in cerul intredeschis un papagal urias plutind deasupra capului ei.

Legenda sfintului Iulian cel primitor

I

Tatal si mama lui Iulian locuiau intr-un castel inconjurat cu paduri, cladit pe coasta unui deal. Cele patru turnuri de la colturi aveau acoperisuri tuguia­te, acoperite cu solzi de plumb, iar temelia zidurilor se sprijinea pe blocuri de stanci care coborau prapastios pana in fundul santului cu apa.

Pietrele curtii straluceau de curatenie ca lespezile unei biserici. Lungi stresini, in chip de balauri cu botul in jos, varsau apa ploilor in rezervoare; iar pe pervazul ferestrelor, la toate caturile, se infoiau in ghivece de lut vopsit tufe de busuioc sau de heliotrop.

O a doua ingraditura, din pari, cuprindea mai intai o livada cu pomi roditori, apoi o gradina cu straturi de flori ce inchipuiau cifre, apoi o bolta de verdeata cu leagane pentru stat la racoare si un teren unde se jucau pajii lovind cu maiul in mingi de lemn. De cea­lalta parte se aflau custile cainilor de vanatoare, grajdurile, brutaria, teascul si hambarele. O pasune de iarba verde se intindea jur-imprejur, incercuita si ea de un gard viu de maracini.

Pacea domnea aici de atata vreme incat gratarul cu tepi al portii nici nu mai era coborat; santurile erau pline cu apa; randunelele isi faceau cuiburile in crapaturile crenelurilor; iar arcasul care din zori si pana-n seara se plimba pe metereze, de indata ce soarele ince­pea sa dogoreasca ceva mai tare, intra in ghereta lui de piatra si adormea ca un calugar.

Inauntru straluceau pretutindeni bronzurile: in odai tapiseriile aparau de frig; scrinurile gemeau de rufarie, butile cu vin se ingra­madeau in pivnite iar sipetele de stejar trosneau de greutatea sacilor cu arginti.

In sala armelor, intre steaguri si capele de fiare salbatice, se vedeau arme din toate vremurile si de la toate neamurile, incepand cu prastiile amalecitilor si sulitele garamantilor pana. la palosele sarazinilor[5] si zalele normanzilor.

In frigarea cea mare din cuhnie se putea frige si un bou intreg; capela era ticsita cu aurarii ca paraclisul unui rege. In alta parte, intr-un loc mai ferit, se afla chiar si o baie cu aburi, cum aveau romanii; dar seniorul, om cu frica lui Dumnezeu, nu o folosea, soco­tind ca acestea erau obiceiuri luate de la pagani.

Vesnic invesmantat intr-o dulama din piei de vulpe, el se plimba prin castel impartind dreptate vasalilor, sau potolind vrajbile veci­nilor. Iarna privea cum cad fulgii de zapada, sau punea sa i se ci­teasca povesti. Dar de indata ce incepea timpul frumos, incalecandu-si catarul, pornea pe carari, de-a lungul lanurilor verzi de grau incoltit, oprindu-se sa stea de vorba cu taranii si dandu-le sfaturi. Dupa numeroase crailacuri isi luase de sotie o domnisoara de neam. Avea pielea foarte alba, era cam mandra si zambea arar. Coarnele bonetei sale atingeau pragul de sus al usilor; trena rochiei de postav i se tara la trei pasi in urma. Viata ei casnica era oranduita ca la ma­nastire; in fiecare dimineata impartea slujnicelor treburile de facut, supraveghea prepararea dulcetilor si a alifiilor, torcea cu furca sau broda fete de masa pentru altar. De mult ce se ruga lui Dumnezeu, capata un fiu.

Cu acest prilej avura loc mari petreceri si un ospat care tinu trei zile si patru nopti, la lumina facliilor, in sunetul harfelor, pe un covor de frunze asternute pe jos. Se ospatara cu cele mai rare bucate si mirodenii si cu niste gaini cat oile; pentru a-i veseli pe meseni, un pitic se ivi dintr-o placinta; si cum nu mai pridideau cu pocalele fiindca numarul oaspetilor sporea mereu, pana la urma baura din cornuri si din coifuri.

Lehuza nu lua parte la aceste veseliri. Ea statea linistita in patul ei. Intr-una din nopti se trezi si zari la lumina lunii ce intra pe fereastra o umbra care se misca. Era un mosneag cu rasa de siac, cu matanii la brau si traista pe umar, ce parea a fi un pustnic. Acesta se apropie de capataiul ei si ii spuse fara sa miste buzele:

– Bucura-te, o, mama! caci fiul tau va fi un sfant!

Ea dadu sa tipe; dar, alunecand pe raza de luna, el se ridica usurel si se topi in vazduh. Cantecele ospatului rasunara mai tare. Ea auzi glasuri ingeresti si capul ii recazu pe perna, deasupra careia se aflau niste moaste de mucenic intr-o rama batuta in rubine.

A doua, zi slugile fura intrebate dar nimeni nu vazuse nici un sihastru. Vis sau realitate, fusese de buna seama un semn ceresc; dar castelana se feri sa sufle cuiva vreo vorba, ca nu cumva sa fie banuita de trufie.

Oaspetii plecara in zori; si tatal lui Iulian tocmai iesise pana in poarta ca sa-si petreaca ultimul musafir, cand deodata un cersetor i se arata in ceata. Era un tigan cu barba impletita, cu bratari de ar­gint la incheieturile mainilor si cu ochi scanteietori. Ingaima, impins parca de un duh nevazut, aceste vorbe fara sir:

– Da da fiul tau! mult sange! multa glorie! pururi fericit! neam de imparat.

Si, aplecandu-se sa-si ridice pomana, se pierdu printre ierburi si disparu.

Bunul castelan se uita la dreapta, la stanga, striga cat putu. Nici tipenie. Vantul suiera, ceata diminetii se destrama.

Puse aceasta vedenie pe socoteala mintii sale ostenite de ne­somn. Daca pomenesc cuiva despre asta, isi vor bate joc de mine, isi zise el. Dar stralucirile harazite fiului sau il umpleau de uimire, desi ursita nu fusese limpede si chiar se indoia daca intr-adevar o auzise.

Sotii isi ascunsera unul altuia taina. Dar amandoi isi iubeau copilul cu aceeasi dragoste si, respectandu-l ca pe un prunc insemnat de Dumnezeu, avura pentru el o grija nespusa. Patucul lui era capi­tonat cu puful cel mai fin si o candela in forma de porumbel ardea deasupra, zi si noapte; trei doici il leganau; si, strans infasat in scutece, cu obrajoru-i trandafiriu si ochii ca cicoarea, cu mantia-i de atlaz si fir si cu o scufita cusuta cu margaritare, semana aidoma cu un mic Isus. Dintii ii crescura fara sa fi scancit nici o singura data.

Cand implini sapte ani, mama-sa il invata sa cante. Ca sa-l de­prinda sa nu se teama, tatal sau il urca pe un coscogeamite cal. Copilul zambea de placere si nu intarzie sa stie totul in privinta cailor.

Un calugar batran, toba de carte, il invata Sfanta Scriptura, numaratoarea arabilor, literele latinesti si-i arata cum sa picteze pe pergament gingase miniaturi. Lucrau amandoi sus intr-un tur­nulet ferit de zgomot.

Dupa ce se termina lectia, coborau in gradina unde, plimbandu-se agale, studiau pe indelete florile.

Uneori se zarea trecand pe firul vaii cate un mic convoi condus de un om in straie orientale. Castelanul, recunoscand in el un negus­tor, trimitea o sluga care sa-l pofteasca sus la curte. Strainul avea incredere, se abatea din dram; si, odata ajuns in sala de primire, incepea sa scoata din lazi bucati de catifea si de matase, argintarii, saculete cu mirodenii, si fel de fel de lucruri ciudate, cu intrebuin­tari necunoscute; in cele din urma, pleca cu un castig frumusel si fara sa fi suferit nici o silnicie. Alteori batea in poarta o ceata de pelerini. Hainele lor ude fumegau in fata vetrei; si dupa ce se indes­tulau, incepeau sa-si povesteasca calatoriile: ratacirile corabiilor pe marea spumeganda, mersul pe jos prin nisipurile dogoritoare, salbaticia paganilor, pesterile Siriei, Ieslea si Sfantul Mormant. Apoi scoteau din buzunare scoici pe care le ofereau micului senior.

Adeseori castelanul poftea la cate o petrecere pe vechii sai tova­rasi de arme. Golind pocalele, isi aminteau de luptele la care luasera parte, de asalturile cetatilor cu uriasele masini de razboi si de ranile cumplite. Iulian ii asculta scotand din cand in cand strigate de uimire; si, auzindu-l, tatal sau nu se indoia nici o clipa ca mai tarziu avea sa fie si el un cuceritor. Dar seara, iesind de la slujba de vecernie, cand trecea printre saracii cu fruntile plecate, Iulian isi golea punga de la cingatoare cu atata smerenie si cu o infatisare atat de nobila, incat buna sa mama era convinsa ca va ajunge mai tarziu arhiepiscop.

In capela isi avea locul alaturi de parintii sai; si, oricat de lungi ar fi fost slujbele, el ramanea in genunchi pe scaunelul lui de ruga­ciune, cu crestetul descoperit si cu mainile impreunate.

Intr-o zi, in timpul liturghiei, ridicand capul, zari un soricel alb ce iesea dintr-o gaura din perete. Acesta se catara pe prima treapta a altarului si, dupa ce se invarti putin de colo-colo, fugi pe unde venise. In duminica urmatoare, gandul ca ar putea sa-l revada il turbura. Soricelul aparu din nou; incepu sa-l pandeasca in fiece duminica, sacait de aceasta asteptare; in cele din urma ii fu ciuda pe soarece si hotari sa se descotoroseasca de el.

Intr-o zi se strecura singur in biserica, inchise usa, presara pe trepte firimiturile unei prajituri si se aseza in fata gaurii cu o nuia in mana.

Dupa un timp destul de lung se ivi un botisor roz si apoi soare­cele in intregime. Iulian il lovi, nu prea tare, si ramase inmarmurit in fata acestui trupsor care incetase sa mai miste. O picatura de sange manjea lespedea. O sterse repede cu maneca, arunca soarecele afara si nu spuse nimanui nimic.

Vazand ca tot felul de pasarele ciuguleau semintele din gradina, ce-i dete prin gand? Umplu cu boabe de mazare o trestie gaunoasa si de cate ori auzea ciripind intr-un pom, se apropia tiptil, ridica teava, isi umfla obrajii si sufla cu toata puterea; si pasarelele picau la picioarele lui atat de multe incat Iulian radea fericit de siretenia lui.

Intr-o dimineata, in timp ce se plimba pe platforma turnului, zari pe creasta meterezului un porumbel care se rasfata la soare. Iulian se opri sa-l priveasca; zidul in acel loc avea o spartura si o bucata de piatra se nimeri sub degetele sale. Isi smuci scurt bratul si piatra lovi pasarea care cazu in fundul santului.

Cobori in fuga pana jos si incepu sa o caute zgariindu-se prin maracini si scotocind pretutindeni, mai sprinten ca un catelandru.

Porumbelul, cu aripile frante, se zbatea agatat de ramurile unui soc.

Faptul ca traia inca il intarata pe copil. Incepu sa-l sugrume; si convulsiile pasarii ii grabira bataile inimii, umplandu-l de o voluptate salbatica si clocotitoare. La ultima zvacnire a hulubului simti ca i se face rau.

Seara, in timpul cinei, tatal sau ii spuse ca la varsta lui s-ar cu­veni sa invete sa vaneze; si se duse sa caute un caiet vechi, care cuprindea in intrebari si raspunsuri toate tainele cinegetice. Un iscusit vanator arata acolo invatacelului sau arta de a asmuti cainii si de a dresa soimii, de a intinde capcane, de a recunoaste cerbul dupa balega, vulpea dupa urme, lupul dupa gheare, mijlocul cel mai sigur de a le descoperi potecile si vizuinile, cum trebuiesc folo­siti haitasii, care sunt vanturile cele mai prielnice si de asemeni stri­gatele unei vanatori si regulile impartirii prazii.

Cand Iulian fu in stare sa spuna pe de rost toate cele cuprinse in caiet, tatal sau ii darui o haita de caini.

Aceasta se compunea din douazeci si patru de ogari sprinteni ca niste caprioare dar cam greu de stapanit; apoi din saptesprezece perechi de caini bretoni, cu pete albe pe fond cafeniu, fara seaman de credinciosi, cu pieptul puternic si latratul fioros. Pentru a in­frunta mistretul cu fugile lui prefacute si revenirile primejdioase, mai erau patruzeci de grifoni, parosi ca niste ursi. O gramada de dulai din tara tatarasca, inalti aproape cat niste magari, roscati, cu grumazul lat si labele drepte erau dresati anume ca sa fugareasca zimbrii. Blana scurta si neagra a prepelicarilor lucea ca matasea; iar latratul coteilor nu era mai prejos dccat al copoilor englezesti. Intr-o alta ograda, tinuti anume deoparte, maraiau tragand de lant si rotindu-si ochii opt zavozi nordici[6], animale cumplite care sar la burta calaretilor si nu se tem nici de lei.

Toti mancau paine de grau, se adapau in jghiaburi de piatra si purtau cate un nume sonor.

Cat despre soimarie, aproape ca intrecea chiar si haita; nobilul senior cheltuise bani grei ca sa aduca ulii din Caucaz, corai din Babilon, ereti din Germania si soimi-calatori, capturati pe falezele marilor reci, din tinuturile departate. Acestia stateau intr-un so­pron acoperit cu stuf, cocotati pe o stinghie lunga de lemn, legati dupa marime, si fiecare din ei avea in fata cate o brazda de iarba pe care era pus din cand in cand ca sa se mai dezmorteasca.

Se facura de asemenea tot felul de plase, de undite, de capcane, si o multime de alte dracovenii pentru prins vietatile padurii.

Adeseori duceau pe teren caini dresati anume pentru prinderea pasarilor si care in clipa cand adulmecau vanatul incremeneau pe loc. Atunci haitasii se apropiau binisor si intindeau cu bagare de seama o imensa retea peste trupurile lor nemiscate. La un semn dinii incepeau sa latre; prepelitele se ridicau in zbor; iar doamnele de prin vecinatati, poftite dimpreuna cu sotii, copiii, si chiar si cameri­stele, se napusteau cu mic cu mare si capturau vanatul tít ai clipi.

Alteori porneau cu tobele rapaind ca sa starneasca iepurii de prin cotloane; vulpile cadeau in gropile anume pregatite iar lupii isi prindeau labele in arcul capcanelor.

Dar Iulian dispretui aceste siretlicuri inlesnitoare; lui ii placea sa vaneze departe de lume, cu calul si cu soimul sau. Avea mai intotdeauna cu el un soiman de Scitia, alb ca laptele. Mica lui gluga de piele era impodobita cu un mot de pene multicolore, si clopotei de aur ii zornaiau in jurul ghearelor albastre; pasarea statea fara sa se clinteasca pe bratul stapanului in timp ce calul strabatea in galop campia care fugea sub copitele lui. Iulian dezlega franghiuta si-l slobozea dintr-o data; pasarea cutezatoare tasnea in vazduh ca o sageata; de jos se zareau doua pete inegale rotindu-se, contopindu-se, apoi disparand in inaltimile albastre. Curand soimul revenea in zbor, sfasiind o alta zburatoare, si se aseza pe bratul inmanusat, cu aripile frematande.

In felul acesta vana Iulian batlani, ereti, ciori si vulturi.

Ii placea sa sune din corn, sa alerge pe urma cainilor care goneau pe coasta dealurilor, sareau peste paraie apoi reveneau spre padure; iar cand cerbul prindea sa geama sub muscaturi, il dobora cu indemanare si privea multumit cum dulaii il sfartecau si-l infulecau cu lacomie, inghesuiti in jurul pieii lui fumegande.

In zilele cu ceata, se afunda in mlastina ca sa pandeasca gaste, vidre si rate salbatice.

Trei grajdari il asteptau jos la piciorul scarii de cum se crapa de ziua; si zadarnic batranul calugar, aplecat peste ferestruica lui, ii facea semne chemandu-l indarat, Iulian nu se intorcea. Mergea prin arsita soarelui, pe ploaie, pe furtuna, band apa de izvor in causul palmelor, mancand din trapul calului mere padurete, odihnindu-se daca ostenea sub un stejar; si se intorcea in toiul noptii, plin de sange si de noroi, cu maracini priu par si mirosind ca jivinele. Ajunse asemenea lor. Cand mama-sa venea la el sa-l sarute, primea cu raceala imbratisarea ei, ca si cand ar fi fost cufundat in cine stie ce visari adanci.

Ucise ursi cu cutiul, tauri cu securea, mistreti cu tepusa: ba odata, neavand la el decat un ciomag, se apara cu acesta de asaltul unor lupi pe care ii gasise rozand niste lesuri la picioarele unei spanzuratori.

Intr-o dimineata de iarna, pleca inainte de a se fi luminat de ziua, bine echipat, cu arcul pe umar si un snop de sageti la oblancul seii.

Armasarul sau danez urmat de doi soricari mergea cu pas egal si pamantul rasuna sub copitele sale. Vantul sufla cu putere; stropi de chiciura i se lipisera de manta. Inaintea lui zarea se lumina: si, in albeata zorilor care se inganau inca cu noaptea, zari niste iepuri zburdand in jurul vizuinelor lor. Cat ai clipi, cei doi soricari dadura iama in ei; si le zdrobira la cativa sira spinarii.

Curand intra in padure. Pe o creanga, un cocos de munte amor­tit de frig dormea cu capul sub aripa. Iulian, dintr-o lovitura de spada ii secera amandoua labele, si, fara sa-l ridice de jos, isi vazu de drum.

Dupa vreo trei ore, ajunse in varful unui munte atat de inalt, incat acolo cerul parea aproape negru. In fata lui o stanca neteda ca un perete sta aplecata peste o prapastie; iar la marginea ei doi tapi salbatici priveau in hau. Fiindca nu avea cu el sagetile (caci calul ii ramasese in urma), se gandi sa se furiseze pana la ei; se descalta si, tiptil, izbuti sa ajunga pana in spatele lor si, cu o miscare fulgeratoare, infipse pumnalul intre coastele unuia din ei. Celalalt, innebunit de spaima, se azvarli in prapastie. Iulian, care se napustise sa-l loveasca si pe el, se poticni si cazu peste tapul ucis, cu fata deasupra prapastiei si cu bratele desfacute in laturi.

Cobori din nou in campie si merse de-a lungul unui parau marginit cu salcii. Cocori zburau foarte jos trecand mereu pe deasupra capu­lui sau. Iulian ii dobora dintr-o lovitura de bici si unul nu ii scapa.

Intre timp aerul se incalzise topind promoroaca, aburi grei plu­teau printre copaci si se ivi si soarele. In departare zari lucind oglinda incremenita a unui lac ce parea de plumb. In mijlocul lacului se afla o vietate cum nu mai vazuse inca: un castor cu botul negru. Cu toata departarea, sageata lui il nimeri; si Iulian fu neca­jit ca nu poate sa-i ia si pielea.

Pe urma apuca pe un drum marginit de copaci inalti ale caror varfuri se imbinau formand un fel de arc de triumf, prin care intra intr-o padure. O ciuta tasni dintr-un hatis, un caprior se ivi la o raspantie, un bursuc iesi dintr-o vizuina, un paun isi desfacu evan­taiul cozii pe iarba unei poieni; – si pe toti ii ucise. Dar alte capri­oare se aratara, alte ciute, alti bursuci, alti pauni, precum si mierle, gaite, dihori, vulpi, arici, rasi, o sumedenie do vietati, la fiecare pas, din ce in ce mai numeroase. Ii dadeau tarcoale sfioase, cu priviri blande si rugatoare. Dar Iulian neobosit continua sa le omoare, aci incordandu-si arcul, aci tragand spada, aci azvarlind cu cutitul, fara sa se gandeasca la nimic, fara sa ia aminte la nimic. Se afla la vanatoare, intr-un tinut oarecare, nu mai stia de cat timp anume, prin insusi faptul existentei sale, si totul se implinea cu usurinta cu care se intampla in vis. Deodata o priveliste nemaipomenita il tintui locului: o sumedenie de cerbi umpleau o valcea in forma circulara; ingramaditi unii intr-altii, se incalzeau cu propria lor rasuflare ce se vedea ca un abur prin ceata.

Perspectiva macelului care avea sa urmeze il facu sa se inabuse de bucurie. Dupa o clipa descaleca, isi sumese manecile, isi incorda arcul si incepu sa traga. La suieratul primei sageti, toti cerbii intoarsera deodata capul spre el. In masa lor se ivira goluri; rasunara mugete plangatoare si un fel de talazuire oarba cuprinse turma.

Buza vaii era prea inalta ca sa poata sari peste ea. Se repezeau in toate partile incercand sa scape. Iulian tintea, tragea; iar sage­tile cadeau asupra lor ca o ploaie deasa, grea, ucigatoare. Innebu­niti, cerbii se bateau, se ridicau in doua picioare, se urcau unii peste altii; si trupurile lor cu coarnele amestecate alcatuiau o movila mare care mereu se naruia mutandu-se mereu.

In cele din urma murira, prabusiti pe nisip, cu boturile inspu­mate, cu maruntaiele revarsate, si cu zvacnirea pantecelor lor potolindu-se treptat. Apoi totul incremeni.

Se apropia noaptea; si in spatele padurii, printre crengi, se vedea cerul rosu ca o panza insangerata.

Iulian se rezema de un copac. Acum privea cu ochi holbati ingrozitoarea hecatomba si nu putea sa inteleaga cum de o putuse savarsi.

Deodata, de partea cealalta a vaii, in marginea padurii, zari un cerb, o caprioara si puiul lor.

Cerbul, care era negru si de o statura uriasa, avea coarnele cu saisprezece incrangaturi si o barbita alba. Caprioara, galbuie ca frunzele ofilite, pastea; iar puiul, cu spinarea stropita, sugea fara sa o stanjeneasca din mers.

Arcul zbarnai dn nou. Capriorul cazu rapus pe loc. Atunci mama-sa, privind catre cer, se tangui cu un glas adanc, sfasietor, omenesc. Iulian, intaratat, cu o lovitura drept in piept, o culca si pe ea la pamant.

Cerbul cel mare il vazuse; facu un salt inainte. Iulian isi slobozi asupra-i ultima sageata, care-l lovi drept in frunte si ramase infipta acolo.

Cerbul cel mare paru sa nu o fi simtit; sarind peste trupurile celor morti, se apropia de el amenintator, gata-gata sa-l ajunga, sa-l strapunga cu coarnele lui uriase. Iar Iulian se tragea mereu inapoi, cuprins de o spaima fara nume. Deodata ciudatul animal se opri; si, cu ochii scaparand, rosti de trei ori, solemn ca un patriarh si ca un judecator, in timp ce un clopot suna in departare;

– Fii blestemat! blestemat! blestemat! intr-o zi, inima de piatra, iti vei ucide tatal si mama!

Apoi isi indoi genunchii, inchise incet pleoapele, si muri.

Iulian ramase inmarmurit, coplesit brusc de o mare oboseala; si o scarba, o nemarginita amaraciune i se revarsara in intreaga fiinta. Cu obrazul ingropat in palme, planse indelung.

Calul i se pierduse; cainii il parasisera; singuratatea care il impresura i se paru ca il ameninta cu tot felul de primejdii. Ingro­zit, o lua la fuga peste camp, apuca la intamplare pe o poteca si se pomeni in scurt timp la poarta castelului.

In noaptea aceea nu dormi. In palpairile candelei din perete i se parea ca vede mereu cerbul cel negru. Prezicerea acestuia il obseda; incerca sa lupte impotriva ei. „Nu! nu! nu! cum as putea sa-i omor?' Apoi isi spunea: „Si daca totusi imi vine sa o fac?' Se temea gro­zav ca Diavolul sa nu-i insufle aceasta dorinta.

Zacu trei luni incheiate, in timp ce mama lui, innebunita de grija, ii rostea rugaciuni la capatai, iar tatal sau umbla fara odihna, gemand, prin salile castelului. Chemara pe cei mai vestiti vraci si acestia poruncira o multime de leacuri. Boala lui Iulian, spuneau ei, se datora unui vant rau, sau poate unei simple nevoi de dragos­te. Dar tanarul, la toate intrebarile lor, clatina din cap.

Apoi puterile ii revenira; incepura sa-l plimbe prin curte, batranul calugar si cu bunul senior sprijinindu-l fiecare de cate un brat.

Cand se intrema de-a binelea, nici nu mai voi sa auda de vanatoare.

Tatal sau, cautand sa-i faca placere, ii darui o spada mare, sa­razina.

Aceasta se afla intr-o panoplie, prinsa in partea de sus a unui stalp. Ca sa ajunga pana la ea fu nevoie de o scara. Iulian se catara, dar spada prea grea ii scapa din mana si in cadere atinse atat de aproape pe bunul senior incat ii spinteca haina; Iulian crezu ca-si ucisese tatal si lesina.

De atunci prinse teama de arme. Vederea unei simple sabii scoasa din teaca il facea sa paleasca. Slabiciunea aceasta era o pricina de adanca mahnire pentru familie.

In cele din urma batranul calugar, in numele Domnului, al onoarei si al stramosilor, ii ceru sa-si reia indeletnicirile cuvenite unui gentilom.

Tinerii de la castel se intreceau zilnic in aruncarea lancei. Iulian se arata curand printre cei mai indemanateci. Isi arunca lancea in gatul sticlelor, rupea aripile sfarlezelor de pe acoperisuri, izbea de la o suta de pasi in cuiele portilor.

Intr-o scara de vara, la ceasul cand pacla incepe sa dea lucru­rilor contururi nedeslusite, aflandu-se sub bolta din gradina, zari in fund doua aripi aíbe care pluteau la inaltimea spalierului. Fiind sigur ca era o barza, arunca lancea.

Se auzi un tipat patrunzator.

Era mama lui, a carei boneta cu colturi inalte ramasese tin­tuita in perete.

Iulian fugi din castel si nu se mai arata.

II

Se inhaita cu o ceata de oameni fara capatai care pribegeau pe acolo.

Cunoscu foamea, setea, frigurile si paduchii. Se deprinse cu zarva incaierarilor, cu infatisarea muribunzilor. Vantul ii argasi pielea. Madularele i se deprinsera cu greutatea zalelor; si pentru ca era foarte voinic, indraznet, cumpatat, chibzuit, obtinu fara greutate comanda unei companii.

La inceputul luptelor, soldatii sai il urmau la atac la o simpla fluturare a sabiei. Agatandu-se de o funie cu noduri, se catara pe zi­durile cetatilor, in inima noptii, zgaltait de vant, in timp ce bucati de catran aprins i se lipeau de platosa, iar rasina clocotinda si plumbul topit se prelingeau asupra-i dintre creneluri. De mai multe ori o izbitura de pietroi ii sfarama scutul. Poduri prea impovarate cu oameni se prabusira sub el. Odata, rotindu-si buzduganul, se descotorosi de paisprezece calareti care-l impresurasera. Birui in lupta dreapta pe toti cei care se incumetara sa se masoare cu el. De mai bine de douazeci de ori il crezura mort.

Datorita Proniei ceresti, scapa de fiece data teafar; caci ocrotea pe oamenii bisericii, pe orfani, pe vaduve si indeosebi pe batrani. Cand vedea vreunul mergand inaintea lui, il striga ca sa-i vada chipul, ca si cum i-ar fi fost frica sa nu-l omoare din greseala.

Robi fugari, tarani razvratiti, bastarzi fara avere, tot soiul de oameni indrazneti se adunara sub steagul sau, si cu timpul isi alcatui o armata.

Aceasta ajunse puternica de i se duse vestea. Toti il chemau la nevoie.

Rand pe rand, ajuta pe Delfinul Frantei si pe regele Angliei, pe Templierii de la Ierusalim, pe capetenia Partilor, pe negusul Abisiniei si pe imparatul din Calicut. Se razboi cu scandinavi acoperiti cu solzi de peste, cu negri inarmati cu paveze din piele de hipo­potam, calari pe magari rosii, cu indieni imbracati in vesminte aurite rotindu-si pe deasupra diademelor sabiile lor late si mai stralucitoare ca oglinzile. Invinse pe trogloditi si pe antropofagi. Strabatu tinuturi atat de fierbinti incat sub arsita soarelui ti se aprindea parul pe cap ca o torta; iar altele care erau atat de in­ghetate, incat bratele ti se desprindeau de trup si cadeau jos si tari in care era atata ceata incat mereu erai inconjurat de umbre. Republici aflate in impas ii cerura sfatul. La intalnirile lui cu ambasadorii, obtinu rezultate ce intreceau toate asteptarile. Daca vreun monarh se purta din cale afara de rau, Iulian sosea pe nepusa masa si-l dojenea. Elibera popoare. Elibera regine inchise in turnuri. El fu acela, si nu altul, care strivi sarpele de la Milano si balaurul din Oberbirbach[7].

Intre timp imparatul Occitaniei invinsese pe musulmanii spanioli si se unise prin concubinaj cu sora califului de Cordoba, de la care avea o fata crescuta dupa datina crestineasca. Dar califul, prefacandu-se ca vrea sa se converteasca, veni sa-l viziteze insotit de o escorta numeroasa, ii macelari intreaga garnizoana si il azvarli intr-o groapa adanca unde incepu sa-l chinuie ca sa-i stoarca comorile.

Iulian alerga in ajutorul sau, zdrobi armata necredinciosilor, asedie orasul, ucise pe calif, si ii reteza capul azvarlindu-l ca pe un cocolos pe deasupra meterezelor. Dupa aceea il scoase pe imparat din inchisoare si il urca iarasi pe tron in prezenta intregii Curti.

Imparatul, drept rasplata pentru un asemenea sprijin, ii oferi cosuri cu bani; Iulian nu primi. Crezand ca voia mai mult, ii oferi trei sferturi din imparatie; Iulian refuza si de asta data; imparatul voi sa imparta cu dansul domnia; dar Iulian ii multumi clatinand din cap.

Si imparatul incepu sa planga de ciuda ca nu stie in ce fel sa-si dovedeasca recunostinta, cand deodata se lovi peste frunte: rosti un nume la urechea unui curtean si tapiseria unei draperii fu trasa in laturi, dand la iveala o tanara fata.

Ochii ei mari si negri ardeau ca doua blande faclii. Un zambet fermecator ii flutura pe buze. Parul inelat i se agata de nestematele rochiei intredeschise; si, sub tesatura stravezie a tunicii, i se ghicea tineretea trupului. Era micuta si plinuta, cu mijlocul tras ca prin inel.

Iulian fu strafulgerat de iubire, cu atat mai mult ca pana atunci dusese o viata cu totul neprihanita.

Lua deci de sotie pe fiica imparatului, cu un castel pe care ea il mostenise de la mama-sa; iar dupa nunta isi luara unii de la altii ramas bun cu nesfarsite firitiseli si se despartira.

Palatul era din marmura alba, cladit in stil maur, pe un promon­toriu intr-o padure de portocali. Terase acoperite cu straturi de floìi coborau piua in marginea unui golf, unde scoici roz iti trosneau sub picioare. In spatele castelului se intindea o padure in forma de evantai. Cerul era pururi albastru, si arborii se leganau aci sub briza marii, aci sub adierea ce sufla dinspre muntii care ingradeau zarea in departare.

Incaperile, pline de umbra, erau luminate de incrustatiile de pe pereti. Coloane inalte, subtiri ca niste trestii, sprijineau bolta cupolelor, impodobite cu reliefuri care imitau stalactitele pesterilor.

Prin sali se aflau havuzuri, prin curti mozaicuri; despartiturile erau frumos tivite si imbracate cu mii de izvoade arhitectonice; si pretutindeni domnea o tacere atat de adanca, incat auzeai fosnetul matasurilor si ecoul fiecarui suspin.

Iulian se lasase de razboaie. Se odihnea inconjurat de supusii sai, oameni pasnici; prin fata lui se perindau zilnic sumedenie de insi cu ingenuncheri si sarutari de maini dupa obiceiul oriental.

Invesmantat in purpura, Iulian statea rezemat de pervazul unei ferestre, amintindu-si vanatorile de altadata; ce n-ar fi dat sa poata alerga prin desert dupa gazele si struti, sa se ascunda printre bambusi ca sa pandeasca leoparzii, sa strabata padurile misunand de rinoceri, sa ajunga pe culmea muntilor celor mai inaccesibili ca sa sageteze mai bine serparii, sau pe gheturile marii ca sa injunghie ursii albi.

Cateodata, in vis, se vedea ca stramosul nostru Adam in mijlocul Raiului, inconjurat de toate vietatile pamantului; doar intindea bratul si le ucidea; alteori acestea defilau prin fata lui doua cate doua, dupa marime, incepand cu elefantii si leii, pana la hermine si rate, ca in ziua cand intrasera in corabia lui Noe. Din adapostul unei pesteri el azvarlea asupra lor sulite care nu-si greseau tinta; dar veneau mereu altele si altele in loc; nu se mai sfarseau; iar el se trezea rotind ochi cumpliti.

Niste printi prieteni ai sai il poftira la vanatoare. El nu primi, crezand ca prin aceasta renuntare isi abatea din cale nenorocirea: caci i se parea ca de uciderea animalelor depindea soarta parintilor sai. Suferea sa nu ii vada, iar pe de alta parte pofta de a vana deve­nea chinuitoare.

Ca sa-l mai smulga din ganduri, sotia lui chema o trupa de scamatori si dantuitoare.

Cateodata se plimba cu el, in lectica descoperita, pe camp; alteori, intinsi pe fundul unei barci, priveau cum zvacneau pestii prin apa limpede ca clestarul. Adeseori ea se juca azvarlindu-i flori in obraz; sau, ghemuita la picioarele lui, ii canta din rebec; apoi ii punea pe umar mainile impreunate si il intreba cu glas sfios:

Spune-mi, stapane drag, ce ai?

El nu raspundea, sau izbucnea intr-un hohot de plans; dar intr-o buna zi sfarsi prin a marturisi groaznicul lucru de care se temea.

Ea cauta sa-l linisteasca printr-o judecata foarte cuminte; tatal si mama lui erau de buna seama morti de mult; dar daca vreodata i-ar fi reintalnit din intamplare,cumsi in ce scop ar fi ajuns sa savarseasca o asemenea grozavie? Prin urmare teama lui era neintemeiata si trebuia neaparat sa inceapa iarasi sa vaneze.

Iulian zambea ascultand-o, dar nu se hotara sa-si implineasca dorinta.

Intr-o seara de august, se aflau in iatacul lor. Ea tocmai se culcase, iar el ingenunchease ca sa-si faca rugaciunea, cand auzi latratul unei vulpi, apoi pasi usori pe sub ferestre; si intrezari in intuneric parca niste vietati. Ispita era prea mare. Isi desprinse tolba din cui.

Ea se arata mirata.

Ca sa-ti fac pe plac! ii spuse el. Dar la rasaritul soarelui voi fi indarat.

Totusi ea ii marturisi ca se temea de ceasul rau.

El o imbarbata, apoi iesi, mirat ca femeile puteau fi atat de nestatornice in dorintele lor.

Putin dupa aceea, un paj veni sa o anunte ca doi necunoscuti, dat fiind lipsa seniorului, cereau sa fie primiti deindata de stapana castelului.

Si iata ca se infatisara in iatac un batran si o batrana, cocarjati, prafuiti, in haine de panza, sprijinindu-se pe cate un toiag.

Indraznira sa vorbeasca si spusera ca ii aduceau lui Iulian vesti de la parintii lui.

Ea se apleca inainte ca sa-i auda mai bine. Intelegandu-se dintr-o privire, o intrebara daca el ii mai iubea si daca mai pomenea de ei cateodata.

O, desigur! spuse ea.

Atunci ei strigara intr-un glas:

Noi suntem! si se asezara franti de oboseala.

Dar nimic nu-i putea dovedi castelanei ca sotul ei era fiul lor. Atunci ei ii descrisera niste semne anume pe care Iulian le avea pe trup.

Ea sari din asternut, isi chema pajul si porunci sa li se serveasca o cina bogata.

Desi erau lihniti de foame, batranii abia puteau manca; si ea observa, stand deoparte, tremurul mainilor lor osoase cand isi luau paharele.

O intrebara mii de lucruri despre Iulian. Ea le raspundea bucu­roasa, cu fel de fel de amanunte, avand insa grija sa tainuiasca ingrozitoarele ganduri ce-l framantau.

Cand vazusera ca el nu se mai intorcea, isi lasasera castelul si pornisera in lume, ca sa-l caute; umblau de ani de zile calauzindu-se dupa vagi informatii, fara sa piarda nadejdea de a-l regasi. Le trebuisera atatia bani ca sa plateasca trecerea raurilor, dormitul prin hanuri, ca sa achite taxele locale pentru printi si sa multu­measca lacomia pungasilor, incat in cele din urma buzunarul le ramasese gol si acum traiau din cersit. Dar ce insemnatate mai aveau toate acestea, de vreme ce foarte curand aveau sa-si imbra­tiseze fiul? Erau fericiti ca Iulian avea o sotie atat de dragalasa si nu se mai saturau privind-o si sarutand-o.

Bogatia incaperilor ii mira peste masura; si batranul, uitandu-se cu luare aminte la pereti, intreba de ce se afla zugravit pe ei bla­zonul imparatului Occitaniei.

Ea raspunse:

Fiindca e tatal meu

Atunci batranul tresari, amintindu-si prezicerea tiganului; iar batrana se gandi la proorocirea sihastrului. Fara indoiala ca gloria fiului ei nu era decat aurora splendorilor vesnice; si amandoi stateau muti de uimire, sub stralucirea policandrului care lumina masa.

Se vedea ca fusesera foarte frumosi in tineretea lor! Mama isi mai pastra inca toata bogatia parului, ale carui suvite albe ca zapada ii incadrau obrajii adunandu-se la spate intr-un coc; iar tatal, cu statura lui inalta si barba mare, colilie, semana cu o sta­tuie din biserici.

Sotia lui Iulian ii sfatui sa nu vegheze asteptandu-l.

Ii culca chiar ea in patul ei, apoi inchise fereastra; iar ei ador­mira. Se crapa de ziua si, dincolo de vitraliu, pasarelele incepeau sa cante.

Iulian strabatuse parcul; si acum mergea prin padure cu pas nervos, bucurandu-se de moliciunea ierbii si de blandetea aerului.

Umbrele pomilor se alungeau pe covorul de muschi. Uneori luna asternea in luminisuri pete albe, iar el pregeta sa inainteze, crezand ca are inainte o panza de apa, sau un ochi de balta linistita si verzuie ca iarba. Pretutindeni domnea o tacere adanca; si Iulian nu zarea nici una din dobitoacele care, cu putin inainte, rataceau prin preajma castelului. Codrul se indesi, intunericul se inteti. Treceau adieri de vant cald amestecate cu miresme molesitoare. Pasii i se afundau in mormane de frunze vestede; se rezema de un stejar ca sa rasufle putin.

Deodata, din spatele sau, tasni o namila neagra – un mistret. Iulian nu avu timpul sa-si intinda arcul si se necaji de acest fapt ca de o nenorocire.

Pe urma, dupa ce iesi din padure, zari un lup care se strecura pe langa niste maracinisuri.

Iulian slobozi o sageata. Lupul se opri, intoarse capul, il privi, apoi isi vazu de drum. Fugea pastrand mereu aceeasi distanta, oprindu-se din cand in cand si pornind de indata ce era tintit.

Iulian strabatu pe urmele lui o campie nesfarsita, apoi niste movile de nisip, si in cele din urma ajunse pe un podis inconjurat cat vedeai cu ochii de un tinut foarte intins. Lespezi netede erau presarate printre cavouri pe jumatate ruinate. La fiece pas se impiedica de schelete pe jumatate dezgropate; din loc in loc, cruci putrezite zaceau jalnic pe o rana. Dar iata ca in umbra nedeslusita a mormintelor niste forme prinsera sa se miste, si niste hiene se ivira, tremurand speriate. Se apropiara de el, clempanind cu ghea­rele pe lespezi, si il adulmecara cu un marait care le descoperea gingiile. El trase spada. Hienele se risipira care-ncotro si, continuandu-si fuga lor schioapa si smucita, se pierdura in departare intr-un nor de praf.

Un ceas mai tarziu, intalni intr-o rapa un taur furios, care scor­monea nisipul cu copita pregatindu-se sa se repeada cu coarnele inainte. Iulian ii infipse spada in grumaz. Dar spada i se rupse in bucati ca si cum animalul ar fi fost de bronz; Iulian inchise ochii asteptandu-si sfarsitul. Dar cand ii redeschise, taurul se facuse nevazut.

Atunci in sinea sa simti o prabusire, simti ca moare de rusine. Intelese ca o forta superioara ii nimicea puterea; intra din nou in padure cu gandul sa se intoarca acasa.

Padurea era tesuta cu liane; el isi facea drum taindu-le cu sabia cand deodata un dihor i se strecura printre picioare, o pantera ii sari peste umar, iar un sarpe zvacni pe langa el incolacindu-se pe trunchiul unui frasin.

Pe o creanga, printre frunze, zari o cioara uriasa care il privea; si puzderii de puncte scanteiau printre ramuri ca si cum intreg firmamentul ar fi lasat sa-si picure in padure stelele. Erau ochii vietatilor – pisici salbatice, veverite, bufnite, papagali, maimute.

Iulian le tintea cu arcul; dar sagetile, cu penele lor, se asezau pe frunze ca niste fluturi albi. Le arunca pietre; dar pietrele cadeau fara sa le atinga. Se blestema, ar fi vrut sa se ia la bataie pe sine insusi, striga, ocari, inabusindu-se de manie.

Treptat, toate animalele pe care le urmarise se ivira din nou, adunandu-se in cerc tot mai strans in jurul lui. Unele sedeau pe labele dindarat, altele pe tuspatru picioarele, cat erau de inalte. Iar el statea la mijloc, inghetat de spaima, nefiind in stare sa faca nici o singura miscare. Printr-un efort imens de vointa, indrazni un pas; cele care stateau cocotate prin copaci isi deschisera aripile, cele care calcau pamantul isi miscara labele; si toate se urnira o data. cu el, pornind dimpreuna cu el.

Hienele mergeau inaintea lui, lupul si cu mistretul in spate. Taurul, in dreapta, clatina din cap; iar in stanga, sarpele se tara incolacindu-se printre copaci, in timp ce pantera, arcuindu-si spinarea, inainta aci cu pasi catifelati, aci in lungi salturi. El mergea cat putea de incet ca sa nu le intarate; si din inima tufisurilor vedea iesind porci spinosi, vulpi, vipere, sacali si ursi.

La un moment dat, Iulian o lua la fuga; incepura sa alerge si ele. Sarpele suiera, jivinelor puturoase le curgeau balele. Mistretul ii atingea calcaiele cu coltii, lupul podul palmelor cu mustatile. Maimutele il ciupeau, strambandu-se, dihorul i se rostogolea peste picioare. Un urs ii dobori palaria cu o lovitura de laba; si pantera, dispretuitoare, lasa sa cada jos sageata pe care o purtase in bot.

Un fel de batjocura se desprindea din miscarile lor viclene, in timp ce il cercetau cu coada ochiului, pareau ca in gandul lor cloceau o razbunare; iar el, asurzit de bazaitul insectelor, lovit de cozile si de aripile pasarilor, inabusit de toate acele rasuflari incinse, mergea cu bratele intinse si cu ochii inchisi ca un orb, fara macar sa aiba puterea sa strige «iertare»!

Cantecul unui cocos strabatu vazduhul. Alti cocosi ii raspunsera; se lumina de ziua; si Iulian recunoscu, dincolo de portocali, acoperi­sul palatului sau.

In marginea unui lan, zari la o azvarlitura de bat niste potarnichi rosii care zburataceau prin miriste. Isi descheie mantia si o azvarli asupra lor ca o plasa. Cand o trase indarat, nu mai gasi dedesubt decat o pasare, si aceea moarta de mult, putrezita.

Aceasta noua dezamagire il scoase din fire mai rau decat cele­lalte. Pofta de a ucide il napadea din nou; in lipsa de animale ar fi fost in stare sa omoare oameni.

Urca catesitrei terasele, deschise usa cea mare cu o lovitura de; pumn, dar odata inauntru, la piciorul scarii, amintirea scumpei sale sotii ii inmuie inima. Dormea desigur si avea sa tresara vazandu-l.

Isi scoase binisor sandalele, urca scara tiptil, apasa incet pe clanta si intra.

Bucatelele de geam colorate, in alveolele lor de plumb, adum­breau lumina slaba a zorilor. Iulian se impiedica de niste haine pe jos; putin mai departe se lovi de o masuta incarcata cu talere, «inseamna ca a mancat», isi zise el; si inainta catre patul cufundat in intunericul din fundul iatacului. Cand fu alaturi, vru sa-si imbra­tiseze sotia si se inclina spre perna pe care dormeau unul langa altul cei doi batrani. Simti sub buze atingerea unei barbi.

Se trase speriat indarat gandindu-se ca poate e nebun; dar se apleca iar asupra patului, pipaind, si dadu de un par lung de femeie. Ca sa se convinga ca gresise, mai trecu o data cu mana incet peste perna. Nu, nu gresise; era intr-adevar o barba de barbat! Un barbat culcat cu sotia lui!

Orbit de o furie fara margini, trase pumnalul; si tremurand din tot trupul, cu spume la gura, urland ca o fiara, se napusti asupra lor si incepu sa-i loveasca cu sete. Apoi se opri. Cei doi batrani, strapunsi in inima, nici nu se clintisera. El asculta acum cu luare aminte horcaielile lor aproape identice si, pe masura ce acestea slabeau, un glas in departare incepea sa se auda ca o tanguire pre­lunga. Mai intai nedeslusit, apoi tot mai apropiat si mai chinuitor, Iulian recunoscu, ingrozit, mugetul cerbului cel mare si negru.

Se rasuci pe calcaie si i se paru ca vede in prag fantoma sotiei sale, cu o lumanare in mana.

Alergase intr-un suflet, atrasa de zgomot. Dintr-o privire inte­lese totul si, de groaza, o lua la fuga, scapand din mana faclia.

El o ridica.

Tatal si mama sa se aflau in fata lui, intinsi pe spate, cu cate o gaura in piept; iar chipurile lor blande si senine pareau ca pas­treaza o taina vesnica, numai de ei stiuta. Pielea lor alba era manjita de sangele care inrosise cearsafurile, se prelinsese pe jos si stro­pise trupul unui Christ din fildes atarnat la capataiul patului. Re­flexul stacojiu al vitraliilor, strapunse acum de prima sulita a soarelui, lumina aceste pete rosii, multiplicandu-le si risipindu-le prin toata incaperea. Iulian se apropie de cei doi morti nevoind sa creada, zicandu-si ca asa ceva nu era cu putinta, ca se inselase, ca se intampla uneori asemanari ciudate. Se apleca usor ca sa-l vada de aproape pe mosneag; si zari intre pleoapele lui intredeschise, o privire stinsa care il arse ca focul. Apoi trecu de cealalta parte a patului, in care zacea batrana cu obrazul pe jumatate ascuns sub suvitele de par alb. Iulian isi strecura degetele sub ceafa ei, ii ridica usor capul; si o privea tinand-o cu bratul teapan, in timp ce cu celalalt o lumina cu faclia. Stropi din salteaua imbibata picurau rar pe dusumea.

La sfarsitul zilei, se infatisa inaintea sotiei sale; si cu un glas care nu mai semana cu al sau ii porunci ca ea sa nu-i mai raspunda, sa nu se mai apropie de el, sa nu-l mai priveasca, si sa indeplineasca, intocmai toate poruncile lui, care trebuiau urmate cu strasnicie sub pedeapsa blestemului.

Inmormantarea avea sa se faca potrivit dispozitiilor pe care le lasase el in scris, pe un scaunas de rugaciuni, in camera unde se aflau cele doua trupuri. Ii lasa ei palatul, supusii, toate bunurile lui, fara sa-si opreasca nici macar hainele de pe dansul si sandalele, pe care aveau sa le gaseasca la piciorul scarii.

Ea care nu facuse decat sa urmeze vointa lui Dumnezeu, prilejuindu-i aceasta crima, trebuia sa se roage pentru sufletul lui, deoarece de acum inainte el nu mai exista.

Mortii fura inhumati cu toata cinstirea datorata rangului lor, in cripta unei manastiri, cale de trei zile departare de castel. Un calugar cu gluga lasata pe ochi urma cortegiul, departe de ceilalti, fara ca cineva sa cuteze a-i vorbi.

In timpul slujbei, statu cu fruntea in tarana, intins cu bratele in cruce la intrarea bisericii.

Dupa ingropaciune, il vazura apucand pe cararea ce ducea spre munti. Se uita de mai multe ori inapoi, apoi nu se mai zari.

III

Se duse, cersindu-si traiul prin lume.

Pe drumuri intindea mana spre calaretii care treceau, se apropia si cu plecaciuni cerea de pomana seceratorilor, sau ramanea nemis­cat langa garduri; si pe chipul lui era atata jale ineat nimeni nu pregeta sa-l miluiasca.

Ca sa se umileasca, incepea sa-si istoriseasca povestea; atunci toti o luau la fuga facandu-si cruce. Prin satele pe unde mai trecuse, de indata ce il recunosteau, inchideau portile, il ame­nintau sau aruncau dupa el cu pietre. Unii, mai milostivi, puneau un blid pe marginea ferestrei, apoi inchideau oblonul ca sa nu-l vada.

Hulit pretutindeni, incepu sa ocoleasca oamenii; se hrani cu radacini, cu verdeturi, cu fructe cazute pe jos, si cu scoici pe care le cauta de-a lungul plajelor.

Uneori, ajungand pe o muchie de deal, vedea sub ochii sai o puzderie de acoperisuri ingramadite unele intr-altele, cu clopotnite de piatra, cu poduri, turnuri, strazi intunecoase care se intretaiau, si de unde urca pana la el un zumzet neintrerupt.

Nevoia de a-si amesteca viata cu viata altora il facea sa coboare in oras. Dar expresia bestiala inscrisa pe chipurile oamenilor, boca­nitul muncilor lor, raceala si rasteala vorbelor lor faceau sa-i inghete inima. In zilele de sarbatoare, cand clopotele bisericilor inveseleau dis-de-dimineata lumea toata, el se uita la locuitori cum ieseau de prin case, apoi la dansurile lor prin piete, la butoaiele cu bere ase­zate pe la raspantii, la brocarturile intinse la intrarea locuintelor princiare, iar pe inserat, cand prin geamurile de la parter zarea in case mese lungi de familie cu bunici care isi tineau nepotii pe genunchi, il inabuseau hohotele de plans si se intorcea iar la camp si la padure.

Privea cu drag si duiosie la manjii care zburdau pe pajisti, la pasari in cuiburile lor, la gazele care se odihneau pe flori; dar toate, la apropierea lui, se-mprastiau, se ascundeau speriate, isi luau zborul.

Cauta locurile cele mai singuratice. Dar vantul ii aducea in auz zgomote care semanau cu un horcait; roua care isi picura lacrimile pe pamant ii amintea de alte picaturi cu mult mai grele. Soarele, in fiecare seara, improsca norii cu sange; si in fiece noapte, in vis, paricidul sau reincepea.

Isi facu un brau din tepi de fier. Urca in genunchi toate dealu­rile care aveau cate o bisericuta in varf. Dar neiertatorul gand ii intuneca stralucirea altarelor, chinuindu-l chiar si in mijlocul celor mai aspre si dureroase penitente.

Nu se razvratea impotriva lui Dumnezeu care ii impusese aceasta fapta, dar era disperat ca putuse sa o savarseasca.

Propria lui fiinta ii inspira atata sila incat, nadajduind sa se descotoroseasca de ea, o expuse la tot felul de primejdii. Scapa niste paralitici din incendii, niste copii din fundul prapastiilor. Dar focul il cruta, prapastia il azvarlea indarat.

Timpul nu-i potoli suferinta. Ea devenea de nesuportat. Se hotari sa moara.

Intr-o zi, aflandu-se la marginea unei fantani, si aplecandu-se deasupra ei ca sa-i cerceteze adancimea, vazu aparand in fata lui un batran slabanog, cu barba alba si cu o infatisare atat de jalnica incat ii fu cu neputinta sa-si stapaneasca lacrimile. Celalalt plangea si el. Fara sa-si recunoasca propriul chip, Iulian isi amintea nela­murit de un obraz ce aducea cu cel din oglinda apei. Deodata scoase un tipat; era tatal sau si nu se mai gandi sa-si curme zilele.

Astfel, purtand povara amintirii, strabatu nenumarate tinuturi; si intr-un rand ajunse langa un rau a carui trecere era deosebit de primejdioasa, atat din pricina cursului sau involburat, cat si pentru ca malurile ii erau acoperite pe o mare intindere cu mal. Nimeni, de multa vreme, nu mai indraznise sa-l treaca.

O luntre veche, pe jumatate ingropata in namol, se zarea printre trestii. Cercetand-o, Iulian descoperi o pereche de vasle; si ii veni in minte sa-si intrebuinteze viata slujindu-i pe ceilalti.

Incepu sa construiasca pe mal un fel de drum care sa ingaduie coborarea pana la vad; isi rupea unghiile miscand din loc pietroaie cat toate zilele; le sprijinea de pantece ca sa le care, aluneca, se afunda; in cateva randuri fu cat pe ce sa-l inghita namolul.

Dupa aceea repara luntrea cu bucati ramase cine stie de cand, de la corabii naufragiate, si isi facu o coliba din lut si trunchiuri de copaci.

Vadul fiind cunoscut, aparura calatorii. Il chemau de pe celalalt mal, facandu-i semne cu mici stegulete; Iulian sarea repede in barca. Luntrea era foarte greoaie; si o mai si incarcau cu tot felul de saci si de greutati, fara a mai socoti animalele de povara care, speriate, azvarleau din copite ingreunand si mai mult trecerea. Iulian nu cerea nimic pentru truda lui; unii ii dadeau ramasite din merindea lor pe care o scoteau din desaga, sau vechituri pe care nu le mai purtau. Artagosii se rasteau dracuind. Iulian ii dojenea cu blandete, iar ei ii raspundeau injurandu-l. El se multumea sa-i binecuvanteze.

O masuta, un scaunel, un culcus de frunze uscate si trei strachini de lut alcatuiau tot avutul sau. Doua gauri in perete ii slujeau de ferestre. Intr-o parte se intindeau cat vedeai cu ochii niste sesuri sterpe, presarate ici colo cu lacuri palide; in fata lui, raul cel mare isi rostogolea apele verzui. Primavara, pamantul jilav avea un miros de putregai. Apoi un vant neastamparat ridica din tarana, vartejuri de praf, care patrundeau pretutindeni, trosnindu-ti in dinti, turburand apa. Ceva mai tarziu incepeau norii de tantari, cu zumzete si intepaturi care nu incetau nici ziua, nici noaptea. Dupa, aceea veneau ingheturi cumplite care dadeau tuturor lucrurilor duritatea pietrei si starneau o foame innebunitoare de carne.

Treceau luni intregi fara ca Iulian sa vada tipenie de om. Adeseori inchidea ochii, incercand sa-si regaseasca in amintire tineretea; vedea curtea unui castel, cu caini de vanatoare la scara, cu servitori in sala de arme, si, sub un leagan din ramuri de vita, un baietandru cu par balai intre un batran castelan imbracat in blanuri si doamna sa cu scufa inalta; dar in aceeasi clipa i se suprapunea in minte imaginea celor doua cadavre. Atunci se trantea pe pat cu fata in jos si gemea:

– Vai, bietul meu tata! Biata mea mama! Dragii mei parinti!

Si cand il dobora oboseala, vedeniile mortii continuau sa-l chinuie in vis.

Intr-o noapte, prin somn i se nazari ca il striga cineva. Atinti urechea dar nu deslusi decat mugetul valurilor. Apoi se auzi din nou strigat:

– Iulian!

Glasul venea de pe malul celalalt, ceea ce i se paru cu totul straniu, dat fiind latimea raului. Chemarea rasuna si a treia oara:

– Iulian!

Era un glas puternic care vibra ca un clopot de biserica.

Aprinse felinarul si iesi din coliba. O vijelie naprasnica bantuia in noapte. Negurile erau adanci, strapunse doar ici-colo de spuma alba a valurilor care se izbeau cu furie de mal.

Dupa o clipa de sovaire, Iulian desfacu priponul. Apele pe loc se linistira, luntrea aluneca deasupra lor si ajunse la celalalt mal, unde astepta un om.

Acesta era infasurat intr-o panza zdrentuita, avea fata ca o masca de ghips si ochii mai aprinsi ca jarul. Apropiindu-si de el felinarul, Iulian baga de seama ca era plin de o lepra hidoasa. Cu toate acestea, din infatisarea sa se desprindea un fel de maretie regeasca.

De indata ce se urca in barca, aceasta se afunda neasteptat, apasata parca de greutatea lui; o smucitura o inalta din nou; si Iulian se puse pe vaslit.

La fiece izbitura de lopata involburarea valurilor ridica pieptul luntrii in sus. Apa, mai neagra ca smoala, se talazuia manioasa de cele doua parti. Aci sapa prapastii, aci ridica munti; iar luntrea cand dantuia sus, cand se pravalea in adancuri, sucita si zgaltaita de vant.

Iulian se inclina cu bratele larg desfacute, proptindu-se cu picioarele, apoi se rasturna pe spate cu o smucitura a intregului trup, ca sa aiba mai multa putere. Grindina ii biciuia mainile, ploaia ii siroia pe spinare, suflarea vijelioasa, a vuitului ii taia rasuflarea. O clipa se opri, si luntrea fu tarata de curent. Dar pricepand ca era vorba de un fapt fara seaman, de un ordin caruia nu putea sa nu i se supuna, apuca din nou vaslele; si trosnetul strapazanelor sfasia urletul furtunii.

Micul felinar ardea in fata lui. Pasarile care treceau in zbor ii acopereau din cand in cand lumina. Cu coada ochiului, Iulian zarea privirile Leprosului care statea in picioare in spatele lui, nemiscat ca un stalp.

Si astfel trecu mult, foarte mult timp!

In sfarsit ajunsera la coliba. Intrara, Iulian inchise usa; si intorcandu-se spre strain il vazu ca se asezase pe scaunel. Panza care il infasura ca un lintoliu ii cazuse pana la solduri. Si umerii, pieptul si bratele slabanoage ii erau prinse intr-un fel de carapace formata din coaja bubelor supurande care il acopereau. Cute mari si adanci ii brazdau fruntea. Aidoma unui schelet, in locul nasului avea o gaura; iar dintre buzele vinete ii iesea o rasuflare deasa ca o pacla, ce duhnea groaznic.

Mi-e foame! zise el.

Iulian ii dadu tot ce avea: o bucata veche de slanina si niste coji de paine neagra.

Celalalt le infuleca lacom, si Iulian baga de seama ca pe masa, pe strachina si pe manerul cutitului de care se folosise strainul aparusera aceleasi pete care se vedeau si pe trupul lui.

Dupa aceea acesta spuse:

Mi-e sete!

Iulian se duse sa-si caute ulciorul; si luandu-l, simti raspandindu-se din el o aroma care ii desfata sufletul si narile: era vin; ce chilipir! dar Leprosul intinse bratul si dintr-o sorbitura il goli pana la fund. Apoi spuse:

Mi-e frig!

Iulian, cu opaitul lui, aprinse un maldar de ferigi in mijlocul colibei.

Leprosul se apropie sa se incalzeasca; si, chircit pe vine, tremura din toate madularele, puterile il paraseau; ochii nu-i mai straluceau, ranile incepusera sa-i zemuiasca si, cu glas aproape stins, ii sopti:

Du-ma la pat!

Iulian il ajuta incetisor sa se tarasca pana la pat si chiar intinse peste el ca sa-l acopere panza luntrii.

Leprosul gemea. Colturile gurii ii dezveleau dintii, un horcait neintrerupt ii zbuciuma pieptul, iar burta, la fiece rasuflare, i se lipea de sira spinarii.

Pe urma inchise ochii.

Simt ca-mi ingheata oasele! Vino langa mine! ii ceru el lui Iulian.

Si Iulian, dand la o parte panza, se intinse pe culcusul de frunze uscate, alaturi de el.

Leprosul intoarse capul spre dansul:

Dezbraca-te, sa-mi dai caldura trupului tau!

Iulian se despuie de zdrentele lui; apoi, gol cum il facuse maica-sa, se culca din nou in pat; si simtea alaturi de coapsa lui pielea Leprosului, mai rece decat a unui sarpe si mai aspra ca o razatoare.

Cauta sa il imbarbateze; dar celalalt raspundea, gafíind:

Am sa mor! Am sa mor! Apropie-te de mine, incalzeste-ma! Nu cu mainile! Cu tot trupul!

Iulian se intinse cu totul peste el, gura pe gura, piept peste piept.

Atunci Leprosul il stranse in brate; si dintr-o data privirile lui capatara stralucirea stelelor; parul lui se lungi ca razele soarelui; rasuflarea lui avu mireasma trandafirilor; un nor de tamaie se inalta din vatra; afara valurile cantau. In timpul acesta, un noian de desfatari, o bucurie supraomeneasca se revarsa in sufletul lui Iulian, care parca plutea topit de fericire; iar acela ale carui brate continuau sa-l stranga, crestea, crestea mereu, atingand cu capul si cu picioarele cei doi pereti ai colibei. Acoperisul zbura, vazduhul se desfasura la nesfarsit; si Iulian urca spre zarile albastre, fata in fata cu Domnul Nostru Iisus Cristos, care il lua cu el la ceruri.

Aceasta este povestea sfantului Iulian cel primitor, aproape asa cum se afla ea zugravita pe vitraliul unei biserici din tinutul meu de bastina.

Irodiada

Cetatea[8] Mahaerus[9] se inalta la rasarit de Marea Moarta, pe un pisc de bazalt in forma de con. Patru vai adanci o inconjurau: doua pe laturi, una in fata, iar a patra in fund, de cealalta parte. Case multe se inghesuiau la picioarele ei in incinta unui zid ce serpuia urmand sinuozitatile terenului; iar un drum in zigzag, sapat in stanca, lega orasul de fortareata, care, cu meterezele ei inalte de o suta douazeci de picioare, sustinute de numerosi contraforti, cu crenelurile si, din loc in loc, cu turnurile ei ca niste ornamente, parea o coroana, de piatra atarnata deasupra prapastiei.

Inauntru se afla un palat[10] impodobit cu porticuri, avand drept acoperis o terasa incercuita cu o balustrada din lemn de sicomor, in care erau implantate catarge de al caror varf se prindea o imensa foaie de cort.

Intr-o dimineata, inainte de ziua, Tetrarhul Irod Antipa[11] urca pe terasa, se rezema cu coatele si privi.

Muntii jos sub el incepeau sa-si dezvaluie crestele, in timp ce masa lor era, pana in adancul haurilor, cufundata inca in bezna. Plutea o ceata ce prinse sa se destrame si contururile Marii Moarte iesira la iveala. Zorile care rasareau in spatele cetatii Mahaerus raspandeau o roseasa difuza. Curand lumina lor se rasfirase asupra nisipurilor de pe tarm, asupra colinelor, asupra desertului si, in departare, asupra muntilor Iudeei, care isi unduiau spinarile zgrunturoase si cenusii. Masivul Engaddi, in mijlocul lor, inscria o dunga neagra; Hebronul, mai in fund, se rotunjea ca o cupola; Esquolul era acoperit cu livezi de rodii, Sorekul cu vii, Karmelul cu lanuri de susan; iar turnul Antonia, cu forma lui de cub infricosator, domina intreg Ierusalimul. Tetrarhul intoarse capul si imbratisa cu privirea, spre dreapta, palmierii din Ierihon; gandul ii zbura spre celelalte orase ale Galileei sale: Capernaum, Endor, Nazaret, Tiberiada, unde cine stie daca avea sa se intoarca vreodata. In vremea asta Iordanul continua sa curga peste sesul arid. Albeata acestuia iti lua ochii ca o intindere de zapada. Lacul parea acum din lapis-lazuli; si iata ca la capatul sau de miazazi, dinspre Yemen, Antipa descoperi tocmai ceea ce se temuse sa vada: o puzderie de corturi cafenii; barbati cu lancii se miscau printre cai, si focuri pe cale sa se stinga licareau ca niste scantei, una cu pamantul. Erau ostile regelui arabilor, pe a carui fiica o repudiase ca sa o ia pe Irodiada, sotia unuia dintre fratii sai ce traia in Italia, fara pretentii de domnie[12].

Antipa astepta ajutorul romanilor; si pentru ca Vitellius, guvernatorul Siriei[13], intarzia sa se arate, era ros de nelinisti.

Sa-l fi defaimat oare Agrippa[14] in ochii imparatului? Filip, cel de al treilea frate al sau, suveranul Bataneei, se inarma si el pe ascuns. Iudeii erau satui de moravurile lui pagane iar toti ceilalti de stapanirea lui; asa incat sovaia intre doua planuri: sa-i imbuneze pe arabi sau sa incheie o alianta cu partii; si pe motiv ca voia sa-si sarba­toreasca aniversarea, poftise chiar in ziua aceea la un mare banchet pe sefii ostirii, pe administratorii pamanturilor sale si pe mai-marii Galileei.

Scormoni cu privirea ascutita toate drumurile. Erau pustii. Vulturi ii treceau in zbor pe deasupra capului; ostenii, de-a lungul meterezelor, dormeau rezemati de zid; in castel nimic nu se clintea.

Deodata, un glas departat, iscat parca din strafundurile pamantului, il facu pe Tetrarh sa paleasca. Se apleca sa asculte; glasul amutise. Apoi reincepu; atunci Tetrarhul batu din palme si striga:

Mannaei! Mannaei!

Un barbat i se infatisa pe loc, gol pana la brau, ca baiesii. Era foarte inalt, batran, numai piele si os, si purta la sold un hanger intr-o teaca de bronz. Parul sau, ridicat in sus si prins intr-un pieptene, ii sporea inaltimea fruntii. Un fel de toropeala parea ca ii decoloreaza ochii, dar dintii ii straluceau iar degetele de la picioare i se sprijineau usor de lespezi, intreaga lui faptura avand agilitatea unei maimute iar chipul incremeneala unei mumii.

Unde e ? intreba Tetrarhul.

Mannaei raspunse aratand cu degetul ceva in spatele lor:

Acolo! tot acolo! Mi s-a parut ca-l aud.

Si Antipa, dupa ce trase adanc aer in piept, ii puse mai multe intrebari despre Iaokanann acela pe care latinii il numeau sfantul Ioan Botezatorul. Mai fusesera cumva vazuti cei doi oameni, admisi dintr-o prea mare bunavointa luna trecuta in hruba lui, si se aflase de atunci ce anume venisera sa faca?

Mannaei raspunse:

– Au schimbat cu el vorbe tainice, ca talharii seara la raspantii de drumuri. Pe urma s-au dus spre Galileea-de-Sus, spunand ca vor aduce o veste mare.

Antipa lasa capul in jos si rosti infricosat:

– Pazeste-l! Pazeste-l bine! Si nu mai ingadui nimanui sa intre la el! incuie bine usa! Acopera groapa! Nici nu trebuie sa mai banuie lumea ca traieste!

Chiar si fara sa fi primit aceste porunci, Mannaei le indeplinise; caci Iaokanann era iudeu, iar el ii ura pe iudei, ca toti samaritenii.

Templul lor din Garizim, pe care Moise voise sa-l faca centrul Ierusalimului, nu mai exista inca din timpul regelui Hyrcan; in schimb cel din Ierusalim il exaspera ca o insulta, ca o neincetata samavolnicie. O data Mannaei se strecurase inauntru ca sa-i pangareasca altarul cu oase de morti. Tovarasii sai, mai putin iuti de picior, fusesera prinsi si decapitati.

Il zarea si acum acolo in fund, intre doua dealuri. In soare, zidurile lui de marmura alba si placile de aur ale acoperisului scli­peau orbitor. Parea un munte de lumina, o plasmuire supraome­neasca, coplesind totul prin bogatia si trufia sa.

Mannaei intinse amandoua bratele spre Sion; si, stand foarte drept, cu capul dat pe spate, cu pumnii stransi, rosti un blestem, incredintat ca vorbele aveau prin ele insele putere de infaptuire.

Antipa asculta, nepasator.

Samariteanul mai spuse:

– In unele clipe se zbuciuma de parca ar voi sa fuga, de parca ar nadajdui o scapare. Alteori sta pleostit ca o vita bolanda; dar mi se intampla sa-l aud mergand pe intuneric si vorbind de unul singur: „Ei si? Pentru ca el sa creasca, trebuie sa descresc eu!'

Antipa si cu Mannaei se privira. Dar Tetrarhul era prea obosit ca sa mai stea sa cugete.

Toti muntii din jur, ca niste gigantice talazuri impietrite, toate acele rape negre pe coastele falezelor, nemarginirea cerului albastru, lumina orbitoare a zilei, adancimea prapastiilor il tulburau; si-l napadea un fel de jale cand imbratisa cu privirea desertul ale carui nisipuri rascolite inchipuiau amfiteatre si palate daramate. Vantul cald aducea un miros de pucioasa ce parea a fi rasuflarea acelor orase blestemate, ingropate mai jos decat tarmul sub greutatea apelor. Aceste semne ale unei manii nepieritoare ii inspaimantau gandirea; si statea rezemat cu coatele pe balustrada, cu ochii atintiti in gol si cu tamplele in maini. Cineva ii atinse umarul. Se intoarse. Irodiada era in fata lui.

Un vesmant usor de purpura o invaluia pana la sandale. Fiindca iesise grabnic din iatac, nu avea nici salba, nici cercei; o cosita de par negru ii aluneca pe umar pierzandu-i-se intre sani. Narile ei, prea rasfrante, frematau; bucuria unei izbanzi ii lumina chipul; si, zgaltaindu-l pe Tetrarh, ii spuse cu glas triumfator:

Cezarul ne iubeste! Agrippa este in inchisoare

Cine ti-a spus?

Stiu eu! Apoi adauga:

Fiindca a dorit domnia lui Caius![15]

Desi traia din pomana lor, tanjise dupa titlul de rege la care aspirau si ei. Dar pe viitor nici o teama! Inchisorile lui Tiberiu se redeschid cu greu, si viata nu e niciodata sigura in ele.

Antipa o intelese; si cu toate ca era sora lui Agrippa, gandul ei atroce i se paru indreptatit. Asasinatele erau o urmare fireasca a lucrurilor, fatalitate a familiilor regesti. In aceea a lui Irod nici nu se mai numarau.

Apoi Irodiada ii dezvalui tot ceea ce uneltise: curtenii mituiti, scrisorile interceptate, spioni la toate usile, si cum izbutise sa-l atraga in mreje pe Eutyches[16] denuntatorul.

Parca ma costa ceva? Pentru tine am facut cu mult mai mult! Mi-am parasit copila!

Dupa despartirea de primul ei sot, isi lasase odrasla la Roma, nadajduind ca va avea cu Tetrarhul alti copii. Nu pomenea nici­odata de fiica ei. Antipa se intreba de unde ii venise acest brusc acces de duiosie.

Intre timp slugile desfasurasera panza de cort si asezasera in graba perine mari in jurul lor. Irodiada se lasa sa cada pe una din ele si plangea intorcandu-se cu spatele. Apoi, isi trecu mana peste pleoape si spuse ca nu mai voia sa se gandeasca la trecut si ca se simtea fericita; si ii aminti de Roma si de ceasurile cand stateau de vorba in atrium, de intalnirile lor la terme, de plimbarile pe Via Sacra si de serile petrecute in vile splendide, leganati de susurul havuzurilor, sub boltile inflorite, avand in fata ochilor campia romana. Vorbindu-i se uita la el ca altadata, si vru sa se lase la pieptul lui cu alintari. Dar el o respinse. Iubirea pe care incerca ea s-o reinvie era atat de departe acum! Si toate nenorocirile lui de acolo se trageau caci se implineau curand doisprezece ani de cand dainuia razboiul. Il imbatranise pe Tetrarh. Umerii i se incovoiau sub toga intunecata tivita cu violet; parul incaruntit i se amesteca cu barba iar soarele care strabatea prin prelata ii lumina in plin fruntea brazdata de griji. Fruntea Irodiadei era si ea incretita; si amandoi, fata in fata, se priveau acum dusmanos.

Pe coastele muntilor drumurile incepusera sa misune de oameni; pastori isi indemnau vitele, copii trageau magari de capastru, randasi manau caii. Cei ce coborau de pe inaltimile de dincolo de Mahaerus dispareau undeva in spatele castelului; altii urcau din fundul rapei din fata, si odata ajunsi in oras, isi descarcau poverile prin curti. Erau furnizorii Tetrarhului, sau slujitorii oaspetilor lui, sositi inaintea stapanilor.

Dar iata ca in fundul terasei, la stanga, se ivi un esenian, in vesmant alb, cu picioarele goale, cu infatisarea stoica. Mannaei se repezi din dreapta cu hangerul ridicat.

Irodiada ii striga:

Ucide-l!

Stai! spuse Tetrarhul.

Mannaei ramase pironit locului; celalalt de asemeni. Apoi se departara coborand, fiecare pe alta scara, de-a-ndaratelea, fara sa se piarda din ochi.

Il cunosc! spuse Irodiada, se numeste Fanuel si incearca sa-l vada pe Iaokanann pe care in orbirea ta inca il mai lasi in viata.

Antipa obiecta ca intr-o zi avea poate sa le fie de folos. Atacurile sale impotriva Ierusalimului castigau de partea lor pe ceilalti Iudei.

Te inseli! exclama ea. Ei se supun oricarui stapan dar nu sunt in stare sa-si faureasca o tara! Cat despre acela care atata poporul cu sperante si fagaduieli ramase de la Nehemias[17], cea mai buna politica era sa-l omoare.

Dar Tetrarhul era de parere ca nu e nici o graba. Iaokanann pri­mejdios? Haida de? Se prefacu ca ii vine sa rada.

Inceteaza!

Si ii povesti cum o umilise intr-o zi cand se dusese la Galaad sa asiste la recoltarea balsamului. Niste oameni pe malul raului tocmai se imbracau. Alaturi, pe o movila, vorbea un barbat. Avea o bucata de piele de camila in jurul salelor, iar capul ii semana cu al unui leu. „De indata ce ma zari, scuipa asupra mea toate afuriseniile profeti­lor. Ochii ii scanteiau; glasul ii tuna; ridica bratele spre cer ca si cum ar fi vrut sa dezlantuie fulgerele. Degeaba incercam sa fug: roatele carului mi se infundasera in nisip pana la osii; si ma indepar­tam incet, ascunzandu-mi obrazul sub mantie, ingrozita de aceste ocari care ma biciuiau ca o grindina'.

Iaokanann o impiedica sa traiasca. Atunci cand fusese prins si legat cu funii, soldatii avusesera porunca sa-l injunghie in cazul ca s-ar fi impotrivit; dar el se aratase bland. Ii pusesera serpi in hruba; murisera.

Zadarnicia acestor incercari o scotea din fire pe Irodiada. Dar de ce oare se pornise Iaokanann impotriva ei? Ce avea cu ea?

Invinuirile lui zbierate in fata multimii se raspandisera, umblau din gura in gura; le auzea pretutindeni, era plin vazduhul de ele. Sa fi avut de infruntat legiuni n-ar fi stiut ce-nseamna frica. In schimb forta aceasta mai rea decat taisul sabiilor, si care nu putea fi apucata de nicaieri, era naucitoare; si Irodiada masura cu pasi repezi terasa, palida de manie, negasind cuvinte ca sa talmaceasca ceea ce o ina­busea.

O mai rodea si gandul ca Tetrarhul, cedand opiniei generale, ar fi fost poate in stare sa o repudieze. In cazul acesta totul era pier­dut! Inca din copilarie se visa pe tronul unei vaste imparatii. Si tocmai pentru a-si implini acest vis isi parasise prunul barbat si se insotise cu acesta, care o pacalise, gandea ea.

Bun sprijin am mai aflat intrand in familia ta!

Pretuieste cat si a ta! raspunse scurt Tetrarhul.

Irodiada simti clocotindu-i in vine sangele marilor pontifi si regi care-i fusesera strabuni.

Uiti ca bunicul tau matura templul din Ascalon! Ca ai avut in neamul tau ciobani, talhari de drumul mare, calauze de caravane, o adunatura de parliti care plateau tribut lui Iuda inca de pe timpul regelui David! Toti stramosii mei i-au batut pe ai tai! Cel dintai makabeu v-a gonit din Hebron, Hyrcan v-a silit sa va taiati imprejur

Si, improscandu-l cu dispretul patricianei fata de plebeu, cu ura lui Iacob impotriva lui Edom, ii imputa nepasarea lui la ocari, moliciunea fata de fariseii care il tradau, lasitatea fata de poporul care o ura. „Recunoaste ca esti la fel cu el! Si ca iti pare rau dupa araboaica aceea care dantuieste in jurul pietrelor! N-ai decat! Intoarce-te la ea! Du-te si traieste cu ea, in cortul ei de panza! Mananca pita ei coapta in spuza! Bea lapte acru de oaie! Saruta-i obrajii vineti! Si uita-ma!'

Tetrarhul n-o mai asculta. Privea atent spre acoperisul-terasa al unei case unde se zarea o fata si o batrana, care tinea in mana o umbrela de soare cu un bat de trestie, lung cat o undita de pescuit. Pe terasa se afla un covor iar in mijlocul acestuia un paner mare de calatorie, deschis. Peste marginile lui atarnau amestecate, cingatori, valuri, giuvaericale. Tanara fata se apleca, le lua pe rand, le scutura in aer, apoi le punea la loc. Era imbracata ca romanele, cu o tunica dreapta si cu un peplum strans cu un siret, la capetele caruia atarnau doua boabe mari, de smarald. O curelusa albastra ii strangea parul, prea bogat pesemne caci, din cand in cand, si-l indrepta cu mana. Umbrela de soare isi plimba deasupra ei umbra, ascunzand-o pe jumatate. Antipa ii zari de doua, trei ori pe fuga gatul gingas, ochii migdalati, gura micuta. In schimb, ii vedea bine de la solduri si pana la ceafa boiul, care aci se apleca, aci se ridica, mladios. Incepu sa pandeasca repetarea acestei miscari si rasuflarea i se inteti; in ochi i se aprindeau flacari fugare.

Irodiada il observa. O intreba:

Cine e?

Ea raspunse ca nu stie, si pleca, dintr-o data potolita.

Tetrarhul era asteptat in galerie de cativa galileeni, de seful scribilor, de mai-marele peste pasuni, de administratorul salinelor si de un evreu din Babilon, comandantul calarimii. Toti il intampinara cu urari. Dupa aceea, disparu spre odaile dinauntru.

La capatul unui coridor, dupa colt, ii iesi inainte Fanuel.

Iar tu? Vii pesemne pentru Iaokanann?

Si pentru tine! Vreau sa-ti spun un lucru insemnat.

Si tinandu-se de Antipa ca o umbra, intra dupa el intr-o incapere intunecoasa.

Lumina patrundea aici printr-un grilaj asezat chiar sub tavan si care tinea cat era camera de lunga. Peretii erau vopsiti intr-un grena-inchis, aproape negru. In fund se afla un pat larg de abanos, cu chingi din piele de bou. Deasupra o pavaza de aur stralucea ca un soare.

Antipa strabatu toata incaperea si se intinse pe pat.

Fanuel era in picioare. Ridica bratul si rosti ca si cum spusele i-ar fi fost insuflate de o putere nevazuta:

Cel-de-Sus trimite cand si cand pe unul din fiii sai. Iaokanann este unul din ei. Daca il asupresti, vei fi pedepsit.

Dar el este acela care ma prigoneste! striga Antipa. A vrut de la mine un lucru cu neputinta. De atunci ma sfasie. Si nu eram aspru la inceput! A mers pana acolo incat a trimis de aici din Mahaerus oameni care-mi rascoala provinciile. Vai de viata lui! El ma ataca, eu ma apar!

E-adevarat ca maniile lui sunt nestapanite, raspunse Fanuel. Oricum, trebuie sa-l slobozesti.

Nu da nimeni drumul unei fiare turbate! se supara Tetrarhul.

Esenianul raspunse:

N-ai grija! Se va duce la arabi, la gali, la sciti. Cuvantul lui trebuie sa ajunga pana la capatul pamantului!

Antipa parea coplesit de o vedenie.

Stiu, puterea lui e foarte mare! Mi-e drag, fara sa vreau!

Atunci poruncesti sa fie liber?

Tetrarhul clatina din cap. Se temea de Irodiada, de Mannaei si de necunoscut.

Fanuel incerca sa-l induplece, amintindu-i, ca sa-si sprijine spu­sele, cat de supusi erau esenienii fata de regi. Erau demni de cinste acei oameni sarmani pe care nici chinurile nu izbuteau sa-i supuna, care se invesmantau in tesaturi de in si citeau viitorul in stele. Antipa isi aminti o vorba pe care i-o spusese mai adineaori.

Care este acel lucru atat de insemnat pe care tineai sa mi-l aduci la cunostinta?

In aceeasi clipa dadu buzna un arap. Trupul ii era alb de praf. Abia isi tragea sufletul. Izbuti sa ingaime:

Vitellius!

Ce?! Soseste?

L-am vazut. In mai putin de trei ceasuri va fi aici!

Usile coridoarelor fura smulse parca de vant. Un zumzet de gla­suri umplu palatul, o harababura de oameni care alergau in toate partile, de mobile impinse, de argintarii rasturnate; iar din inaltul turnurilor sunau buciumele ca sa dea de veste sclavilor imprastiati.

II

Meterezele erau intesate de lume cand Lucius Vitellius intra in curte. Sprijinit de bratul talmaciului sau, era urmat de o lectica mare, rosie, impodobita cu pene si oglinzi, si purta toga cu tiv de purpura si incaltamintea de consul, avandu-si lictorii in jurul sau.

Acestia infipsera in dreptul portii cele douasprezece fascii, niste nuiele legate laolalta printr-o curea, cu o secure in mijloc. Atunci toata lumea se cutremura de maretia poporului roman.

Lectica, purtata de opt oameni, se opri. Din ea cobori un adoles­cent pantecos, cu fata plina de cosuri, cu margaritare pe degete. I se oferi o cupa cu vin si mirodenii. O bau si mai ceru una.

Tetrarhul cazuse la picioarele Proconsulului, mahnit, zicea el, ca nu fusese instiintat mai devreme despre cinstea acestei vizite. Altminteri ar fi poruncit ca pe drum cei doi Vitellius sa fie intampinati asa cum se cuvine. Ca doar se pogorau din insasi zeita Vitellia. De altfel, la Roma, unul din marile drumuri, ce ducea de pe Gianiculum, pana la mare, le purta inca numele. Functiile de chestor, de consul, erau nenumarate in familia lor; cat despre Lucius, astazi oaspetele sau, trebuiau sa slaveasca in el pe invingatorul Clitilor, si pe tatal tanarului Aulus, care parea sa fi revenit la el acasa, stiut fiind ca Orientul era patria zeilor. Toate aceste hiperbole fura rostite in latineste. Lucius Vitellius le primi cu nepasare.

Apoi raspunse ca marele Irod era prin el insusi o glorie pentru natia sa. Atenienii ii incredintasera supravegherea jocurilor olimpice.

Zidise temple in cinstea lui Augustus. Era rabdator, iscusit, neclintit in hotarari si intotdeauna credincios Cezarilor.

Intre coloanele cu capiteluri de bronz, aparu Irodiada pasind ca o imparateasa, in mijlocul femeilor sale si al eunucilor care purtau pe tavi de aur casolete cu parfumuri fumegande.

Proconsulul facu trei pasi in intampinarea ei; si dupa ce o saluta cu o inclinare a capului:

–Ce fericire! striga ea, ca de aici inainte Agrippa, dusmanul lui Tiberiu, nu va mai putea face nici un rau!

Vitellius nu aflase inca nimic, si Irodiada i se paru primejdioasa; iar pentru ca Antipa se tot jura ca ar face orice pentru imparat, il intreba:

– Chiar si in dauna altora?

Vitellius luase ostateci de la regele partilor si imparatul nu se mai gandea la acesta; dar Antipa, care fusese de fata la consfatuire, ca sa-si puna in valoare meritele impanzise imediat vestea. De unde ura pe care i-o purta si intarzierea in trimiterea de ajutoare.

Tetrarhul se fastici. Dar interveni Aulus razand:

– Fii pe pace, te apar eu!

Proconsulul se facu a nu fi auzit. Averea tatalui depindea de decaderea fiului; si aceasta floare a mocirlelor din Capreea ii aducea castiguri atat de mari incat isi inconjura odrasla cu mii de atentii, pazindu-se totusi, fiindca era veninoasa.

La poarta se starni larma. Intrasera un sir de catari albi, calariti de niste oameni in haine preotesti. Erau saducei si farisei, manati la Mahaerus de aceeasi ambitie: cei dintai voiau sa obtina functia de sacrificator, ceilalti voiau s-o pastreze[18]. Fetele le erau incrun­tate, mai ales cele ale fariseilor, dusmani ai Romei si ai Tetrarhului. Poalele anterielor lor ii stanjeneau in invalmaseala; si mitrele le alunecau pe fruntile incinse cu fasii de pergament pe care se aflau scrise anumite texte.

Aproape in acelasi timp sosira ostenii din avangarda. Isi pusesera scuturile in saci ca sa le fereasca de praf; si in spatele lor se afla Marcellus, locotenentul Proconsulului, cu cativa scribi care tineau la subsuori niste tablite de lemn.

Antipa numi pe cei mai insemnati din preajma lui: Tolmai, Kantera, Sehon, Ammonius din Alexandria care ii cumpara asfalt, Naamann, capitan al pedestrasilor sai, Iassim Babiloneanul.

Proconsulul Vitellius il zarise pe Mannaei.

– Acela cine este?

Tetrarhul printr-un gest ii dadu sa inteleaga ca era calaul.

Dupa aceea, ii prezenta pe saducei.

Ionathas, un omulet dezghetat si vorbind greceste, ruga pe stapan sa-i cinsteasca cu o vizita la Ierusalim. Acesta ii raspunse ca de buna seama avea sa se duca pe acolo.

Eleazar, cu nasul coroiat si barba lunga, ceru pentru farisei mantia marelui preot inchis in turnul Antonia de catre autoritatile civile.

Dupa aceea galileenii il parara pe Pilat din Pont. Din pricina unui nebun care cauta vasele de aur ale lui David intr-o pestera, langa Samaria, omorase oameni nevinovati; si toti vorbeau deodata, Mannaei mai infuriat decat ceilalti. Vitellius declara ca ucigasii vor fi pedepsiti.

Strigate izbucnira in fata unui portic unde ostenii isi atarnasera scuturile. Le scosesera din invelitori si se vedea pe „umbo' chipul Cezarului. Pentru Iudei aceasta insemna idolatrie. Antipa se duse sa-i lamureasca, in timp ce Vitellius, asezat intre coloane pe un jilt inalt, se mira de indarjirea lor. Tiberiu avusese dreptate sa surghiu­neasca patru sute din ei in Sardinia. Dar la ei acasa erau puternici; asa ca porunci soldatilor sa ia de acolo scuturile.

Din nou il inconjurara pe Proconsul, implorandu-l sa repare ne­dreptati, cersindu-i privilegii, pomeni. Se imbulzeau in jurul lui, rupandu-si hainele, strivindu-se. Ca sa-i imprastie, sclavii loveau cu bastoanele in dreapta si in stanga. Cei care se aflau la poarta voira sa se apropie; ceilalti dimpotriva cautau sa se departeze, dar fura impinsi indarat; doua suvoaie se incrucisau in aceasta masa umana ce se talazuia cuprinsa in chinga zidurilor.

Vitellius intreba de ce era atata lume. Antipa ii spuse pricina: ospatul aniversarii sale; si ii arata cateva slugi care, aplecate piste creneluri, trageau in sus cogeamite cosuri cu carne, fructe, legume, antilope si berze, pesti mari cu sclipiri albastrii, struguri, pepeni verzi, rodii asezate in piramide. Aulus nu se mai putu stapani; dadu buzna spre bucatarii, cuprins de acea lacomie care avea sa minuneze universul.

Trecand pe langa o pivnita, zari niste tingiri ce aduceau a scuturi. Proconsulul se duse si el sa le vada; si ceru sa i se deschida incaperile subterane ale fortaretei.

Acestea erau sapate in stanca, cu bolti inalte si stalpi de sustinere, din loc in loc. In prima se pastrau zale vechi. A doua era intesata cu sulite, care isi aliniau varfurile ascutite rasarind fiecare din cate un pamatuf de pene. Cea de a treia parea captusita cu papura, intr-atat erau de subtiri, de drepte si de lipite unele de altele sagetile. Taisuri de iatagane acopereau peretii celei de-a patra. In cea de a cincea, coifurile, asezate randuri-randuri, alcatuiau cu crestele lor batalioane de serpi rosii. In cea de a sasea nu se vedeau decat tolbe de sageti; intr-a saptea numai jambiere; intr-a opta maneci de zale; in cele urmatoare, furci, carlige, scari, odgoane, pana si stalpi pentru catapulte, pana si clopotei de agatat la gatul dromaderilor! Si pentru ca muntele, din ce in ce mai lat spre baza, era scobit pe dinauntru ca un stup de albine, sub aceste incaperi se aflau altele, mai nume­roase, si la adancimi si mai mari.

Vitellius, cu talmaciul sau Finees si cu Sisenna, seful strangatorilor de dari, le strabateau in lumina tortelor purtate de trei eunuci.

Se desluseau in intuneric lucruri hidoase nascocite de barbari: buzdugane cu tepi pentru strivit testele; sulite cu varfuri otravite ca sa invenineze ranile; clesti semanand a falci de crocodil; cat despre munitii, Tetrarhul avea la Mahaerus rezerve pentru patruzeci de mii de oameni[19].

Si le facuse in eventualitatea unei aliante a dusmanilor sai. Dar Proconsulul isi putea inchipui, si raporta mai departe, ca toate aceste pregatiri fusesera facute impotriva romanilor, drept care ceru lamuriri.

Antipa ii explica cum ca nu erau numai ale lui o buna parte din ele erau menite sa apere cetatea de talhari; mai ales ca trebuiau sa aiba si cu ce tine piept arabilor; de altfel toate acestea apartinu­sera tatalui sau. Si, in loc sa mearga in urma Proconsulului, mergea inaintea lui cu pasi repezi. Deodata, se opri si se lipi de perete, cautand sa-l ascunda cu toga si tinand coatele departate dar canatul unei usi trecea de capul sau.

Vitellius o vazu si voi sa stie ce se afla inauntru.

Numai babiloneanul putea sa o deschida.

Cheama-l pe babilonean!

Il asteptara.

Tatal acestuia venise de pe tarmurile Eufratului sa se puna in slujba marelui Irod, cu cinci sute de calarasi, ca sa apere fruntariile rasaritene. Dupa impartirea regatului, Iasim ramasese la Filip si acum il slujea pe Antipa.

Se infatisa, cu arcul pe umar si biciul in mana. Curele multicolore i se infasurau strans in jurul gleznelor, pe care le avea strambe. Din tunica fara maneci ii ieseau bratele vanjoase, si o caciula de blana ii umbrea chipul cu barba bogata si carliontata.

Mai intai se prefacu a nu-l intelege pe talmaci. Dar Vitellius ii sfredeli cu privirea pe Antipa si acesta repeta numaidecat porunca. Atunci Iasim isi puse amandoua mainile pe usa. Si usa aluneca la perete.

O rabufnire de aer cald navali din intuneric. O carare cobora serpuind: mersera pe ea si ajunsera in pragul unei pesteri imense mai mari decat toate celelalte subterane.

O arcada se deschidea in fund asupra prapastiei, care in partea aceea apara cetatea. Un caprifoi, agatat de bolta, lasa sa-i spanzure florile in plina lumina. Jos pe sol, un firicel de apa serpuia susurand.

Pestera era plina cu cai albi cam vreo suta care stateau unul langa altul si mancau orz din jgheaburi asezate in dreptul boturilor lor. Aveau toti coamele vopsite in albastru, copitele aco­perite cu un fel de aparatori din rafie impletita, iar parul dintre urechi incretit pe frunte ca o peruca. Cu cozile lor foarte lungi se bateau alene peste glezne. Proconsulul ramase mut de admiratie.

Erau niste dobitoace de toata frumusetea, unduioase ca niste serpi, usoare ca niste pasari. Porneau o data cu sageata calaretului, rasturnau oamenii muscandu-i de burta, se strecurau printre stanci, sareau peste prapastii si erau in stare sa goneasca o zi intreaga pe campie in galopul lor dezlantuit; cu o vorba le opreai. De indata ce intra Iasim, caii venira spre el blanzi ca niste miei cand se iveste ciobanul; si, intinzand gaturile, il priveau nelinistiti, cu ochii lor de copil. Ca de obicei, Iasim slobozi din gatlej un strigat ragusit care ii inviora; si pe loc incepura sa se cabreze, insetati de libertate, nerabdatori s-o ia la goana.

Antipa, de teama ca Vitellius sa nu ii ia, ii inchisese in acest loc, anume pregatit pentru ei in caz de asediu.

Grajdul asta nu-i bun de nimic, spuse Proconsulul, si ar fi pacat sa-i prapadesti! Fa inventarul, Sisenna!

Celalalt scoase o tablita de la brau, incepand sa numere caii si sa-i inscrie.

Functionarii fiscali ii corupeau pe guvernatori ca sa jefuiasca provinciile. Acosta adulmeca pretutindeni, cu botul lui de dihor si cu ochii clipind marunt.

In cele din urma urcara din nou in curte.

Capace rotunde de bronz acopereau ici-colo, printre lespezi, cisternele. Vitellius observa unul, mai mare decat celalalte, si care rasuna altfel sub picioare. Le ciocani pe rand pe toate, apoi racni, lovind cu calcaiul:

Am gasit-o! Aici e! Am gasit comoara lui Irod!

Cautarea comorilor acestuia era ideea fixa a romanilor.

Tetrarhul se jura ca nu exista nicaieri nici o comoara. Dar atunci ce se afla dedesubt?

Nimic! Un om, un prizonier.

Sa-l vedem! spuse Vitellius.

Tetrarhul se codea; nu voia ca iudeii sa-i afle taina. Sovaiala lui il intarata pe Vitellius.

Spargeti-l! striga el lictorilor.

Mannaei isi inchipui despre ce era vorba. Vazand securea crezu ca vor sa-i taie capul lui Iaokanann; se repezi si-l opri pe lictor dupa prima lovitura in capac; apoi strecura sub acesta un fel de carlig si, incordandu-si bratele lungi si slabe, il ridica incet pana ce-l dadu in laturi; se minunara toti cat de vanjos era batranul. Sub capa­cul captusit cu lemn se afla un chepeng de aceeasi marime. Cu o lovitura de pumn il facu sa se desfaca in doua. Se zari atunci o groapa, un fel de put adanc in peretii caruia se aflau sapate in spirala niste trepte, fara nici un fel de rezematoare; si cei care se aplecara peste marginea lui zarira jos in fund ceva nelamurit si spaimantator.

O fiinta omeneasca era culcata pe pamant sub o claie de par ce se confunda cu blana cu care isi acoperise spinarea. Se ridica in picioare. Fruntea ii atingea gratiile fixate orizontal deasupra; din cand in cand se facea nevazuta in intunericul vizuinei sale.

Soarele se rasfrangea sclipitor in varful coifurilor, pe straja sabiilor, si incingea peste masura lespezile; stoluri de porumbei porneau in zbor de pe braiele palatului si se roteau deasupra curtii. Era ceasul cand Mannaei obisnuia sa le arunce graunte. Dar acum el sedea pe vine in fata Tetrarhului care se afla in picioare langa Vitellius. Galileenii, preotii, ostasii alcatuiau in jurul lor un cerc strans; taceau cu totii in asteptarea plina de spaima a celor ce aveau sa urmeze.

Mai intai urca spre ei un oftat greu, ca un geamat din strafunduri.

Irodiada il auzi tocmai de la celalalt capat al palatului. Atrasa de o neinteleasa chemare, strabatu multimea; si asculta si ea, sprijinindu-se cu o mana de umarul lui Mannaei, cu tot trupul aplecat inainte.

Si glasul incepu:

Vai voua, farisei si saducei, neam de naparci, burdufuri umflate, trambite sparte!

Toata lumea il recunoscuse pe Iaokanann. Numele lui trecu din gura in gura. Venira in fuga si altii.

Vai tie, neam al lui Israel! Vai voua, iudeilor tradatori; vai voua, betivilor din Efraim, vai acelora care locuiesc in valea rodi­toare, si pe care aburii vinului ii fac sa se clatine!

Aceia sa piara ca apa care se scurge, ca rima care se topeste tarandu-se, ca fatul lepadat de femeie care nu apuca sa vada lumina soarelui.

Va trebui, Moab, sa te ascunzi printre crengile chiparosilor ca pasarile, prin pesteri ca guzganii. Portile fortaretelor vor fi sparte mai lesne decat coaja de nuca, zidurile se vor prabusi, orasele vor arde; si urgia celui Vesnic nu va conteni. Va va balaci madularele in sange precum lana in cazanul vopsitorului. Va va sfasia ca dinti unei grape noi; va imprastia prin munti pana la ultima bucata din carnea voastra!

Oare despre ce cuceritor vorbea? Despre Vitellius? Numai romanii puteau savarsi asemenea exterminare.

– Destul! destul! sa ispraveasca odata! gemura cativa.

El urma cu glas si mai rasunator:

– Alaturi de lesurile mumelor lor, pruncii se vor tari prin cenusa. Veti merge noaptea sa va cautati painea printre ruine, ajutandu-va cu taisul sabiei. Sacalii se vor incaiera tragand de hoituri prin pietele publice, acolo unde seara stateau la taifas batranii. Fecioarele voastre vor canta, plangand, din titera, pe la ospetele strainului, iar cei mai viteji fii ai vostri isi vor incovoia spinarea zdrelita de poveri stri­vitoare.

Poporul revedea zilele surghiunului, toate napastele vietii sale. Vorbele acestea erau vorbele profetilor de demult. Iaokanann lovea cu ele fara mila si fara incetare.

Dar iata ca treptat glasul i se facu bland, armonios, cantator. Vorbea acum de o eliberare apropiata, de splendori ceresti, de prun­cul cu un brat in grota balaurului, de aur in locul argilei, de desertul inflorit ca un trandafir:

– Ceea ce pretuiestie acum saizeci de techini nu va mai costa nici un ban. Izvoare de lapte vor tasni din stanci; oamenii vor adormi pe langa teascuri cu burtile pline! Cand veni-vei tu, cel catre care nadajduiesc? De pe acum toate neamurile ingenuncheaza, caci stapanirea ta va fi vesnica, Fiu al lui David!

Tetrarhul se trase inapoi, jignit de existenta unui Fiu al lui David ca de o amenintare.

Iaokanann il sudui pentru ca se dadea drept rege.

– Nu este alt rege in afara de cel Vesnic! Apoi il certa pentru gradinile sale, pentru statuile sale, pentru mobilele incrustate cu fildes, si-l asemui cu nelegiuitul Ahab!

Antipa rupse curelusa de care ii atarna la gat pecetea si o arunca in groapa, poruncindu-i lui Iaokanann sa taca. Dar acesta ii raspunse:

– Voi zbiera ca un urs, ca un magar salbatic, ca o femeie care naste!

Pedeapsa se afla in insusi incestul tau. Dumnezeu te-a napastuit sa fii sterp precum catarul!

Ici-colo se auzira rasete asemanatoare cu clipocitul valurilor.

Vitellius se incapatana sa ramana. Talmaciul, pe un ton nepasa­tor, repeta in limba romanilor toate ocarile pe care le urla Iaokanann in graiul sau. Neavand incotro, Tetrarhul si Irodiada trebuira sa le rabde de doua ori. El gafaia, pe cand ea se uita cu ochii holbati in fundul putului.

Omul cel infricosator isi dadu capul pe spate: si, apucandu-se de gratii cu amandoua mainile, isi lipi de ele chipul stufos, in care ochii scanteiau ca doi taciuni:

– Aha! Tu esti aceea, Iezabel!

Tu, care te-ai facut stapana pe inima lui, cu scartaitul condurului tau! Tu, care nechezi ca o iapa. Tu, care ti-ai asternut culcusul pe varful muntilor ca sa-ti implinesti jertfele!

Domnul iti va smulge cerceii din urechi, rochiile de purpura, valurile de in, bratarile de pe brate, inelele de la degetele picioarelor, si micile semilune de aur care iti tremura pe frunte, oglinzile de argint, evantaiele din pene de strut, talpile de sidef care iti inalta statura, mandretea nestematelor, balsamurile parfumate cu care iti ungi parul, vopseaua cu care isi vopsesti unghiile, toate dresurile si sulimanurile cu care iti masluiesti faptura molateca; si in ziua aceea nu vor fi pietre de ajuns pentru a lapida femeia adultera!

Irodiada cauta cu privirea o aparare in jurul ei. Fariseii cu pre­facatorie isi tineau ochii plecati. Saduceii intorceau capul, temandu-se sa nu-l jigneasca pe Proconsul. Antipa se dadea de ceasul mortii.

Glasul se intarata, crestea, se rostogolea cu rabufniri de tunet, si, ecoul muntilor repetandu-l, izbea in Mahaerus, cu lovituri inmultite.

– Taraste-te in tarana, fiica a Babilonului! Pune sa se macine faina! Scoate-ti cingatoarea, dezleaga-ti pantoful, sufleca-ti poalele, treci raurile! Rusinea ta va fi stiuta, vinovatia ta cunoscuta de toti! Hohotele tale de plans iti vor sfarama dintii! Cel Vesnic se cutre­mura de duhoarea crimelor tale! Sa crapi ca o catea! Blestemato!

Trapa se inchise, capacul cazu cu zgomot la loc. Mannaei voia sa-l sugrume pe Iaokanann. Irodiada se facu nevazuta. Fariseii erau scarbiti peste masura. Antipa, in mijlocul lor, se dezvinovatea.

– Bineinteles ca trebuie sa te casatoresti cu sotia fratelui tau, explica Eliazar; dar Irodiada nu numai ca nu era vaduva, dar mai avea si un copil, ceea ce era culmea ticalosiei.

– Greseala! greseala! obiecta saduceul Ionathas. Legea con­damna aceste casatorii, fara sa le interzica intrutotul.

– Oricum, sunt invinuit pe nedrept! protesta Antipa. Fiindca sa nu uitam ca Absalon a pacatuit cu femeile tatalui sau, Iuda cu nora-sa, Ammon cu sora-sa iar Lot cu fiicele sale.

Aulus, care intre timp trasese un pui de somn, reaparu in mijlocul lor. Cand i se explica despre ce era vorba, il aproba pe Tetrarh. Nu avea rost sa se faca atata caz pentru niste fleacuri: si radea cu pofta auzind de dojana preotilor si de furia lui Iaokanann.

Irodiada, din mijlocul terasei, se intoarse catre el.

Faci rau ca razi, stapane! Iaokanann este cel care sfatuieste poporul sa nu plateasca darile!

E-adevarat? intreba numaidecat strangatorul de dari.

Raspunsurile fura indeobste afirmative. Tetrarhul le sustinu cu tarie.

Vitellius se gandi ca prizonierul ar putea sa fuga; si cum purtarea lui Antipa i se parea suspecta, puse paznici la usi, de-a lungul zi­durilor si in curte.

Dupa aceea se retrase in incaperile sale. Preotii delegati il inso­tira.

Fara sa aduca vorba despre functia de sacrificator, ii expuneau pe rand pretentiile lor.

Il nauceau. Le ceru sa-l lase singur.

Ionathas tocmai se retragea, cand il zari langa un crenel pe Antipa stand de vorba cu un barbat cu plete lungi, invesmantat in alb – un esenian. Se cai ca ii tinuse partea.

Un gand il mangaie pe Tetrarh. Iaokanann nu mai depindea de el; il luasera romanii in primire. Ce usurare! Vazandu-l pe Fanuel care trecea pe drumul rondului de paza, ii facu semn sa se apropie, si, aratand cu capul spre soldati:

Ei sunt mai puternici decat mine! spuse el. Nu pot sa-l slobozesc! Nu e vina mea!

Curtea era pustie. Sclavii se odihneau. Pe fondul cerului inrosit al apusului care invapaia zarea, cele mai marunte lucruri se conturau in negru. Antipa deslusi sarariile aflate de cealalta parte a Marii Moarte, dar nu mai zarea corturile arabilor. Sa fi plecat oare? Rasa­rea luna; un fel de pace ii cobora in suflet.

Fanuel, coplesit, ramasese cu barbia in piept. In cele din urma, marturisi ce anume il framanta.

De la inceputul lunii cerceta cerul, inainte de ivirea zorilor, la ceasul cand constelatia lui Perseu se afla la zenit. Agalah de abia se arata, Algol stralucea mai slab, Mira-Coeti nu se mai zarea; din toate acestea el deslusea moartea unui barabt insemnat, chiar in noaptea aceea, acolo la Mahaerus.

Cine putea sa fie? Vitellius era prea bine pazit. Iar pe Iaokanann nu era vorba sa-l execute. „Deci, eu sunt acela!' se gandi Tetrarhul.

Te pomenesti ca reveneau arabii. Ca Proconsulul avea sa descopere legaturile lui cu partii! Sau poate ca ucigasii din Ierusalim ii insoteau intr-ascuns pe preoti; si ca ascundeau pumnale sub hainele lor; caci Tetrarhul nu punea nici o clipa la indoiala stiinta lui Fanuel.

Se ghidi sa ceara ajutor Irodiadei. E-adevarat ca o ura. Dar ea l-ar fi imbarbatat; din mreaja vrajita in care il prinsese candva nu se rupsesera chiar toate firele.

Cand intra in odaia ei, plante aromitoare fumegau intr-o cupa de porfir; si farduri, alifii, tesaturi vaporoase, broderii mai usoare ca penele zaceau imprastiate pretutindeni.

Nu-i pomeni nimic despre prezicerea lui Fanuel, nici despre frica sa de iudei si de arabi; l-ar fi acuzat de lasitate. Ii vorbi numai despre romani; Vitellius nu ii incredintase nimic din proiectele lui militare. Totusi il banuia prieten cu Caius, care avea legaturi cu Agrippa; poate ca puneau la cale sa-l trimita in surghiun sau chiar mai stii? sa-l ucida.

Irodiada, cu o ingaduinta dispretuitoare, cauta sa-l linisteasca. In cele din urma, scoase dintr-o caseta o medalie ciudata, care purta in efigie profilul lui Tiberiu. Era de ajuns sa o arati ca sa se-ngalbeneasca lictorii si sa se risipeasca acuzatiile.

Antipa, patruns de recunostinta, o intreba de unde o avea.

Am primit-o, raspunse ea scurt.

De dupa o perdea din fata, aparu un brat gol, un brat tanar, gingas, cioplit parca in fildes, de dalta unui Polyclet. Putin stangaci si totusi mladios, vaslea prin aer cautand sa apuce o tunica uitata pe un scaunas langa perete.

O batrana i-o intinse dand incet perdeaua la o parte.

Tetrarhul isi aminti ceva, dar amintirea ramase nedeslusita.

Sclava aceasta este a ta?

Ce-ti pasa, raspunse Irodiada.

III

Sala ospatului era plina de oaspeti.

Avea trei aripi, ca o bazilica, despartite prin coloane din lemn de cedru, cu capiteluri de bronz acoperite de sculpturi. Doua ga­lerii cu grilaj se sprijineau pe ele; si o a treia in filigran de aur se rotunjea in fund, facand fata unei arcade uriase care se deschidea la celalalt capat.

Sfesnicele aprinse pe mesele aliniate pe toata lungimea salii pareau niste tufe de foc, intre pocalele de lut vopsit, talerele de arama, cuburile de zapada, mormanele de struguri; dar toate aceste lumini rosietice se pierdeau treptat din pricina inaltimii tavanului, si alte puncte luminoase straluceau ca stelele, noaptea, printre ramuri. Prin arcada cea mare se zareau faclii pe terasele caselor; caci Antipa isi sarbatorea prietenii, poporul si pe toti cei care se infatisasera.

Sclavi, sprinteni ca niste cotei, cu picioarele in sandale usoare de pasla, treceau mereu cu tavi.

Masa proconsulara se inalta, sub tribuna aurita, pe o estrada din scanduri de sicomor. Tapiserii de Babilon o inchideau pe parti ca un fel de pavilion.

Trei paturi de fildes erau asezate unul in fata si doua pe laturi, pentru Vitellius, fiul sau si Antipa; Proconsulul se afla in stanga langa usa, Aulus la dreapta, iar Tetrarhul la mijloc.

Antipa purta o mantie neagra, grea, a carei tesatura disparea sub broderiile multicolore, avea umerii obrajilor fardati, barba pieptanata, in evantai si un fel de pulbere albastra presarata in parul sau strans cu o diadema de nestemate. Vitellius isi pastrase esarfa de purpura care ii cobora in diagonala peste toga de in. Odrasla sa isi innodase la spate manecile vesmantului de matase viorie cu fir de argint. Carnatii pieptanaturii sale erau asezati unul peste altul, si un sirag de safire ii stralucea pe pieptul alb si gras ca al unei femei. Langa el, pe o rogojina, cu picioarele incrucisate, statea un copil, fara seaman de frumos si care zambea mereu. Aulus il zarise la bucatarie, il placuse si nu mai voise sa se desparta de el, dar fiindu-i greu sa-i retina numele caldean, ii spunea doar: «Asia­ticul». Din cand in cand Aulus se tolanea pe triclinium. Atunci picioarele lui goale dominau multimea invitatilor.

In partea aceea se aflau preotii si ofiterii lui Antipa, locuitori din Ierusalim, fruntasi ai oraselor grecesti; iar sub Proconsul Marcellus cu scribii lui, prieteni ai Tetrarhului, personalitati din Kana, Ptolemaida, Ierihon; apoi, claie peste gramada, munteni din Liban si ostasi batrani de-ai lui Irod: doisprezece traci, un gal, doi germani vanatori de caprioare, pastori din Idumeea, sultanul din Palmyra, marinari din Eziongaber. Fiecare avea dinaintea lui o turta de aluat moale ca sa-si stearga degetele; si bratele lor, intinzandu-se ca niste gaturi de vulturi, luau de pe talgerele din mij­locul mesei masline, fisticuri, migdale. Toate chipurile erau vesele sub cununile de flori.

Pe acestea fariseii le refuzasera ca pe un atribut al indecentei romane. Se infiorara cand fura stropiti cu galbanum si cu tamaie, amestecuri rezervate numai slujbelor la Templu.

Aulus isi freca cu ele subsuoara; si Antipa ii fagadui trei cosuri pline cu acest balsam adevarat pentru care Cleopatra ravnise la Palestina.

O capetenie din garnizoana sa din Tiberiada, sosita tocmai atunci, se asezase in spatele Tetrarhului ca sa-i relateze unele intamplari deosebite. Dar atentia Tetrarhului era impartita intre Proconsul si ceea ce se spunea la mesele vecine.

Acolo se vorbea despre Iaokanann si despre insi de felul lui; Simion din Gittoi spala pacatele cu foc. Un oarecare Iisus

– E cel mai rau dintre toti! striga Eliazar. E un scamator infam!

Din spatele Tetrarhului se ridica un om, alb la fata ca tivul hla­midei sale. Cobori estrada si ii apostrofa pe farisei:

– Nu-i adevarat! Iisus savarseste minuni!

Antipa ar fi dorit sa le vada si el.

– De ce nu l-ai adus cu tine! Spune-ne si noua ce stii!

Atunci acesta istorisi ca el, Iacob, avand o copila bolnava, se dusese la Capernaum sa-l roage pe invatator sa o vindece. Invata­torul raspunsese: «Intoarce-te acasa, fiindca e vindecata!' Iar el o gasise pe prag, sculata din asternut inca de cand umbra acului infipt in turnul palatului arata ceasul al treilea, clipa in care el se apropiase de Isus.

Desigur, obiectara fariseii, existau leacuri, ierburi tamaduitoare! Chiar aici, la Mahaerus, se gasea uneori buruiana baaras, care te face invulnerabil; dar sa vindeci fara sa vezi si fara sa atingi era ceva cu neputinta, afara doar de cazul ca Iisus folosea de demoni.

Si prietenii lui Antipa, oamenii cu vaza din Galileea, repetara, incuviintand din cap:

– Demonii, bineanteles.

Iacob, in picioare intre masa lor si aceea a preotilor, tacea privindu-i cam de sus, dar fara rautate. Ceilalti il indemnau sa vorbeasca:

– Ce crezi, de unde ii vine puterea?

Iacob isi incovoie umerii si, rostind cuvintele rar, aproape in soapta, spuse parca speriat de sine insusi:

– Voi nu stiti oare ca el este Messia?

Toti preotii se privira, iar Vitellius ceru talmacirea acestui cuvant. Talmaciul zabovi cateva clipe inainte de a raspunda.

Cei de prin partea locului numeau astfel pe un eliberator care avea sa-i aduca in stare de a se desfata de toate bunurile si de a stapani toate popoarele. Ba chiar unii pretindeau ca trebuiau sa se astepte ca ei sa fie doi. Cel dintai avea sa fie invins de Gog si Magog, demoni din miazanoapte; in schimb celalalt avea sa-l nimiceasca pe Printul Raului; de veacuri il asteptau.

Dupa ce preotii se sfatuira, Eliazar lua cuvantul:

In primul rand Messia nu putea sa fie decat fiul lui David si nu al unui simplu tamplar; apoi el avea sa recunoasca si sa respecte Legea. Pe cata vreme acest nazareean o respingea; si, argument si mai convingator, trebuia neaparat sa fie precedat de venirea lui Ilie.

Iacob raspunse:

– Dar Ilie a venit!

– Ilie! Ilie! repeta multimea pana in celalalt capat al salii. Toti in inchipuirea lor vedeau un batran cu un stol de corbi rotindu-i-se deasupra crestetului, vedeau fulgere aprinzand altare si preoti pagani azvarliti in valtoarea torentelor; iar femeile din tri­bune se gandeau la vaduva lui Sarepta.

Iacob se istovea strigandu-le ca cel putin pe acesta el il cunostea! il vazuse! Si poporul de asemenea!

– Unde e? Care?

Atunci Iacob striga din toate puterile:

–Iaokanann!

Antipa se lasa brusc pe spate ca izbit in piept. Saduceii se na­pustisera asupra lui Iacob. Eliazar striga cat il tinea gura ca sa fie auzit.

Cand se facu iar liniste, el se infasura in mantie si, intocmai ca un judecator, incepu sa puna intrebari:

– De vreme ce profetul a murit, cine

Glasuri razlete il intrerupsera. Il crezusera pe Ilie disparut doar. Eliazar se rasti la multime si isi urma interogatoriul:

– Vrei sa spui ca a inviat?

– De ce nu, zise Iacob.

Saduceii dadura din umeri; Ionathas, holbandu-si ochii sai mici, se caznea sa rada ca un mascarici. Nu se putea nerozie mai mare decat nazuinta trupului la viata vesnica; si declama pentru Proconsul acest vers al unui poet contemporan:

Nec crescit, nec post mortem durare videtur[20]

Dar Aulus statea aplecat peste triclinium, cu fruntea imbrobonata, verde la fata, tinandu-se cu mainile de burta.

Saduceii se prefacura foarte ingrijorati; a doua zi atributia de sacrificatori avea sa le fie redata; Antipa se arata deznadajduit; numai Vitellius ramase calm. Cu toate acestea era peste masura de nelinistit; daca i se prapadea fiul, isi pierdea averea.

Dar Aulus nici nu terminase bine de vomitat ca ceru sa manance din nou.

– Sa mi se dea razatura de marmura, sist de Naxos, apa de mare, orice! Si poate ca nu mi-ar strica sa fac si o baie!

Rontai niste zapada, apoi, dupa ce sovai intre o piftie de Comagena si niste mierle trandafirii, se hotari sa ia dovleac cu miere. «Asiaticul» il privea cu admiratie, caci usurinta cu care se indopa era pentru el dovada ca are in fata o faptura miraculoasa si dintr-o rasa superioara.

Se servira rinichi de taur, harciogi, privighetori, tocatura in frunze de vita; si intre timp preotii discutau despre inviere. Ammonius, elevul lui Filon Platonicianul, ii socotea neghiobi si isi spunea parerea fata de niste greci care si ei isi bateau joc de oracole. Marcellus si cu Iacob se intalnisera si stateau de vorba. Cel dintai po­vestea celuilalt fericirea pe care o resimtise primind botezul Mithrei, dar Iacob il indemna sa il urmeze pe Iisus. Vinurile de palmier si de tamarin, cele aduse de la Safet si Byblos, curgeau din amfore in ulcioare, din ulcioare in pocale si din pocale in gatlejuri; se vorbea, se povestea, inimile se deschideau. Iasim, desi iudeu, nu-si mai as­cundea adoratia fata de planete. Un negutator din Aphaka uimea niste calatori descriindu-le amanuntit minunatiile din templul de la Hierapolis; si acestia doreau sa stie cam cat ar costa pelerinajul. Altii isi aparau religia lor stramoseasca. Un german, aproape orb, canta un imn care vorbea despre acel promontoriu din Scandinavia unde zeii se aratau cu chipul inconjurat de raze; iar niste oameni din Sihem refuzara sa manance turturele, din respect pentru po­rumbita Azima.

Multi stateau de vorba in picioare, in mijlocul salii; si aburul rasuflarilor amestecat cu fumul policandrelor umpluse incaperea cu un fel de ceata. Fanuel trecu de-a lungul zidurilor. Cercetase din nou firmamentul, dar nu se apropia de Tetrarh, temandu-se sa nu se aleaga cu vreo pata de untdelemn, ceea ce pentru un esenian era spurcare mare.

Se auzira lovituri in poarta castelului.

Acum se stia ca Iaokanann se afla inchis inauntru. O puzderie de oameni cu faclii urcau pe carare; o masa intunecata misuna jos in vale; si din cand in cand racneau:

–Iaokanann! Iaokanann!

– Asta ne strica socotelile! spuse Ionathas.

– Nu vom mai avea bani daca o tine tot asa! adaugara fa­riseii.

Se auzira glasuri nemultumite:

– Apara-ne!

– Sa se sfarseasca odata cu el!

– Ti-ai parasit credinta!

– Nelegiuit ca toti Irozii!

– Mai putin decat voi! raspunse Antipa. Nu uitati ca tatal meu este cel care v-a ridicat templul!

Atunci fariseii, fiii proscrisilor, partizanii lui Matathias, il invinuira pe Tetrarh de toate faradelegile ce se savarsisera in familia sa.

Aveau teste ascutite, barbi zbarlite, maini slabanoage si amenintatoare, sau fete boccii, ochi rotunzi, bulbucati, ca niste buldogi. O duzina, scribi si slugi ale preotilor, hraniti din ramasitele jertfelor, se napustira pana la picioarele estradei, si cu pumnalele il amenin­tara pe Antipa, care se rasti la ei, in timp ce saduceii il aparau fara prea multa tragere de inimi. Zarindu-l po Mannaei ii facu semn sa plece, fiindca Vitellius prin atitudinea sa da sa se inteleaga ca aceste lucruri nu-l priveau.

Cuprinsi de o furie diavoleasca, fariseii ramasi pe tricliniumurile lor sparsera talerele puse dinainte. Li se servise mancarea preferata a lui Mecena: tocana de magar salbatic, o carne spurcata.

Aulus ii lua peste picior in legatura cu capul de magar ps care ei il aveau – pare-se – la mare cinste, si mai facu si alte glume bat­jocoritoare despre scarba lor fata de carnea de porc. Ea se datora fara doar si poate faptului ca dobitocul acesta matahalos li-l omorase pe Bacchus al lor; caci dumnealor se dadeau in vant dupa vin, dovada ca fusese descoperita in Templu o vita de aur.

Preotii nu intelegeau ce spune. Fineas, galilean de bastina, re­fuza sa le talmaceasca. Asta il scoase din sarite pe Aulus, cu atat mai mult cu cat «Asiaticul», vazand ca se strica lucrurile, se facuse nevazut; iar masa il indispunea, bucatele erau grosolane si nu in­deajuns de dichisite! Se linisti insa zarind o tava cu cozi de oi si­riene – adevarate maldare de grasime.

Lui Vitellius caracterul iudeilor i se parea de-a dreptul hidos. Dumnezeul lor era Moloh, ale carui altare le intalnise in drum si caruia i se jertfeau copii; si ii reveni in minte povestea omului pe care il ingrasau in taina. Latinul din el se cutremura de scarba vazand lipsa lor de toleranta, furia lor iconoclasta, indarjirea lor pri­mitiva. Dadu sa plece. Aulus se impotrivi.

Cu vesmantul lasat pe solduri, zacea in fata unui morman de bucate, prea ghiftuit ca sa se mai infrupte din ele, dar refuzand cu incapatanare sa le paraseasca.

Oamenii se infierbantau din ce in ce. Incepura sa-si faca planuri de independenta. Isi aminteau de trecutul glorios al poporului lui Israel. Toti cuceritorii fusesera pedepsiti: Antigon, Crassus, Varus

– Netrebnicilor! spuse Proconsulul care intelegea limba si­riana; talmaciul nu-i folosea decat ca sa-i dea ragaz sa raspunda.

Antipa scoase repede medalia imparatului, si, privind-o tremurand, le-o arata cu partea efigiei.

Dar in aceeasi clipa draperiile tribunei de aur alunecara in laturi; si, in stralucirea facliilor, inconjurata de sclave si de ghir­lande de anemone, se ivi Irodiada. Purta pe cap o tiara asiriana, prinsa pe sub barbie cu o curelusa; parul spiralat i se revarsa peste tunica stacojie despicata de-a lungul bratelor. Doi monstri de pia­tra, aidoma celor din comoara Atrizilor, aflati langa usa, o faceau sa semene cu Cybela rezemata de leii oi; si din inaltul balustradei la picioarele careia se afla Antipa, striga, ridicand o cupa cu vin:

– Viata lunga Cezarului!

Urarea fu reluata in cor de Vitellius, de Antipa si de preoti. In clipa urmatoare, in fundul salii se isca un zumzet de mirare si admiratie. Intrase o tanara fata.

Prin valul albastrui care ii aconerca pieptul si capul i se zareau arcadele sprancenelor, agatele sidefii din urechi, albeata pielii. Un batic de matase ca pana de turturica ii acoperea umerii si i se aduna in jurul mijlocului sub o cingatoare de metal filigranat. Avea sal­vari negri brodati cu matragune, iar cand calca, lipaia nepasatoare cu papucii ei tiviti cu puf de colibri.

Ajunsa sus pe estrada, isi scoase valul. Era Irodiada, asa cum arata candva, in tineretile ei. Apoi incepu sa dantuiasca[21].

Picioarele ii alunecau unul in fata celuilalt, in ritmul unui flaut si al unei perechi de clopotei. Bratele ei arcuite chemau parca pe cineva care mereu se departa. Ea il urmarea, mai usoara decat un fluture, ca o Psyché curioasa, ca un suflet ratacitor, gata-gata sa-si ia zborul.

Dar iata ca sunetele unui instrument tanguitor inlocuira clopo­teii. Durerea urmase sperantei. Miscarile fetei talmaceau acum jalea si toata fiinta ei exprima atata suferinta si dor incat n-ai fi putut sti daca plange dupa un zeu, sau se topeste in mangaierile lui. Cu pleoa­pele intredeschise, isi legana mijlocul, isi salta pantecele ca valurile in furtuna, isi clatina sanii, iar chipul ii ramanea nemiscat, in timp ce picioarele nu i se opreau nici o clipa.

Vitellius o asemui cu Mnester, pantomimul. Aulus incepu iar sa vomite. Tetrarhul, pierdut in visari, nu se mai gandea la Iro­diada. I se paru ca o vede langa grupul saduceilor. Dar parerea se sterse.

Si totusi nu era o parere. Irodiada se ingrijise ca fiica ei, Salomeea, departe de Mahaerus, sa primeasca invatatura cuvenita ca sa-i placa Tetrarhului; si ideea era cat se poate de buna. Acum era sigura de asta. Urma dezlantuirea dragostei care se vrea im­plinita. Dansa ca preotesele din templele Indiei, ca nubienele de la cataracte, ca bacantele din Lydia. Se mladia in toate chipurile ase­meni unei flori in furtuna. Nestematele de la urechi i se clatinau, valul de pe umeri ii sclipea; bratele, picioarele, vesmintele ei scapa­rau scantei nevazute care ii atatau pe barbati. Se auzira acordurile unei harpe; multimea raspunse prin aclamatii. Departandu-si pi­cioarele fara sa indoaie genunchii, se apleca atat de mult incat barbia ii atingea dusumeaua; iar nomazii cei obisnuiti cu abstinenta, soldatii Romei cei experti in ale desfraului, publicanii cei hapsani, batranii preoti cei acriti in certuri, toti, umflandu-si narile, tresa­reau de pofta.

Dar iata ca Salomeea incepu sa se invarta in jurul mesei lui Antipa, cu miscari dezlantuite ca intr-o hora a vrajitoarelor; iar el, cu un glas inabusit de oftari patimase, ii spunea:

Vino! vino

La se invartea mereu; cimbalele sunau asurzitor, multimea urla. Dar Tetrarhul striga mai tare decat toti:

Vino! vino! Capeniaumul va fi al tau! Si campia Tiberiadei! Si cetatile mele! Jumatate din regatul meu!

Ea se arunca in maini, cu calcaiele in sus, strabatu astfel estrada ca un coscogea carabus; si deodata se opri.

Ceafa si cu sira spinarii formau un unghi drept. Matasurile mul­ticolore ce-i infasurati picioarele cazandu-i peste umeri, ii incon­jurau obrazul ca niste curcubee, la o palma de pamant. Buzele ii erau vopsite, genele foarte negre, ochii aproape cumpliti, iar stropii mici de naduseala de pe fruntea ei pareau o abureala pe o marmura alba.

Nu spunea nimic. Se priveau doar.

Din tribuna se auzi o pocnitura de degete. Salomeea urca in fuga, sus, apoi reaparu; si sasaind putin, rosti aceste cuvinte, pe un ton copilaros:

– Vreau sa-mi dai pe o tipsie, capul

Uitase numele, dar isi aminti si continua zambind:

–Capul lui Iaokanann!

Tetrarhul se narui in sinea lui, zdrobit.

Era legat prin cuvantul dat si poporul astepta. Dar moartea care i se prezisese, daca lovea pe un altul, poate ca scapa el de ea? Daca Iaokanann era intr-adevar Ilie, ar putea sa scape de moarte; daca nu era, uciderea lui nu avea nici o insemnatate.

Mannaei era alaturi de el si ii intelese gandul.

Vitellius il chema ca sa ii incredinteze parola data paznicilor care pazeau groapa.

Ofta usurat. Intr-o clipa totul avea sa fie terminat.

Totusi Mannaei nu se grabea sa se achite de sarcina pe care si-o lua.

Reaparu, foarte tulburat.

De patruzeci de ani indeplinea functia de calau. El era cel care il inecase pe Aristobul, care il sugrumase pe Alexandru, care il arsese de viu pe Matathias si care-i decapitase pe Zosinia, Pappus, Iosif si Antipater; si totusi nu indraznea sa-l omoare pe Iaokanann!  Dintii ii clantaneau, tremura din tot trupul.

Zarise in fata gropii pe Marele inger al samaritenilor, acoperit din cap pana-n picioare de ochi, si rotind o spada uriasa, rosie si dintata ca o flacara. Adusese cu sine doi ostasi care puteau sa fie martori.

Acestia nu vazusera nimic, in afara de o capetenie a iudeilor, care se napustise asupra lor si care acum nu mai exista.

Furia Irodiadei se revarsa intr-un potop de ocari grosolane si sangeroase. Isi rupse unghiile de grilajul tribunei, iar cei doi lei sculptati pareau ca ii musca umerii si rag o data cu ea.

Antipa facu la fel, preotii, ostasii, fariseii, toti cereau o razbu­nare, iar ceilalti erau revoltati ca ii se intarzie placerea.

Mannaei iesi, ascunzandu-si fata.

Oaspetilor li se paru timpul si mai lung decat prima data. Se plictiseau.

Deodata un zvon de pasi rasuna de-a lungul coridoarelor. As­teptarea ajunsese de neindurat.

Capul intra; Mannaei cu mana intinsa il tinea de par, mandru de aplauzele pe care le starnea.

Il puse pe un taler si i-l oferi Salomeei.

Aceasta urca usoara in tribuna; cateva clipe dupa aceea, capul fu readus de catre batrana pe care Tetrarhul o zarise de dimineata pe terasa unei case, si mai apoi in odaia Irodiadei.

Antipa se trase inapoi ca sa nu-l vada. Vitellius il privi cu ne­pasare.

Mannaei cobori de pe estrada si il infatisa capeteniilor romane; apoi, tuturor celor ce se ospatau in partea aceea.

Il privira cu luare aminte.

Taisul ascutit al sabiei alunecand de sus in jos, ii atinsese falca. O inclestare ii crispa colturile gurii. Sange inchegat ii manjea barba. Pleoapele inchise erau albe ca niste scoici; iar policandrele dim­prejur ii faceau un fel de nimb de raze.

Ajunse la masa preotilor. Un fariseu il rasuci cu curiozitate; si Mannaei, dupa ce il aseza la loc, il puse si in fata lui Aulus care, vazandu-l, se trezi din motaiala. Printre gene, ochii cei morii si ochii cei somnorosi pareau ca isi spun ceva.

Dupa aceea, Mannaei il infatisa, lui Antipa. Pe obrajii Tetrarhului cursera lacrimi.

Facliile se stingeau. Oaspetii plecara; si nu mai ramase in sala decat Antipa. Statea cu tamplele intre maini si privea tinta, la capul acela asezat inaintea lui, in timp ce Fanuel, in picioare in mijlo­cul imensei sali goale, soptea rugaciuni cu bratele intinse.

La rasaritul soarelui, doi oameni, trimisi mai de mult de catre Iaokanann, sosira cu raspunsul atat de indelung asteptat.

Il incredintara lui Fanuel care, citindu-l, fu napadit de fericire.

In clipa urmatoare se intoarse si le arata capul ramas pe taler, printre ramasitele ospatului. Unul din cei doi oameni ii vorbi:

Mangaie-te cu ghidul ca a pogorat printre morti ca sa le ves­teasca pe Cristos!

Abia acum intelegea esenianul talcul acelor vorbe: «Pentru ca el sa creasca, trebuie ca eu sa scad».

Si luand capul lui Iaokanann, pornira tustrei catre Galileea.

Pentru ca era foarte greu, il duceau fiecare pe rand.