Geomorfologia - definitia si obiectul de studiu

Geomorfologia - Definitia si obiectul de studiu

Geomorfologia este stiinta geografica al carui obiect de studiu este relieful, component de baza al invelisului geografic.

Relieful reprezinta ansamblul formelor pozitive si negative care se insumeaza in alcatuirea suprafetei uscatului si a fundului bazinelor oceanice si marine. Formele de relief au dimensiuni diferite si au rezultat prin actiunea agentilor endogeni (interni, se manifesta in scoarta sau de la contactul acesteia cu mantaua Pamantului) si exogeni (externi, ce provin din alte medii - apa, aer, viata, societatea umana) situatie care spatial le impun prin configuratia scoartei. De aici ideea unora ca "relieful este" fata exterioara a litosferei (scoartei) sau fata (interfata) de la contactul aerului, apei, vietuitoarelor, societatii umane cu scoarta. In realitate aceasta "fata" nu constituie decat o componenta a reliefului, o reflectare exterioara a sistemului respectiv.

Denumirea care a fost data de catre K.F. Neumann (1854) rezulta din asocierea a trei termeni - geo(gi) - pamant, morphi = morfologie, (sens de fizionomia suprafetei terestre), logos (vorbire, stiinta). Ea s-a impus la finele sec. XIX inlocuind alti termeni folositi in paralel (morfologie, orografie, relief du sol etc.) si al caror continut implica mai mult descrierea reliefului1⁾. Sensul complex al termenului s-a intregit treptat in sec. XX mai intai prin cunoasterea in amanuntime a reliefului; prin identificarea si intelegerea ansamblului de relatii dintre elementele reliefului dar si a celor care exista intre acesta si celelalte componente naturale si antropice ale mediului geografic, inclusiv a sistemului de ierarhizare genetico-evolutiv si spatial -temporar, a determinat extinderea si independenta obiectului de studiu al Geomorfologiei.

Dezvoltarea si afirmarea Geomorfologiei s-a realizat in doua domenii stiintifice diferite dar vecine. In S.U.A s-a impus in cadrul Geologiei inca de la finele sec. XIX, studiul reliefului fiind necesar (din motive pragmatice) pentru corelatii cu structura geologica si pentru interpretari evolutive pe cand in multe scoli europene (Franta, Rusia, Germania, Romania etc.) s-a detasat ca ramura distincta a Geografiei, relieful fiind considerat un component de baza al mediului geografic.

Descrierea reliefului unor regiuni limitate s-a realizat inca din antichitate (Aristotel, Herodot, Strabo etc.) de atunci pastrandu-se aprecieri si schite de harta referitoare la vai, portiuni de litoral, delte, munti etc. Ele s-au amplificat in Evul Mediu pe masura descoperirii de noi spatii geografice (sec XV - XVIII) sau a incercarii de a explica stiintific unele procese naturale (cutremure, eruptii vulcanice, inundatii etc.). Din sec. XVIII noi directii impulsioneaza studierea mai atenta a vailor, spatiului montan si de podis - si anume realizarea de harti detaliate necesare campaniilor militare, valorificarii potentialului hidroenergetic din Alpi (Europa), cunoasterii resurselor de subsol (S.U.A., Rusia) etc. Catre finele sec. XIX si in primele decenii ale sec. XX se accelereaza procesul de cunoastere a reliefului si prin prisma genezei si evolutiei elementelor sale, dar si a identificarii relatiilor cu celelalte componente de mediu. Toate acestea conduc la definirea tot mai exacta a diverselor notiuni, concepte, teorii, privind geneza, evolutia si cronologia reliefului la scari diferite etc. Acum se impun in S.U.A. lucrarile lui J.W.Powell (importanta nivelului de baza in evolutia reliefului), G.K. Gilbert (raportul dintre actiunea agentilor externi si roca; teoria echilibrului dinamic), W.M. Davis (teoria ciclului de eroziune, introducerea blocdiagramei ca metoda complexa de reprezentare a reliefului in raport cu structura si alcatuirea sa geologica), D. Johnson (in morfologie litorala) etc. In Europa un loc aparte, l-au avut studiile lui A.Penck , F.Richthofen, Emm de Martonne si W.Penck P.Kropotkin, V.Docuceaer, contributiile acestora fiind deosebit de insemnate in studiul reliefului glaciar si fluviatil al loessului, in teoria evolutiei generale a reliefului etc.

Acumularea unui important fond de informatii geografice rezultat din studii detaliate si comparate in regiuni diverse de pe Glob a condus in a doua parte a secolului XX la identificarea si impunerea a numeroase directii in Geomorfologie, unele devenind subramuri distincte ale acesteia (Geomorfologia climatica - vizand reliefurile glaciare, periglaciare, desertice, cele din regiunile calde si umede etc.; Geomorfologie structurala cu tipuri de relief diferentiate pe categorii de roci si structuri geologice; Geomorfologie litorala; Geomorfologie matematica; Geomorfologie dinamica cu accent pe procesele de albie si versant etc.). Evolutia gandirii geografice si dezvoltarea tehnologiei au facilitat trecerea de la studiul clasic al hartilor topografice la interpretarea fotogramelor, a imaginilor satelitare, la crearea de modele experimentale la scari diferite, la cunoasterea detaliata a reliefului fundului bazinelor oceanice, la stabilirea de relatii matematice si programe pe calculator care vizeaza geneza si evolutia diferitelor componente ale reliefului, la comparatii ale reliefului terestru cu cel de pe alte corpuri ceresti (indeosebi Luna, Marte, Venus) etc. Fondul teoretic traditional este imbogatit cu concepte si teorii noi care sunt tot mai mult legate de activitatile practice. Daca in evolutia de ansamblu a reliefului un loc foarte insemnat l-a avut conceptia tectonicii placilor in cea a studiilor locale, regionale s-au impus relatiile ce-au derivat din analizele bazinelor hidrografice in conceptia Horton - Strahler.

Un loc aparte in dezvoltarea geomorfologiei au avut-o mai intai sintezele regionale si teoretice consemnate in diverse lucrari aparute in aproape toate tarile dezvoltate, apoi revistele de geomorfologie cu o larga circulatie (Zeitschr rift für Geomorphology), Annales de Geographie, Catena, Earth Surface Processes, Biuletin Periglacijalni, etc.

La congresele Uniunii Internationale de Geografie exista sectiuni distincte pe diferite domenii geomorfologice. Mai mult, de cateva decenii fiinteaza "Asociatia internationala a geomorfologilor" cu filiale in majoritatea statelor dezvoltate. Ea include specialisti in studiul reliefului ce provin din randul geografilor si geologilor si a patronat numeroase intruniri generale si regionale de geomorfologie.

S-au impus personalitati care au adus contributii deosebite in dezvoltarea geomorfologiei atat pe plan teoretic cat si practic (J.Tricart, A.Cailleux, J.Dresch, K.Troll, L. Hamelin, I. Dylik, S.A. Schumm, R.J. Chealey, I.P. Mesceriakov, I.P. Gherasimov, D.W. Torbury, L.King, A. Scheidegger, J. Büdel, A.Pissart etc.

In Romania primele informatii privind relieful litoralului apartin antichitatii (Herodot) dar cele mai insemnate sunt legate de D.Cantemir (Descriptio Moldavie), harta Stolnicului Cantacuzino. Finele sec. XIX si inceputul sec. XX constituie o etapa in care se pun bazele studiilor Societatii de Geografie (1875), a departamentelor de Geografie (1900 si 1903) din cadrul Universitatilor din Bucuresti si Iasi, a Institutului Geologic, iar pe de alta, de mai multe personalitati straine Emm. de Martonne, L. Sawicki, I.Cvijic) si romane (S.Mehedinti, I.Popescu Voitesti, L.Mrazec, Gh. Munteanu-Murgoci, G.Valsan, I.Bratescu, Al.Dimitrescu Aldem, M. David s.a.) care fie ca au realizat studii de amanunt asupra reliefului (in primul rand teze de doctorat), fie ca in diverse lucrari au acordat importanta unor probleme de geomorfologie.

Exista o puternica influenta a scolilor geografice din Franta si Germania, iar problemele principale a caror abordare s-a bazat pe observatii si cartari detaliate pe teren au fost: glaciatiunea in diferite masive carpatice, suprafetele de nivelare din Carpati, terasele raurilor, formarea si evolutia retelei hidrografice in sectoarele de defilee, geneza si evolutia Deltei Dunarii si a litoralului romanesc etc.

Pana in 1950 studiul reliefului ramane principala preocupare a geografilor contributii notabile fiind la nivel regional prin tezele de doctorat (V.Mihailescu, N.Popp, N.Al.Radulescu, M.David, V.Tufescu, P.Cotet etc.) si unele sinteze la nivelul Romaniei (cursurile de geografie sau morfologie).

In a doua parte a sec. XX cercetarea in geomorfologie cuprinde treptat aproape toate laturile acestei stiinte, un rol esential avandu-l pe de-o parte catedrele de specialitate de la facultatile de Geografie din Bucuresti, Iasi, Cluj - Napoca unde s-au conturat scoli in acest profil, iar pe de alta colectivul de geografi fizicieni de la Institutul de Geografie. Au rezultat un volum insemnat de articole si carti cu caracter regional sau general, cursuri universitare, monografii si tratate, teze de doctorat, participari la simpozioane si congrese, unele fiind organizate in Romania etc. S-au impus cateva directii - analiza complexa genetico-evolutiva la nivelul unor unitati geografice, morfodinamica actuala cu accent pe procesele de versant, elaborarea de legende si harti geomorfologice, analize morfostructurale si morfolitologice, morfologie litorala etc. Intre lucrarile de sinteza se impun Relieful Romaniei (1974), Geografia Romaniei (1983-1992), Enciclopedia Romaniei (1984) iar dintre personalitatile cu reale contributii in geomorfologie relevante sunt Gr.Posea, Valeria Velcea, Ilie I., N.Popescu, M.Grigore, M.Ielenicz, I. Marin, E.Vespremeanu la Universitatea din Bucuresti, T.Morariu, I.Mac, V.Garbacea, I.Berindei, Al.Savu la Universitatea din Cluj Napoca, C.Martiniuc, V.Bacauanu, I.Donisa, I.Ichim, C.Brandus, C. Rusu la Universitatea din Iasi; Gh.Niculescu, L.Badea, D.Balteanu, V. Sencu la Institutul de Geografie etc. Exista din 1990 "Asociatia geomorfologilor din Romania" afiliata la cea internationala, o sectie de Geomorfologie in cadrul Societatii de Geografie din Romania, au fost organizate peste 20 de simpozioane nationale de geomorfologie si doua reuniuni internationale.

Largirea campului cunoasterii reliefului pe intreaga suprafata a Pamantului dar si sub aspectul raporturilor cu agentii si procesele ce l-au creat, a legaturilor cu ceilalti componenti ai mediului si cu activitatile tot mai diversificate ale omului au condus firesc pe de-o parte la amplificarea directiilor prin care specialistii (geomorfologii) il studiaza iar pe de alta la evidentierea ramurilor si subramurilor acestei stiinte.

In functie de caracteristicile reliefului, gradul de dezvoltare economica si nevoile practice cerute de acesta, de traditia in cercetarea geomorfologica s-au impus in scolile geomorfologice directii diferite (evolutionista, dinamica de versant si de albie, morfostructura, analizele regionale, geomorfologia matematica etc.).

In baza tuturor realizarilor se poate da o definitie mult mai completa.

Geomorfologia prezinta fizionomia, caracteristicile fizice, alcatuirea, geneza, evolutia, varsta, formelor de relief; mai mult le stabileste locul (ierarhizarea) in sistemul geomorfologic; prin cunoastere teritoriala permite diferentieri regionale iar prin sinteza conduce la definirea de modele de rang diferit (tipuri si subtipuri).

Deci, relieful care constituie subiectul Geomorfologiei trebuie privit ca un sistem complex ce cuprinde componente (forme de relief) diferite ca marime, geneza si evolutie care sunt intr-o stransa inlantuire cauzala.

Formele de relief , constituie sisteme ale scoartei terestre care se reflecta in contururi ale fetei sale exterioare. Ca urmare, ele au dimensiuni (de la Pamantul in intregime, pana la forme de cativa centimetri) si infatisari diferite rezultat al unei geneze si evolutii deosebite. Comun au insa pe de o parte, doua categorii de elemente unele la exterior (suprafetele si liniile care rezulta din imbinarea lor) si altele la interior (alcatuirea petrografica, structurala) iar pe de alta parte o anumita adancime pana la care se face simtita actiunea agentului ce le genereaza.

Suprafetele pot fi ca infatisare, convexe, concave, drepte, complexe, avand inclinari variabile. Aceste caracteristici sufera permanent modificari mai mult sau mai putin importante in functie de actiunea agentilor externi si in mai mica masura interni (la scara timpului geologic acestea pot deveni insemnate).

Liniile pot fi drepte, curbe sau zig-zag, uneori cu desfasurare transata iar alteori evazata; aceste caracteristici depind de stadiul de evolutie al formei de relief, de procesele care se inregistreaza pe suprafetele ei.

Formele de relief, indiferent de marime in raport cu un plan orizontal, sunt pozitive (deasupra acesteia, ex. un deal, munte, movila etc.) si negative (sub acest plan, ex. o depresiune, valea, crovul etc.), (fig.1).

Elementele interne sunt dependente de dimensiunile formei si de agentul principal care o genereaza (depozitele si roca in loc pentru microforme, diverse strate de roci si structuri din adanc pentru formele de relief mai mari). Adancimea este conditionata pe de o parte de puterea de penetrare a agentilor externi (de la cativa milimetri la mai multe sute de metri), iar pe de alta parte de intensitatea si spatiul pe care se propaga influenta agentului tectonic (de la cateva sute la mii de metri).

Cunoasterea formelor de relief implica frecvent nu numai infatisarea dar si o serie de caracteristici cantitative rezultate din masuratori. Se apreciaza intre altele inaltimea, adancimea, gradul de imbucatatire in plan orizontal si vertical, inclinarea suprafetelor ce compun forma de relief, expunerea acestora in raport cu punctele cardinale etc. (fig. 1).

Orice forma de relief este rezultatul actiunii unor agenti de natura interna sau externa. Acestia reprezinta factori ce dispun de energie (in principal tectonica din interior si solara din exterior) pe care o intrebuinteaza in manifestarea diverselor procese cu caracter chimic (ex. oxidarea), fizico-chimic (ex. dizolvarea), mecanic (ex. eroziunea), gravitational, tectonic (ridicari, coborari) etc.

Din momentul inceperii manifestarii actiunii agentilor se inregistreaza individualizarea formelor care in timp vor cunoaste o evolutie specifica relevata prin marimi, infatisari deosebite, prin raporturi variabile cu alte forme, agenti, procese. Evolutiile formelor de relief au durata deosebita (ex. nasterea unor munti se face in zeci sau sute de milioane de ani pe cand a unei alunecari de teren in cateva zile, luni de zile) insa indiferent de marimea in timp in cadrul lor pot fi separate etape, faze, momente toate diferentiate pe o scara cronologica (fig. 2).

Formele de relief in functie de diferite criterii (agenti, geneza, procese, varsta, marime etc.) se pot grupa si aseza pe diferite trepte de importanta care alcatuiesc un sistem ierarhic piramidal plecand de la Pamant componentul cu complexitatea cea mai mare si ajungand la puzderia de microforme create de agentii externi. Elementele caracteristice diferitelor grupari de forme de relief stau la baza separarii tipurilor de relief (ex. relief glaciar, relief fluviatil, relief vulcanic etc.).

Urmarirea distributiei formelor de relief in spatiu conduce la separarea de unitati (ex. munti, dealuri, campii) in care relieful are un anumit specific rezultat mai ales din geneza, evolutia si trasaturile cantitative ale sale (regionare). De exemplu Carpatii Meridionali (ordinul I) se impart in patru grupe (ordinul II) cu mai multe masive. Masivul Bucegi (ordinul III) este alcatuit din mai multi munti (ex. Costila, Caraiman, Jepii Mari, Jepii Mici, Furnica etc.) si vai principale (Ialomitei, Cerbului, Jepi etc.) ce apartin ordinului IV. La fiecare se separa platouri, versanti, varfuri etc. (ordinul V) etc.