Principiile externe ale mediului

Principiile externe ale mediului

Prin analizarea reglementarilor internationale in materie de mediu s-a pus in evidenta cristalizarea unor reguli cu caracter de principiu, care se afla in diferite stadii de recunoastere si afirmare ca norme juridice. Conceptul de principiu al dreptului international al mediului este utilizat pentru a desemna o constanta evidenta, concluziile unei analize, norme obligatorii sau reguli juridice. De exemplu, programul de actiune „Agenda 21” se refera la „principii de actiune”, iar in alte documente cum ar fi Declaratia de la Rio sau Declaratia de la Dublin asupra apei principiile sunt formulate cu pretentii juridice, redactate in termeni normativi, desi nu detin o putere obligatorie corespunzatoare.[1]

Realitatea acestor principii fundamentale depinde in mare masura de promovarea unor premise esentiale, cum ar fi: interdependenta dintre pace, dezvoltare si protectia mediului, schimbarea modului de productie si de consum neviabil si gestionarea rationala a problemelor mediului.

Ca sector nou al dreptului international public, dreptul international al mediului a plecat in evolutia sa de la principiile si regulile fundamentale ale celui dintai, care constituie „dreptul comun” in materie. Prin urmare, principiile fundamentale de drept „general recunoscute si acceptate” la nivel international au cunoscut dezvoltari specifice in ce priveste cooperarea interstatala privind protectia si conservarea mediului.

In dreptul international, maxima „sic utere tuo' - respectiv obligatia statelor de a asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nationale sa nu cauzeze daune mediului altor state - a fost recunoscuta pentru prima data in a doua jumatate a secolului XIX, ca un principiu specific dreptului fluvial. Ulterior, potrivit unui tratat incheiat intre SUA si Canada in 1935, s-a prevazut ca „un stat nu trebuie sa altereze conditiile naturale ale propriului sau teritoriu in dezavantajul conditiilor naturale ale teritoriului statului vecin'.

Principiul „sic utere tuo” si-a gasit aplicarea si in diferendul dintre SUA si Canada (cazul Smelter) referitor la poluarea aerului, din 1941. Cu aceasta ocazie, tribunalul de Arbitraj a afirmat existenta unei reguli de drept international, impunand statelor obligatia de a se abtine de la orice acte (explozii, evacuari etc.) care pot cauza prejudicii pe teritoriile vecine. Fata de o asemenea situatie, prin hotararea Tribunalului, Statelor Unite le-au fost acordate despagubiri, iar cat priveste activitatea topitoriei s-a impus Canadei sa intreprinda masurile necesare pentru ca aceasta sa inceteze a mai produce efecte nocive peste limitele admisibile, pe teritoriul SUA

De remarcat, ca unele argumente juridice folosite cu aceasta ocazie, au fost insusite si de doctrina, iar ulterior „Regulile de la Helsinki' au consacrat obligatia statelor de a evita orice forma de poluare a apei care ar cauza prejudicii substantiale pe teritoriul statului riveran, considerand totodata ca o anumita toleranta a poluarii ar fi conforma regulii „ echitabilei utilizari'.

In capitolul V al „Actului Final de la Helsinki', din 1975, se subliniaza ca fiecare dintre statele participante, in acord cu principiile dreptului international, trebuie, intr-un spirit de cooperare, sa se asigure ca activitatile desfasurate pe teritoriul lor, nu cauzeaza degradarea mediului inconjurator intr-un alt stat sau in regiuni situate dincolo de limitele jurisdictiei sale nationale.

Fata de o asemenea situatie, prin hotararea Tribunalului, Statelor Unite le-au fost acordate despagubiri, iar cat priveste activitatea poluanta s-a impus Canadei sa intreprinda masurile necesare pentru a nu mai produce efecte nocive peste limitele admisibile, pe teritoriul SUA.

Avand in vedere importanta si actualitatea problemei generale privind activitatile licite ale unui stat care pot provoca insa daune transfrontiere, Comisia de Drept International a inceput inca din 1978 lucrarile de codificare in materie. Proiectul Comisiei contine prevederi referitoare la activitati care, desfasurate pe teritoriu, subjurisdictia sau sub controlul unui stat, sunt de natura a cauza sau a crea un risc apreciabil de producere a unor daune transfrontiere, pe intregul proces al desfasurarii lor normale. Documentul se refera si la datoria statelor de a lua masurile necesare pentru a preveni sau a reduce un astfel de risc, de a repara sau a compensa daunele

Principiul suveranitatii statelor a cunoscut dezvoltari specifice mai ales in domeniul poluarii transfrontaliere. Astfel, preluand o serie de precedente ale jurisprudentei, Declaratia de la Stockholm a stabilit in principiul 21 ca, „conform Cartei Natiunilor Unite si principiilor de drept international, statele au dreptul suveran de a-si exploata propriile resurse dupa politica lor in domeniul mediului si au indatorirea de a face astfel incat  activitatile exercitate in limitele jurisdictiei si sub controlul lor sa nu cauzeze pagube mediului in alte state sau in unele regiuni aflate in afara oricarei jurisdictii nationale”. El a fost reafirmat si in alte documente internationale, printre care se numara si Declaratia de la Rio in principiul 2.

Principiul cooperarii interstatale, considerat drept un principiu fundamental al dreptului international contemporan, cunoaste dezvoltari insemnate si in privinta mediului.

Protectia si conservarea mediului nu se poate realiza in mod eficace fara o cooperare efective intre state. Principiul 24 al Declaratiei de la Stockholm a stabilit ca „problemele internationale in legatura cu protectia si ameliorarea mediului trebuie sa fie abordate intr-un spirit de cooperare de catre toate statele , mari ori mici, pe picior de egalitate. O cooperarea pe calea acordurilor multilaterale si bilaterale sau prin alte mijloace apropriate este indispensabila pentru a limita eficace, a preveni, a reduce si a elimina atingerile mediului rezultate din activitatile exercitate in toate domeniile, si aceasta in respectul suveranitatii si intereselor tuturor statelor”.

In domeniul conventional se fac remarcate dispozitiile Conventiei de la Montego Bay privind dreptul marii sau cele ale Conventiei africane asupra conservarii naturii si resurselor naturale. Principiul a fost consacrat si intr-o serie de tratate bilaterale.

Rezolutia Consiliului Europei asupra poluarii aerului in zonele de frontiera merge mai departe, prevazand obligatia partilor de a se informa reciproc si in timp util despre orice proiect de activitate susceptibila de poluare a aerului in afara granitei.

Tot astfel, Proiectul de Conventie europeana asupra protectiei cursurilor de apa internationale impotriva poluarii prevede obligatia partilor contractante de a se informa reciproc asupra masurilor ce se iau pentru reducerea poluarii obisnuite sau de a se avertiza reciproc in cazul unei poluari neobisnuit de vatamatoare (art. 11).

Impreuna cu informarea, cooperarea interstatala cunoaste dezvoltari insemnate in privinta mediului, mai ales pentru factorii de mediu situati in afara jurisdictiei nationale, pentru care protectia are loc in conformitate cu tratatele internationale in vigoare. Trebuie subliniat si faptul ca in anumite cazuri, cooperarea statelor este reclamata de configurarea specifica a domeniului supus protectiei si ne referim, de exemplu, la diminuarea stratului de ozon, schimbari ale climei, ploile acide, poluarea electromagnetica etc. ceea ce constituie probleme globale ale mediului.

Accentuarea necesitatii de cooperare a statelor este determinata si de inmultirea si diversificarea tipurilor de poluare, a surselor poluante si mai ales, a gradului deosebit de periculos al unor poluanti, fie ca este vorba de poluarea cu substante chimice periculoase, cu deseuri si reziduuri toxice, cu agenti patogeni ori de poluarea radioactiva care agreseaza in mod grav mediul inconjurator, afectand intr-o masura mai mare sau mai mica intreaga omenire^[4].

Fara o cooperare intre state nu se poate concepe si realiza, practic, in mod eficace, protectia si conservarea mediului. Necesitatea cooperarii statelor, a unor actiuni concertate pentru protectia mediului, inclusiv a dezvoltarii dreptului international in acest domeniu, a fost subliniata in mod special de lucrarile si documentele Conferintei ONU de la Stockholm, 1972, conferinta care a constituit si un prim semnal de alarma pentru politica nationala a statelor in ce priveste mediul inconjurator si dezvoltarea

Principiul rezolvarii pasnice a diferendelor ecologice, fiind principiu fundamental al dreptului international public, cunoaste dezvoltari specifice si in materie de mediu. El a fost preluat de principiul 26 al Declaratiei de la Rio, art. 14 al Conventiei-cadru privind schimbarile climatice sau art. 27 si anexa a II-a a Conventiei privind biodiversitatea.

Referat: Turcia - populatia si economia Eseu: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Principiul bunei vecinatati dintre state, natiuni si popoare a fost afirmat si dezvoltat mai ales in ultimele decenii. Norme tipice de vecinatate s-au format pentru protectia apelor de frontiera, numeroase tratate sau multilaterale stipuland obligatia generala de a nu se altera in mod substantial calitatea cursurilor de apa frontaliere. 

Vecinatatea, ca fenomen obiectiv si permanent oricarei relatii sociale dintre indivizi si colectivitatile nationale, a dobandit, pe langa dimensiunile politice si dimensiuni juridice in conditiile in care raporturile multiple si complexe dintre state in zona de frontiera, si-au gasit reflectarea in tratate si conventii internationale

Daca vecinatatea geografica este un fapt, este un dat al naturii, vecinatatea politica si juridica constituie opera statelor si popoarelor. Din acest punct de vedere, raporturi ca intre buni vecini pot exista si intre state care nu se gasesc in aceeasi regiune a globului, ci sunt despartite de mari intinderi de pamant sau de ape. Aceasta constituie o expresie a tendintei spre universalitate a unor relatii dintre state, cum sunt cele referitoare la apararea mediului inconjurator

Vecinatatea poate constitui atat un factor negativ, de eroziune pentru relatiile internationale si pentru drept, cat si un factor pozitiv, daca ne referim numai la faptul ca valorile cele mai de pret ale tuturor popoarelor - securitatea si pacea internationala - au depins si depind inca in mare masura, de raporturile stabilite intre statele vecine.

In conditiile actuale, zona de vecinatate de facto, poate fi cauza unor conflicte sau incidente, daca avem in vedere ca anumite activitati desfasurate intr-un stat, pot avea consecinte vatamatoare asupra zonei teritoriului vecin. Astfel, o activitate industriala intensa, poate polua apa unui rau de frontiera, aerul sau solul; amplasarea unei centrale atomonucleare poate constitui, la un moment dat, un grav pericol de poluare radioactiva. Toate aceste activitati avand loc pe propriul teritoriu si in limita jurisdictiei nationale, sunt legale, insa, in mod obiectiv, ele pot produce efecte negative dincolo de frontiera

Alte aspecte importante ale acestui principiu sunt cele care se refera la regula ce exprima obligatia statelor de a se asigura ca activitatile desfasurate in limita jurisdictiilor nationale nu cauzeaza prejudicii mediului altor state sau la regula nediscriminarii.

Principii si norme specifice dreptului international al mediului sunt pe cale de a se cristaliza si de a se afirma tot mai viguros. Aceste reguli tind sa devina baza dreptului international al mediului, aflandu-se pe diferite trepte de consacrare si garantare ca norme juridice obligatorii.

Obligatia statelor de a conserva si de a proteja mediul si resursele sale naturale, ca principiu, cunoaste pana in prezent o recunoastere juridica limitata, desi este prevazut in numeroase si diverse documente internationale.

Obligatia statelor de a evalua consecintele asupra mediului ale oricarei activitati sau decizii care ar putea avea implicatii de aceasta natura este o aplicare in cadrul raporturilor internationale a tehnicii juridice dezvoltate in dreptul intern al statelor, de a supune evaluarii impactului previzibil asupra mediului orice activitate majora.

La nivel international, acest principiu a fost prevazut intr-o serie de recomandari adoptate de catre organizatii internationale, precum cele ale OCDE. La nivel conventional, se pot mentiona documentele referitoare la protectia marilor regionale ori Conventia de la Kuala Lumpur asupra conservarii naturii si resurselor naturale. Documentul care consacra insa principiul la nivel international general este Conventia asupra evaluarii impactului asupra mediului in context transfrontalier, adoptata sub auspiciile ONU, in Finlanda.

Obligatia de supraveghere a starii mediului, desi tinde sa devina un principiu de sine statator, constituie un corolar al indatoririi fundamentale de conservare si protectie a mediului. Interdependenta dintre cele doua principii este evidenta.

Un alt principiu poate fi considerat ca fiind indatorirea de asistenta ecologica, formulata pentru prima data de principiul 18 al Declaratiei de la Rio, putandu-se face o anumita apropiere intre aceasta si regula asistentei umanitare prevazuta in documentele ONU sau obligatia statului de a facilita accesul la victime.

Informarea si participarea publicului este un principiu formulat initial la nivel national, fiind apoi preluat si in plan international. Constituind o obligatie a statelor, acesta implica accesul si informarea publicului in privinta oricarei actiuni in favoarea protectiei si conservarii mediului, pe calea unei cereri si pe baza de reglementari juridice si a supravegherii foarte largi a aplicarii celor existente.

Principiul interzicerii poluarii

Interzicerea poluarii trebuie abordata atat la scara nationala cat si globala, prin colaborarea intre toate tarile, in conditii de egalitate, prin incheierea de acorduri bi sau multilaterale, in scopul prevenirii sau al limitarii efectelor negative aduse mediului inconjurator

Problemele complexe ale mediului inconjurator sunt directe legate de progresul unei tari si starea ei de dezvoltare. Limitarea sau oprirea poluarii presupune costuri uriase care nu pot fi suportate de tarile mai putin dezvoltate, in timp ce tarile industrializate sunt nevoite sa gaseasca solutii pentru combaterea unor fenomene determinate de ploile acide, despaduriri, deserti ficari, eliminarea deseurilor periculoase, poluarea electromagnetica s.a.

Cu toata dificultatea gasirii unor solutii optime in teoria si practica economica, s-au adoptat o serie de mijloace care privesc controlul si combaterea poluarii, o parte din aceste solutii pun accentul exclusiv pe factorul tehnologic - tehnologiile antipoluante - altele au in vedere politici ecologice eficiente care pun accentul pe relatia cost-beneficiu.

Actuala tendinta este de trecere de la stadiul tratarii preponderent tehnice la o viziune economica eficienta care vizeaza utilizarea optima a fondurilor limitate, afectate acestui scop

Limitarea sau stoparea efectelor poluarii mediului inconjurator a facut obiectul preocuparilor Conferintei de la Stockholm, care a elaborat si a recomandat statelor o serie de instrumente in acest scop. Astfel, in anumite cazuri, s-a recomandat „interdictia', sistem utilizat in forma absoluta, de interdictie totala in cazul in care mediul nu poate asimila anumite substante poluante, in alte cazuri, instituirea unor „restrictii', care poate imbraca fie forma licentelor sau a permiselor, fie aceea a autorizatiilor.

In literatura de specialitate s-a vorbit si despre eficacitatea sanctiunilor in domeniul impiedicarii sau atenuarii poluarii. S-a admis ca, in elaborarea si aplicarea sanctiunilor administrative si penale, sa se tina seama de natura, cel mai adesea ireversibila, a daunelor ecologice, sanctiunile urmand sa fie fixate incat sa determine respectarea dispozitiilor legale, accentul punandu-se pe rolul lor preventiv

In dreptul international al mediului, una din obligatiile cu caracter general se refera la angajamentul statelor de a preveni si reduce pericolul, riscul care implica un grad sporit de periculozitate, precum si la angajamentul de a preveni si reduce poluarea. Pe aceasta linie, partile se obliga sa ia masurile necesare si sa foloseasca mijloace adecvate in legatura cu activitatile care pot avea efecte nocive asupra mediului inconjurator^[12].

Principiul „poluatorul plateste” constituie o sinteza a unor aspecte economice si juridice, conjugate prin cerinta protectiei si conservarii mediului.

Principiu general al dreptului international public puternic particularizat in domeniul protectiei mediului, pana la afirmarea sa ca un principiu de sine statator si adaptat acestei problematici, raspunderea statului pentru prejudicii ecologice a fost proclamata in diferite texte internationale si unele legislatii nationale. Astfel, principiul 21 al Declaratiei de la Stockholm prevede ca statele au responsabilitatea de a face astfel incat activitatile aflate sub jurisdictia sau sub controlul lor sa nu cauzeze prejudicii mediului altor state ori zonelor situate in afara jurisdictiei lor nationale.

O contributie importanta a cooperarii intraeuropene la dezvoltarea dreptului international al mediului s-a exprimat prin formularea principiului conlucrarii interstatale, a nivelului sau de desfasurare la cerintele particulare ale prevenirii ori combaterii diferitelor forme de poluare sau la specificul protectiei anumitor zone geografice.

Alaturi de aceste principii care si-au gasit deja o recunoastere internationala cu reguli de drept pozitiv sunt in curs de cristalizare altele noi, rezultate in cadrul practicii si cooperarii internationale in domeniu. Multe dintre acestea s-au nascut la nivel european, mai precis in cadrul CEE si tind sa se generalizeze in plan international general.

Mijloacele aflate la indemana autoritatilor publice din tarile membre ale Comunitatii Europene pentru a actiona in directia determinarii poluatorului sa asigure o veritabila depoluare sunt: taxarea poluarilor, instituirea de norme tehnice antipoluante si aplicarea de diverse mecanisme de compensatie. Aceste mijloace trebuie utilizate concomitent