PESTERA DAMBOVICIOARA

Localizare si cai de acces. Pestera Dambovicioara se gaseste in partea de sud a masivului Piatra Craiului, in versantul stang al Vaii  Dambovicioara (afluent al Dambovitei), la l km nord de satul Dambovicioara.

Este accesibila automobilistilor pe soseaua Rucar-Podu Dambovitei-Dambovicioara-Cabana Brusturet. Cabana Brusturet este si cea mai apropiata baza de cazare. Posibilitati de cazare ofera si casele satenilor din Dambovicioara, iar pentru amatorii de camping exista numeroase locuri pitoresti.

Date istorice. Pestera Dambovicioara a fost mentionata de J. Fridvalsky la 1767. Fiind situata intr-o zona cu circulatie turistica a devenit, dupa Pestera Ialomitei, una dintre cele mai vizitate pesteri din Muntenia, intre altele, putem spune ca este unul dintre putinele fenomene carstice zugravit de un penel ilustru (tabloul Pestera Dambovicioarei de Nicolae Grigoreseu). Planul a fost realizat de Tr. Constantinescu in 1973. In anul 1980 a fost electrificata.

Descriere, in ciuda notorietatii sale, trebuie sa recunoastem ca Dambovicioara este modesta ca dimensiuni si infatisare. Lungimea sa, de 555 m, o situeaza totusi printre cele mai lungi cavitati din Piatra Craiului, unde pesterile sunt numeroase dar mici.

Ea are o galerie unica, cu latimi de 3-4 m si inaltimi de 4-5 m, cu cateva ramificatii neimportante. Dupa aproximativ 150 m, galeria devine foarte scunda, obligandu-ne ca din punctul La taras pana in capat sa mergem aplecati sau taras. In acest punct de horn de 10 m inaltime are probabil comunicare prin fisuri cu exteriorul, fapt ce face ca prin pestera sa circule un curent de aer. Galeria este uscata, paraul care a generat-o avand acum un alt punct de iesire, mai in aval.

: Olimpiada de Biologie - clasa a VII a, faza judeteana : Anatomia aparatului locomotor

Pozitia continentului american in raport cu marile placi tectonice

America se afla situata in zona macroplacilor Nord Americana si Sud Americana, la contactul lor cu macroplaca Pacifica (si a altor placi mai mici: Garda, Cocos, Caraibilor, Nazca). In zonele de subductie s-au format fie lanturi mutoase (Anzii, la contactul placii Nazca cu placa Sud Americana; Stancosii, la contactul placii Garda cu placa Nord Americana; Cordilierii Americii Centrale, la contactul Placii Cocos cu placa Americana si cea Caraiba), fie arcuri insulare (Antile -placa Caraiba/ placa Americana; Aleutine - placa Pacifica/placa Americana). Tot in aria de contact a placii pacifice cu cea nord Americana s-a dezvoltat un sistem de falii (San Andreas - unde placa pacifica se deplaseaza spre N, NE cu aproximativ 5 mm pe an in raport cu nordul American; aceasta falie incepe din Golful Californiei si are o lungime de 600km.

Actualmente, zona Americii Centrale este una din regiunile de slaba rezistenta ale scoartei, fiind caracterizata prin miscari de ridicare si scufundare, dislocari, seismicitate si vulcanism, ceea ce arata ca evolutia sa nu s-a incheiat. Amploarea si continuitatea actuala a proceselor de subductie din America Centrala Insulara vor avea ca rezultat aparitia unor lanturi muntoase ce vor juca rolul de punte de legatura intre fragmentele uscatului de astazi.

Procesele orogenetice sunt active asadar si in momentul de fata, fiind puse in evidenta de seismicitatea extrem de ridicata (de exemplu in Anzi, ca urmare a miscarilor de ridicare in bloc exista regiuni in care se inregistreaza cca.1500 cutremure pe an, din care unele catastrofale).

Vulcanismul, ca fenomen asociat dinamicii scoartei, este bine reprezentat in America. In Anzi sunt grupati cca.1/3 din vulcanii activi de pe glob. Cele mai important aparate vulcanice se intalnesc in Anzii Ecuadorului, Columbiei, Anzii de Sud. In America de Nord, vulcanismul actual se manifesta in Alaska - Aleutine, Mexic, iar urme ale vulcanismului vechi sunt extrem de evidente in partea centrala a Muntilor Stancosi (Platoul Yellowstone).

RELIEFUL

Relieful Americii este in stransa legatura cu evolutia paleogeografica si structura geologica, prezentand trasaturi comune in cele trei compartimente:

prezenta reliefului muntos ca elemet de baza al peisajului geografic

vulcanismul accentuat

asimetrie generala a reliefului determinata de inaltarea pronuntata a fatadei pacifice

varietatea formelor de detaliu (ca o consecinta a diversitatii litologice si varietatii factorilor modelatori).

RELIEFUL AMERICII DE NORD

Are ca trasaturi principale:

dispunerea reliefului pe directia meridianelor (spre deodesire de celelalte continente ale Laurasiei)

concentrarea ariei montane in extremitatea vestica (Muntii Appalachi nereusind sa contrabalanseze, prin extensiune si pozitia lor aceasta evidenta asimetrie)

altitudinea medie este de 720m

altitudinea maxima - Mckinley (Muntii Alaska - 6194m)

Din punct de vedere morfologic America de Nord se imparte in mai multe regiuni:

1. Groenlanda

2. Arhipelagul Arctic

3. Campiile si Podisurile Americane

4. Muntii Appalachi

5. Campiile Litorale

6. Cordilierii

1. GROENLANDA este cea mai mare insula de pe Glob (cu o suprafata de peste 2 milioane km²). Se dezvolta mai ales dincolo de Cercul Polar de Nord (pe o distanta de 2650km de la nord la sud, intre Capul Morris Jesup, situat la 83˚40' si Capul Farvel situat la 59 46 si pe o distanta de 1280km de la est la vest). Tarmurile insulei sunt extrem de crestate, cu numeroase fiorduri atat in est (Complexul Scoresby, din care face parte si cel mai lung fiord din lume, Nordvestfjord, 313 km) cat si in vest (Sondre Strom).

Relieful Groenlandei este reprezentat de un imens podis cu altitudine medie de 400-600m ce se inclina dinspre margini spre interior, acoperit in cea mai mare parte de o calota de gheata ce mascheaza detaliile reliefului platformic. Teritoriile lipsite de gheata reprezinta 19% din suprafata insulei, limitandu-se de fapt la o fasie litorala de 60-150km latime. In aceste zone sunt foarte evidente urmele glaciatiei pleistocene: morene, nunatakuri, spinari de berbec, depresiuni lacustre de origine glaciara.

Teritoriile acoperite cu gheata (inlandsis) ocupa 81% din suprafata insulei, calota glaciara prezentand doua boltiri largi (una in sud si alta in partea central estica). Grosimea medie a ghetii este de 1500-1600m, iar grosimea maxima este de peste 3400m (in partea centrala a insulei).

Multi ghetari isi preling limbile pana pe tarmul vestic, de unde numeroase iceberguri se desprind si sunt preluate de curentii marini si transportati in Oceanul Atlantic prin Golful Baffin si Marea Labrador.

Zacamintele minerale utile din Groenlanda sunt in general neexploatate. Printre resursele de aici amintim: uraniu, toriu (cel mai mare zacamant din lume), crom, molibden, tungsten, fier, nichel, cupru, carbuni superiori. Apele teritoriale dispun si de zacaminte de hidrocarburi.

2. Arhipelagul Arctic are o suprafata de peste 1,4 mil.kmp, cele mai mari insule din componenta acestuia fiind: Baffin (peste 500.000kmp), Ellesmere (peste 300.000kmp), Victoria (peste 200.000kmp), Devon, Mellville. Apele dintre ele sunt inghetate in cea mai mare parte a anului (chiar si vara circulatia este dificila din cauza sloiurilor plutitoare). Tarmurile acestor insule sunt festonate de fiorduri, iar terasele de abraziune de mare inaltime indica si aici o redresare izostatica postglaciara de amploare.

Se pot distinge doua grupuri de insule, despartite de stramtorile MacClure, Melville, Barrow, Lancaster):

Insulele din Sud, constituite in principal din roci precambriene, apartin structural unitatii de scut cristalin (Banks, Victoria, Pr.de Wales, Somerset, Baffin). Aici glaciatia pleistocena a fost mult mai extinsa ca cea actuala (formand un bloc compact ce acoperea insulele).

Insulele din Nord sunt constituite din roci paleozoice si mezozoice, apartinand unitatii de platforma bietajata. Sedimentarul este in general necutat, cu exceptia nordului insulei Ellesmere, afectata de cutari partiale caledoniene (aici inregistrandu-se ceam mai mare altitudine din Arhipelagul Arctic: United States Range - 2896m). Glaciatia pleistocena nu a fost mai extinsa ca cea de azi, ceea ce face ca formele de acumulare si eroziune glaciara sa lipseasca din aceste regiuni.

Subsolul multora din insulele Arhipelagului Arctic este bogat in resurse miniere: minereuri de fier si carbuni in Insula Baffin, lignit in Insula Ellesmere, etc.

3. Campiile si Podisurile Centrale (limitate de Arhipelagul Arctic in nord, de Campia litorala a Golfului Mexic in sud, Muntii Applachi in est, Cordilierii in vest) ocupa cea mai mare parte a Americii de Nord.

a.     Podisurile Canadiene (P.Labrador, P.Mackenyie, P.Peace Athabaska)

b.     Campia Nord Canadiana

c.      Regiunea Marilor Lacuri

d.     Campiile si Podisurile Centrale (P.Ohio, P.Minnesota, P.Missouri, P.Preriilor, C.Mississippi)

e.     Masivele Hercinice izolate

a.     Podisurile Canadiene

Podisul Labrador, delimitat de gf.Hudson in vest, M.Labrador in nord, estuarul Fl.Sf.Laurentiu in sud, este un vestigiu morfologic din vechea platforma canadiana. Relieful este reprezentat de o peneplena usor ondulata, cu aspectul unui podis cu altitudini medii de 200-500m. Cele mai mari inaltimi se intalnesc in partea centrala si nord-estica (M.Torngat - 1621m). Morfologia de detaliu e dominata de formele de eroziune glaciara. Ridicarea postglaciara a dus la dezorganizarea marilor lacuri din interior (cele actuale sunt doar niste relicve ale acestora: l.Mistassini).

Podisul Mackenzie ,situat intre r.Mackenzie si Stancosii Canadieni, este o zona in care scutul canadian apare ceva mai ridicat si e acoperit cu o cuvertura sedimentara paleozoica. Pe alocuri, substratul cristalin este scos la zi sub forma unor martori de eroziune. Are aspect tipic de podis de eroziune, cu doua trepte morfologice, una mai inalta in vest si una mai joasa in est.

Podisul Peace Athabaska este continuarea spre sud a Podisului Mackenzie, are o desfasurare NV-SE si are o alcatuire mai unitara si altitudini mai reduse.

b. Campia Nord Canadiana se suprapune scutului Canadian care apare la zi in multe regiuni, cu sisturi cristaline cu intruziuni granitice. Miscarile postcambriene au fost slabe si au cauzat doar unele boltiri si falieri. Transgresiunile paleozoice si mezozoice au afectat acest scut cristalin, iar in tertiar s-a produs o intensa peneplenizare.

Eroziunea glaciara pleistocena a modelat multe depresiuni lacustre, care domina astazi peisajul.

Relieful structural este bine reprezentat mai ales in vest unde apar siruri de cueste dezvoltate pe strate monoclinale ce cad spre sud. Frontul acestor cueste constituie versantul unei vai preglaciare unpluta cu depozite friabile, usor de denudat de catre ghetari; in chiuvetele acestora s-au cantonat Lacurile: Renilor, Indian, Athabaska, Sclavilor, Ursilor, Winnipeg, Manitoba. Toate acete lacuri sunt legate printr-o serie de emisari a principalelor rauri din zona: Mackenzie, Athabaska, Peace, Albany.

c. Regiunea Marilor Lacuri s-a dezvoltat pe un fundament ce apartine scutului canadian, iar cuvertura sedimentara cuprinde depozite paleozoice cu structura monoclinala. Crearea reliefului structural aici este determinata in cea mai mare parte de prezenta calcarelor si dolomitelor de Trenton (ordovician) si a calcarelor de Niagara (silurian). Acestea din urma se desfasoara mai ales in sudul regiunii, insasi Cascada Niagara fiind formata pe fruntea unei cueste.Pestera are putine formatiuni. Remarcam pe peretele sudic, in zona din mijloc a galeriei, o suprafata captusita cu mondmilch, cu foarte frumoase "piei de leopard".

Conditii de vizitare. Electrificarea tip "alee", facuta in 1980, daca nu sporeste farmecul acestui obiectiv, ne scuteste de grija surselor individuale de lumina. Pestera este inchisa, vizitarea facandu-se in prezenta ghidului.

Bibliografie. J. Fridvalsky (1767), Tr. Con-stantinesou (1973), M. Bleahu si col. (1976).