PESTERA MOANEI
Localizare si cai de acces, inainte de a ajunge in dreptul localitatii
Suncuius, Crisul Repede descrie un dublu cot, in prima
bucla a caruia, pe malul stang, se deschide gura Vaii
Misidului. Sectorul inferior al acesteia ofera spectacolul
atragator al unor chei inguste, pe care apele umflate le fac mai greu
de strabatut in perioadele ploioase. Sectorul superior - caruia
i se mai spune si Valea Luncilor - este, in schimb, mai larg, cu pante
domoale si in mare parte impadurite. Aici, in versantul drept la 4,7 km de la
confluenta si la 30 m deasupra firului apei (485 m altitudine
absoluta), se afla Pestera Moanei. Din centrul
Suncuiusului, o strada serpuieste paralel cu
Crisul pana deasupra unei inalte faleze de calcar ce strajuieste
marele cot al raului. Drumul urca in continuare pana in Valea
Misidului, de unde, urmand cursul apei, se ajunge fara
dificultati in dreptul pesterii. Peisajul primitor al Vaii
Luncilor ofera un cadru propice pentru campare.
Date istorice. Cele dintai referinte privind acest important
fenomen carstic apartin lui E. Bokor, care intreprinde aici
prospectiuni entomologice in primii ani ai secolului nostru. Ele sunt
continuate in 1922 de R. Jeannel si V. Puscariu, carora le
datoram si prima descriere a pesterii, cuprinzad 120 m de
galerii. Lungimea sectorului cunoscut al cavitatii sporeste apoi
la 300 m in 1963, ca urmare a cercetarilor efectuate de Sectorul
Cluj-Napoca al Institutului de speologie "E. Racovita", si la l
170 m in 1977, dupa explorarile organizate de Cercul "Z al
speologilor amatori din Oradea".
Descriere. Pestera Moanei se desfasoara sub
forma unui urias Y, incastrat in masivul de calcare jurasice care se
intinde intre depresiunea Ponoras si Valea Misidului. Doua
largi deschideri triunghiulare dintre care cea inferioara constituie
punctul de exurgenta al pinului subteran ce strabate intreaga
cavitate - converg foarte curand intr-o prima sala
incapatoare, dincolo de care o galerie ingusta si destul de
inalta urmareste unghiurile, de altfel nu prea numeroase, ale
unei diaclaze directoare. Cateva cascade si stramtori, datorate indeosebi
bogatiei scurgerilor stalagmitice, fac dificila parcurgerea
acestei galerii, pana intr-atat incat doua dintre ele au constituit
puncte terminus succesive in cunoasterea pesterii. Cele doua ramuri care se
desprind dupa Marea Bifurcatie au o configuratie si o
dezvoltare inegale. Galeria estica este mai ingusta si aproape
orizontala, inchizandu-se prin colmatare dupa un traseu de 117 m.
Galeria sudica este in schimb larga si puternic ascendenta,
dupa 141 m de la bifurcatie atingandu-se cota maxima, de +104 m
fata de intrare. Acest punct, unde inaintarea este oprita de o
mare aglomerare de blocuri prabusite, se afla de altfel foarte
aproape de suprafata. Pestera Moanei constituie actualul nivel de drenare
subterana a apelor care se pierd prin Ponorul din Stanul Ciutii
si - probabil - si a celor care sunt captate in Ponorul din Valea
Macra, din extremitatea vestica a depresiunii Ponoras.
Alaturi de ea se schiteaza si un nivel superior, fosil,
materializat prin Pestera Lesiana, care se deschide la aproape 70 m
deasupra vaii si care, cu toate ca nu prezinta practic nici
un interes turistic, ramane un element important in studiul evolutiei
acestui sistem carstic.
Conditii de vizitare. Exceptand primii 120 m de galerii, parcurgerea
Pesterii Moanei necesita nu numai un echipament speologic complet
si materiale de explorare, ci si un grad mai ridicat de
pregatire fizica si tehnica. Vizitarea ei integrala nu
este recomandata din aceasta cauza decat celor care sunt
familiarizati cu explorarile subterane.
Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu
si col. (1976), S. Bordea (1978), L. Valenas si Gh. Drimba
(1978).
