Mijloace de aparare a principiilor fundamentale ale dreptului mediului

Mijloace de aparare a principiilor fundamentale ale dreptului mediului

1. Mijloace civile de aparare a pricipiilor

Raspunderea pentru infrangerea normelor de protectie a mediului reprezinta un complement absolut necesar in cazul nerespectarii principiilor precautiei si al prevenirii, principii care, in opinia noastra, joaca un rol primordial.

Raspunderea juridica “clasica”, cu formele ei cunoscute (raspunderea civila, raspunderea administrativa, raspunderea penala) si care reprezinta, desigur, dreptul comun, devine insuficienta si inadecvata in cazul incalcarii normelor de protectie a mediului si al atingerilor aduse mediului (avand ca rezultat cauzarea unui prejudiciu ecologic).

Astfel, apare necesara o amenajare juridica a raspunderii, proprie acestui domeniu, care sa aiba in vedere specificitatea acestuia, categoriile raspunderii ramanand in esenta aceleasi.

Principiul poluatorul plateste

In termeni economici, acest principiu s-ar putea traduce prin “internalizarea” cheltuielilor externe (teoria externalizarilor). Intr-o acceptiune mai limitata retinuta de O.C.D.E.[1] si C.E. , acest principiu urmareste asumarea cheltuielilor privind lupta impotriva poluarii, de catre poluator.

Punerea in aplicare a principiului “poluatorul plateste” ar trebui sa aiba in vedere asigurarea unei veritabile depoluari, care sa permita colectivitatilor si fiecarei persoane sa traiasca intr-un mediu satisfacator. Pentru suportarea unei asemenea depoluari de catre poluator s-ar putea avea in vedere o serie de instrumente care, conjugate, ar putea deveni eficiente.

In acest sens se instituie un sistem de taxe de poluare, impunerea unor norme restrictive (antipoluare) si punerea in aplicare a unor mecanisme financiare diverse (compensatii, scutiri de impozite etc.).

Principiul poluatorul plateste ar trebui, de asemenea, sa se traduca juridic prin abolirea drepturilor castigate in caz de poluare.

Astfel:

A. Taxele de poluare reprezinta, in principal, o prelevare obligatorie in sarcina poluatorului si care sa fie destinata pentru restaurarea si supravegherea mediului.

B. Normele antipoluare menite sa reduca poluarea, impunand un prag obligatoriu poluatorului (norme tehnice antipoluare).

C. Mecanisme financiare. In dreptul mediului se face din ce in ce mai mult apel la anumite facilitati financiare care sa incurajeze investitiile pentru reducerea poluarii sau pentru depoluare.

D. Abolirea drepturilor castigate - are in vedere pe acelea care aduc atingere mediului. Astfel, titularii unor autorizatii administrative in materie de mediu au adeseori tendinta sa considere ca se afla in posesia unui act administrativ individual creator de drept si, deci, intangibil. Interventia unei noi reglementari legale fata de care conditiile din autorizatia eliberata anterior nu mai corespund, va putea duce, desigur, la invalidarea respectivei autorizatii.

Alte opinii care incearca sa sustina inaplicabilitatea unei noi reglementari la situatiile deja existente ar consacra, de fapt, un drept castigat de a polua.

De altfel, principiul general al aplicarii imediate a legii ori a noilor reglementari, sub rezerva drepturilor castigate, este transat in materia protectiei mediului chiar de noua lege-cadru de protectie a mediului, care prevede reautorizarea obligatorie a activitatilor existente, cererea de reautorizare trebuind depusa in termen de un an de la intrarea in vigoare a noii legi.

Mai mult decat atat, art.10 al aceluiasi act normativ prevede in mod expres posibilitatea revizuirii acordului sau autorizatiei de mediu, daca apar elemente noi ce nu au fost avute in vedere la eliberarea acestora.

Prejudiciul ecologic

Diversele si multiplele atingeri aduse mediului si prejudicii cauzate omului si mediului au determinat doctrina sa caracterizeze si sa consacre notiunea de prejudiciu ecologic distincta de prejudiciul ordinar (obisnuit). Prejudiciul ecologic depaseste cadrul unei atingeri aduse bunurilor si persoanelor luate individual. Mediul - ca victima - este considerat independent de dreptul de proprietate si de persoane, el trebuind sa faca obiectul unei protectii specifice[3].

Conceptul de prejudiciu ecologic a fost pentru prima oara utilizat de Michel Despax[4] pentru a pune in evidenta particularitatea prejudiciilor indirecte rezultand din atingerile aduse mediului inconjurator. Astfel, orice atingere adusa unui element al mediului inconjurator (cum ar fi, de pilda, apa sau atmosfera) nu poate sa nu aiba efecte si asupra altor componente ale mediului (flora si fauna acvatica sau terestra, solul etc.), avand in vedere interdependenta fenomenelor ecologice. Asadar, prejudiciul ecologic reprezinta o atingere a ansamblului elementelor unui sistem, iar prin caracterul sau indirect si difuz pune probleme complexe cat priveste dreptul la reparatie.

De altfel, prejudiciul ecologic a facut obiectul a numeroase controverse doctrinare, sub mai multe aspecte.

A. Un prim aspect se refera la faptul ca rolul de victima a unui asemenea prejudiciu il poate detine atat omul cat si mediul.

Conceptul de prejudiciu ecologic a fost initial perceput prin intermediul omului ca victima cat priveste lezarea sanatatii si a bunurilor sale, a activitatii si a bunastarii acestuia .

Aceasta conceptie, evident antropocentrica a prejudiciului ecologic este, de asemenea, ilustrata si prin definitia data de R. Drago “Prejudiciul ecologic este acela cauzat persoanelor si bunurilor de catre mediul in care traiesc”[6]. Aici mediul este sursa prejudiciului si nu victima. Aceasta tipologie (prejudiciul suferit de om prin fapte de poluare) este, de altfel, apropiata de teoria clasica a tulburarilor de vecinatate, putandu-se lua in consideratie regulile raspunderii civile pentru prejudicii materiale si, eventual, morale, reguli care adesea au deceptionat, prin rezultatele obtinute.

Insa, o asemenea optica pune in umbra tocmai prejudiciul ecologic propriu zis, suferit de mediul insusi (cum ar fi, de pilda, cel referitor la viata salbatica), fara repercusiuni imediate si evidente asupra activitatii umane.

Sub acest unghi, prejudiciul ecologic ar consta in degradarea elementelor naturale sau, dupa definitia data de M. Caballero “prejudiciul cauzat direct mediului luat in sine, independent de repercusiunile sale asupra persoanelor si asupra bunurilor”[7]. Asadar, victima directa este mediul inconjurator prin elementele sale neapropriate si neapropriabile. Or, aceste “bunuri ale mediului inconjurator” nu sunt “subiecte de drept”, cu toate ca s-ar putea profila o evolutie in sensul recunoasterii lor ca subiecte de drept. Faptul ca ele constituie un patrimoniu colectiv, un patrimoniu comun al umanitatii este, desigur, indubitabil; ca atingerile aduse acestora lezeaza interesele colective este, de asemenea, cert, numai ca mecanismele juridice “clasice” cunosc doar protectia exclusiv individuala.

Independent de inadaptarea recunoscuta, demonstrata, a sistemelor juridice traditionale pentru integrarea “prejudiciului ecologic pur”, realitatea acestui gen de prejudiciu reprezinta o evidenta, iar asigurarea repararii lui o necesitate absoluta.

Cu toate eforturile doctrinare nu s-a ajuns la o definire a “prejudiciului ecologic pur”. Credem ca doar stiintele naturii ar putea da raspunsuri inteligibile si coerente.

In acest sens, pentru a caracteriza un atare prejudiciu, pornind de la strategia mondiala a conservarii, s-a propus ca definitie: mentinerea proceselor ecologice esentiale, mentinerea diversitatii genetice si mentinerea unei exploatari durabile a speciilor si a ecosistemelor; atingerile aduse acestor obiective  ar constitui “prejudiciu ecologic pur”.

Desigur, in cautarea unei definitii cat mai exacte, aceste elemente se pot combina cu elementele constitutive ale prejudiciului cauzat naturii, cum ar fi, de pilda, prejudiciul adus speciilor sau ecosistemelor.

Elementele caracteristice ale prejudiciului ecologic pot fi pana la urma identificate, dar dificultatea formularii juridice subzista.

Fara a starui prea mult asupra explicarii notiunii de “prejudiciu” prin aceea de efect cuantificabil in cost al daunelor (in loc de cuantificare a costului reparatiei daunelor), observam ca mediul ca victima este enumerat fara o preocupare speciala pentru notiunea de dauna ecologica.

Ni se pare ca aceste preocupari s-ar putea regasi, eventual, la aceeasi anexa, sub denumirea de “deteriorarea mediului”. In intelesul legii, deteriorarea mediului reprezinta alterarea caracteristicilor fizico-chimice si structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversitatii si productivitatii biologice naturale si antropizate, afectarea echilibrului ecologic si a calitatii vietii, cauzate in principal de poluarea apei, atmosferei si solului, supraexploatarea resurselor, gospodarirea si valorificarea lor deficitara, inclusiv amenajarea necorespunzatoare a teritoriului.

Desigur, aceasta definitie, care pe langa caracterizarea notiunii de degradare a mediului cuprinde si cauzele ce pot determina degradari, pacatuieste prin dorinta de a cuprinde totul in dauna unei caracterizari sintetice si clare.

Reparatia civila pentru dauna ecologica

Fundamentele raspunderii. Raspunderea civila presupune ca o persoana careia ii incumba raspunderea sa fie obligata sa repare un prejudiciu al unei alte persoane (victima). Deci, obligatia de a repara, ca orice obligatie, este o relatie intre doua persoane.

In cazul prejudiciului ecologic, victima nu este intotdeauna, din punct de vedere juridic, o persoana si pe cale de consecinta nu ar putea invoca dreptul subiectiv la reparatie. Aceasta dificultate tine de specificitatea daunei ecologice.

Problema determinarii debitorului obligatiei de a repara, in materia daunei ecologice, prezinta unele particularitati, dar nu din lipsa unei constructii juridice adecvate.

Culpa sau lipsa culpei, ca fundament al raspunderii, foarte laconic rezumat, este obiectul unei ample dezbateri. Argumente numeroase au fost aduse de partizanii ambelor teze.

Se poate insa pune intrebarea daca aceasta controversa este esentiala in materia prejudiciului ecologic, deoarece raspunderea poate fi determinata, si intr-un caz si in celalalt, cu avantajele si dezavantajele respective, fie pentru debitorul, fie pentru creditorul obligatiei de reparare.

Problema centrala a raspunderii pentru dauna ecologica, in opinia noastra, o reprezinta legatura cauzala dintre fapta (culpabila sau nu) a responsabilului si prejudiciul suferit de victima.

Dezbaterea “clasica”, aceea care graviteaza in jurul culpei, este daca vina poate fi considerata ca unic fundament al raspunderii in materie de dauna ecologica sau trebuie sa se acorde un loc primordial raspunderii obiective (fara culpa).

Raspunderea subiectiva se intemeiaza pe culpa celui care a savarsit fapta cauzatoare de prejudicii, culpa ce trebuie dovedita de victima. In codul nostru civil, art.998 si 999, intregindu-se unul pe celalalt, intemeiaza aceasta raspundere nu numai pe intentie dar si pe imprudenta ori neglijenta[9].

Asadar, victima are, potrivit legii, obligatia de a face proba culpei autorului faptei, sa dovedeasca realitatea si certitudinea prejudiciului si, desigur, legatura cauzala dintre fapta si prejudiciu.

Cat priveste ilicitatea faptei, codul civil nu pretinde ca fapta cauzatoare de prejudiciu sa fie ilicita; articolul 998 vorbeste numai de greseala.

Doctrina,insa, sprijinindu-se pe traditia noastra juridica, explica faptul ca raspunderea delictuala implica un act oprit de lege, care constituie o atingere injusta a dreptului altuia . Adaugand insa ca existenta culpei face sa se prezume caracterul ilicit al faptei.

De altfel, in literatura juridica franceza, numerosi autori definind sau analizand culpa, fac aproape o osmoza intre aceasta notiune si aceea de ilicit .

Cat priveste aplicarea acestei categorii a raspunderii la prejudiciul ecologic, situatie in care victima are sarcina de a proba culpa imputabila autorului faptei, pot interveni obstacole adeseori insurmontabile. Investigatii care necesita cunostinte tehnico-stiintifice uneori foarte specializate si chiar sprijinul poluatorului in acest demers, pot pune victima in situatia de a nu-si putea realiza dreptul la reparatie. La aceasta mai adaugam si faptul ca in materie de poluare prejudiciul poate fi rezultatul mai multor surse de poluare, ceea ce ar pune victima in situatia de a identifica in mod individual culpa fiecarui autor - lucru aproape imposibil.

In materia raspunderii contractuale, culpa nu poate fi niciodata altceva decat o violare a unei obligatii nascuta din contract. Obligatii care ar putea fi de securitate, informare sau consiliere a beneficiarului in cazul furnizarii unor produse toxice sau periculoase pot, tot asemenea, deschide un camp nou de raspundere contractuala pentru eventuale daune ecologice.

Raspunderea fara culpa pentru fapta lucrului. In baza articolului 1000 alin.1 Cod civil, care prevede ca “suntem raspunzatori de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.

Referat: Turcia - populatia si economia Eseu: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Doctrina si jurisprudenta au desprins, din acest text elastic, un principiu general de raspundere pentru fapta lucrurilor, in temeiul caruia cel pagubit poate obtine repararea prejudiciului, fara a dovedi culpa celui chemat sa raspunda. Lucrurile la care se refera textul la care ne-am referit sunt toate lucrurile apropriabile, indiferent de natura lor.

Lucrurile neapropriabile precum aerul, lumina solara, apa marii etc. - res communis – fiind, prin natura lor, menite sa foloseasca tuturor si deci nefiind in paza juridica a cuiva, nu pot deci intra in domeniul de aplicare a art.1000 alin.1 Cod civil.

Asadar, in materie de poluare, este dificil sa se aplice aceasta categorie de raspundere, poluatorul fiind presupus a avea sub paza sa juridica fumul, mirosul sau vibratiile sonore, cauze ale numeroase daune ecologice.

Nu inseamna insa ca acest temei juridic nu a fost invocat de numeroase victime ale poluarii in lipsa unei reglementari speciale adecvate.

Cazurile de exonerare de raspunderea prevazuta de art.1000 alin.1 Cod civil sunt: forta majora, fapta unei terte persoane sau fapta victimei, ceea ce exclude cu desavarsire ideea de culpa, fie si prezumata, aflandu-ne pe taramul legaturii cauzale.

Raspunderea  obiectiva in temeiul legii. In legislatia noastra, aceasta raspundere a fost instituita, mai intai prin Legea nr.61/1974 cu privire la raspunderea civila pentru pagubele nucleare, care desigur au avut in vedere si pe cele aduse mediului inconjurator.

Un alt exemplu l-ar putea constitui si raspunderea obiectiva a exploatantului aeronavelor pentru pagubele produse persoanelor si bunurilor care nu se afla la bord in cursul decolarii, zborului sau aterizarii[12]. Desigur, aceasta reglementare nu a avut in vedere dauna ecologica si atingerile aduse mediului inconjurator in sine.

Exemplele la care ne-am referit pun in evidenta necesitatea de reglementare speciala a consecintelor prejudiciabile ale unor activitati care comporta un risc deosebit pentru mediu.

Asa cum doctrina a pus deja in evidenta, teoria raspunderii obiective pentru risc a avut initial la baza ideea ca orice persoana fizica sau juridica care desfasoara o activitate ce poate provoca prejudicii are obligatia de reparare a acestora, fara ca pentru aceasta atitudinea sa, culpabila sau nu, sa fie avuta in vedere.

Dar pentru a avansa cat mai mult in materia raspunderii in favoarea protejarii victimei, problema cauzalitatii ni se pare esentiala. Suprimarea conditiei cauzalitatii sau instituirea unei prezumtii irefragabile de cauzalitate, in ceea ce priveste prejudiciul ecologic ar fi poate extrem de util, dar in realitate ar putea sa insemne o iesire din chiar domeniul raspunderii juridice.

2. Mijloace contraventionale

Recurgerea la sanctiunile administrative reprezinta un mijloc foarte important in lupta impotriva poluarii si a atingerilor aduse mediului prin alte activitati antropice. Mai multe caracteristici ale acestor masuri represive determina eficienta lor:

- Constatarea si aplicarea sanctiunilor permit o mai mare rapiditate fata de procedurile judiciare;

- Masurile dispuse sunt executorii, permitand o interventie urgenta in cazul unor activitati cu impact negativ asupra sanatatii oamenilor si mediului, luarea unor masuri de securitate etc.;

- In general, organele insarcinate cu constatarea si aplicarea sanctiunii au in competenta lor protectia mediului ca obiect de activitate, avand pregatirea profesionala si dotarea necesare pentru a urmari si controla aplicarea dispozitiilor legale din acest domeniu.

Problema poate, eventual, sa se puna din punctul de vedere al tertilor cat priveste mijloacele pe care acestia le au la dispozitie pentru a determina actiunea organelor competente pentru aplicarea masurilor contraventionale.

Raspunderea contraventionala, ca forma a raspunderii juridice, prevazuta de legea protectiei mediului (art.82) este poate forma cea mai “comuna” a raspunderii si cel mai adesea intalnita ca masura de constrangere pentru respectarea dispozitiilor legale de protectie a mediului. Contraventia presupune culpa sub toate formele ei, iar fapta, desi ilegala, prezinta un grad de pericol social mai mic decat infractiunea.

In conformitate cu dispozitiile legale in vigoare cuprinse in Ordonanta nr 2/2001 aprobata prin Legea nr 180 din 2002, privind regimul juridic al contraventiilor, se precizeaza, la art 1 ca „legea contraventiilor apara valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penala.” Acelasi articol mentioneaza ca fapta contraventionala trebuie sa fie savarsita cu vinovatie si sa fie ilicita si sanctionata prin lege, ordonanta, hotarare a guvernului sau, dupa caz, prin hotarare a consiliului local al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului muncipiului Bucuresti, a consiliului judetean ori a Consiliului General al Muncipiului Bucuresti.

Sanctiunile ce se aplica faptelor ce sunt calificate drept contraventii sunt principale si complementare.

Actele normative prin care se stabilesc contraventii trebuie sa cuprinda descrierea faptelor ce constituie contraventii si sanctiunea ce urmeaza sa se aplice, in cazul sanctiunii cu amenda stabilindu-se limita minima si cea maxima a acesteia.

In cazul unei sanctiuni contraventionale ce consta in cote procentuale din anumite valori se pot stabili si tarife de determinare a despagubirilor pentru pagubele pricinuite prin savarsirea contraventiilor.

Cat priveste sanctiunile contraventionale principale, in enumerarea legii, indiferent de domeniul in care se aplica, sunt: avertismentul, amenda contraventionala, obligarea la prestarea unei munci in folosul comunitatii si inchisoarea contraventionala daca nu exista consimtamantul contravenientului pentru aplicarea sanctiunii cu prestarea serviciilor.

Sanctiunile contraventionale complementare care, la prima vedere ar fi in masura sa asigure eficienta si sa descurajeze repetarea faptelor contraventionale, sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite ori rezultate din contraventii, suspendarea sau anularea avizului acordat, a acordului sau a autorizatiei de exercitare a unei activitati, inchiderea unitatii, blocarea contului bancar, suspendarea activitatii agentului economic, retragerea licentei sau avizului, pentru anumite operatiuni ori activitati de comert exterior, temporar sau definitiv, desfiintarea lucrarilor si aducerea terenului in starea initiala.

Reglementarea legala precizeaza de asemenea ca prin legi speciale se pot stabili si alte sanctiuni principale sau complementare.

Desigur domeniul protectiei mediului poate fi, prin specificitatea sa, un domeniu de excelenta pentru reglementarea altor contraventii prin legi speciale.

Prin prevederile legii se precizeaza in ce consta fiecare sanctiune contraventionala, cui se aplica si se precizeaza in mod expres ca sanctiunea contraventionala are caracter administrativ, stabilindu-se totodata limita minima si cea maxima in functie de categoria actului normativ prin care sunt stabilite. Astfel, pentru contraventiile stabilite prin lege sau ordonanta se pot prevedea amenzi de la 250.000 lei, limita maxima neputand depasi un miliard  de lei, iar pentru cele stabilite prin hotarari ale Guvernului se pot prevedea amenzi intre 250.000 si 500 milioane lei si, respectiv, pentru cele stabilite de consiliile locale limita maxima este de 50 milioane lei.

Aplicarea sanctiunilor contraventionale complementare, cum ar fi, de pilda, suspendarea sau anularea autorizatiilor, a activitatii sau blocarea contului bancar, nu mai ingaduie celor in cauza sa repete cu obstinatie faptele contraventionale, este asadar vorba despre o solutie legala cu adevarat asteptata si eficienta.

In situatia in care contravenientul obtine anularea sanctiunii contraventionale principale si, pe cale de consecinta, se anuleaza si cea complementara se ridica problema, care ar fi urmarile in cazul in care intre timp s-ar fi blocat contul bancar ori s-ar fi suspendat activitatea.

Contravenientul ce a obtinut anularea sanctiunii, desigur, ar putea cere si obtine despagubiri. In aceasta situatie, agentul care constata si stabileste sanctiunea contraventionala isi asuma si riscul de a aplica si sanctiunile complementare.

Credem ca o solutie posibila ar fi aceea ca sanctiunile contraventionale complementare sa se aplice numai dupa ramanerea definitiva a sanctiunii principale.

Mentionam ca in domeniul protectiei mediului, autoritatile publice centrale si locale, daca isi incalca obligatiile ce le revin in legatura cu activitatea de supraveghere si control pentru protectia mediului, cum ar fi, de pilda: eliberarea acordului sau autorizatiei de mediu fara ca programul de conformare sa cuprinda o varianta de eliminare a efectelor negative asupra mediului, in raport cu standardele si reglementarile in vigoare (art.9 alin.3); nesupunerea in dezbaterea publica a rezultatelor studiului de impact (art.12 alin.1); nerevizuirea bilantului de mediu si nestabilirea programului pentru conformare (art.15 alin.2) etc. – sunt tot astfel, supuse raspunderii administrative.

Mijloace penale de aparare a principiilor

Raspunderea penala pentru incalcarea normelor privind protectia mediului se inscrie in principiile raspunderii infractionale, specificul angajarii ei fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege si a particularitatilor relatiilor sociale din acest domeniu.

Caracterul penal este dat de gradul de pericol social ridicat pe care il prezinta fapta, ea trebuind sa infatiseze o serioasa amenintare pentru mediu, sanatatea si viata oamenilor si a oricaror forme de viata.

Pentru angajarea raspunderii penale, faptele incriminate ca infractiuni trebuie savarsite cu vinovatie.

Codul penal roman, cu toate modificarile si completarile aduse prin Legea nr.88/1992, nu cuprindea decat putine dispozitii privind incriminarea unor fapte periculoase din domeniul protectiei.

Multe infractiuni sunt reglementate prin legi speciale adoptate in masura in care au fost adoptate reglementari sectoriale de protectie a mediului. In acest sens am putea cita: protectia si asigurarea calitatii apelor - Legea nr.107/1996, Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul si acvacultura, Legea 645/2002 privind prevenirea, reducerea si controlul integrat al poluarii, Legea 103/1996 privind fondul cinegetic si protectia vanatului, Legea 26/1996 - Codul silvic, Legea 655/2002 privind protectia atmosferei etc, exemplele desigur putand continua.

Aceste reglementari dispersate nu sunt rezultatul unei conceptii unitare privind infractiunile specifice domeniului de care ne ocupam. Si la noi, ca si in alte tari, sanctiunile penale au urmat pas cu pas procesul de elaborare a regulilor politicilor in materia mediului, lipsind o abordare globala ce si-ar fi putut gasi locul in chiar codul penal[13].

Este momentul sa revenim, insa in actualitate. Prin Legea 300 din 2004 (publicata in M. Of. nr 575 din 29 iunie 2004) a fost adoptat noul Cod penal ce va intra in vigoare pe 29 iunie 2005, potrivit art 512 din acest Cod. Noul Cod penal raspunde exigentelor actuale ale societatii noastre precum si dezvoltarea stiintelor juridice si contributiei practicii judiciare.

La nivelul principiilor si al conceptelor s-au inregistrat modificari si completari.

In domeniul protectiei mediului, apare pentru prima data, la titlul VIII –Crime si delicte de pericol public incriminarea in cadrul capitolului V art 395-405 a faptelor care constituie crime si delicte contra mediului inconjurator.

O prima constatare, mediul este tratat ca o victima a faptelor astfel incriminate de legea penala.

Intr-un studiu comparativ privind noul Cod penal si Codul penal anterior George Antoniu arata ca sunt crime si delicte contra mediului „incalcarea regulilor privind protectia mediului, a regulilor privind protectia apei, a regulilor privind gospodarirea apelor, a utilizarii apei potabile, distrugerea lucrarilor de protectie a apelor, incalcarea regulilor privind protectia solului, a fondului forestier, poluarea fonica si poluarea accidentala.”[14]

Acelasi autor mentioneaza ca toate aceste incriminari au fost preluate cu numeroase reformulari si modificari din actele normative privind protectia mediului cu modificarile si completarile ulterioare, precum si din Legea 107/1996 privind proetctia apei si din OUG nr 243/2000 privind protectia atmosferei.

O prima remarca, s-ar putea referi la faptul ca aceste trei acte normative nu acopera toate sectoarele de protectie a mediului care se bucura de legi speciale si, desigur, de incriminarea unor fapte ca infractiuni.

Capitolul V Titlul VIII din Noul Cod penal incrimineaza incepand  cu art 395 pana la art 405 inclusiv:„incalcarea regulilor privind protectia atmosferei privind neluarea de masuri pentru oprirea functionarii instalatiilor care constituie o sursa de risc major pentru calitatea aerului constatat de catre autoritatile competente precum si neanuntarea acestora. La alineatul 2 se prevede o varianta agravanta cand faptele au condus la vatamare corporala grava sau au pus in pericol sanatatea sau integritatea corporala a unui numar mai mare de persoane ori au cauzat o paguba importanta.

Alineatul 3 al acestui articol prevede o alta varianta agravanta daca urmarea faptei este moartea uneia sau a mai multor persoane sau o paguba importanta adusa economiei nationale.

Continuand demersul la articolul urmator, art 396 are in vedere incriminarea penala a faptelor care privesc alt element al mediului, protectia apei, consideram ca nu este cazul mai multor reglementari, dat fiindca descrierea faptelor este completa si viguroasa. In celelalte articole, tehnica este aceeasi pana la articolul 403 inclusiv.

De subliniat, credem ca ar fi relevant, faptul ca, se sanctioneaza si tentativa la delictele prevazute al art 395 alin 1, art 306 alin 1 si alin 3, art 397 alin 1, incalcarea regulilor de gospodarire a apelor, art 398 alin 1 incalcarea regulilor de utilizare a apelor, art 399 alin 1 si 2 distrugerea lucrarilor de protectie a apelor, art 4000 alin 1 si 3 incalcarea regulilor de protectie a solului.

La toate infractiunile contra mediului din capitolul V, Titlul V al Codului  penal este mentionat expres ca persoana juridica se sanctioneaza penal. (art 405).

Desi gestionarea deseurilor este o reglementare de protectie a mediului art 392 din Codul penal sanctioneaza nerespectarea dispozitiilor privind gestionarea deseurilor reciclabile plasat la capitolul IV al Titlului VII „Crime si delicte contra sanatatii publice”. Credem ca este vorba de o eroare de structurare.

Poate cea mai importanta completare adusa noului Cod penal o constituie introducerea, intr-un capitol distinct (Titlul II, capitolul VII), institutiei raspunderii penale a persoanei juridice cu exceptia statului si a autoritatilor publice si a institutiilor publice, fara ca aceasta sa excluda raspunderea penala a persoanelor fizice ca participante la comiterea faptului infractional (art 45). Este vorba, desigur, despre faptele prevazute de lege, savarsite in numele sau in interesul persoanelor juridice, de catre organele sau reprezentantii acestora.

Remarcam, de asemenea, ca in reglementarea Codului penal, raspunderea persoanei juridice pentru anumite infractiuni este expres prevazuta de lege si deci, intervine numai in astfel de cazuri.

Aceasta institutie nou introdusa in legislatia penala romaneasca, pe care o salutam ca pe o garantie a unei atitudini mai respectuoase fata de mediu a marilor poluatori, a avut  deja un succes remarcabil in cadrul altor legislatii penale din alte tari si in unele acte internationale.

Astfel, Conventia pentru protectia mediului prin dreptul penal elaborate de Consiliul Europei din 4 noiembrie 1998, avand in vedere necesitatea unei politici penale comune, a statelor membre, pentru protectia mediului si faptul ca atingerile aduse mediului antreneaza consecinte grave care constituie infractiuni, are in vedere luarea unor masuri eficace astfel incat autorii unor asemenea infractiuni sa nu scape de urmarirea penala si sanctionarea corespunzatoare. In preambulul Conventiei se pune in evidenta faptul ca persoanele juridice ce vor raspunde penal, astfel responsabilizate vor avea un aport eficient in actiunile de prevenire.

In Conventie sunt prevazute masurile ce trebuie luate la nivel national, infractiuni comise intentionat (emiterea sau introducerea ilicita a unei cantitati de substante sau de radiatii ionizante in atmosfera, sol sau apa susceptibile de a cauza moartea sau deteriorarea durabila a mediului), alte infractiuni socotite a fi „de neglijenta” (in materie de deseuri, de atingeri aduse elementelor naturale, parcuri nationale, arii protejate. Nu este neglijat nici comertul ilicit cu specii protejate.

La capitolul sanctiuni sunt prevazute sanctiuni specifice care dovedesc intelegerea exacta a mediului ca victima spre deosebire de noul Cod penal roman o sanctiune esentiala fiind refacerea starii mediului (art 8 din Conventie).

Asa cum este de asteptat art 9 din Conventieconsacra raspunderea persoanelor juridice pentru infractiuni comise de organele lor, de un membru al acestora sau de catre alte persoane reprezentative.

Concluzii

Principiile generale si fundamentale ale dreptului mediului au un rol important in precizarea continutului si trasaturilor definitorii ale ramurii, deosebindu-se prin aceasta de situatia din celelalte ramuri de drept. In primul rand, ele reprezinta reguli juridice de maxima generalitate si universale pentru domeniu, de finalitate, fiind, in contextul realizarii dezvoltarii durabile, circumscrise promovarii protectiei mediului. Din acest punct de vedere, principiile constituie un criteriu de determinare a apartenentei celorlalte norme si reglementari juridice la ramura dreptului mediului, precum si de reper pentru interpretarea semnificatiilor acestora in raport cu finalitatea urmarita. De remarcat este totodata caracterul preponderent tehnic al cerintelor generale exprimate, conferind in acest fel principiilor si ramurii de apartenenta o pronuntata unitate, exprimata deopotriva la nivel national, regional si international. Principiile fundamentale ale dreptului mediului ridica si impun, prin continutul sau, protectia mediului la rang de interes general si preocupare majora, prioritare in raport cu interese si preocupari de alta natura vizand elementele componente. Constituirea si manifestarea lor intr-un sistem favorizeaza solutiile strategico-politice si juridice integrate, cele mai potrivite interdependentei naturale dintre diferitele sectoare ale mediului. Recunoasterea faptului obiectiv ca interdependenta naturala nu se opreste la frontierele politico-militare ale statelor, ci confera principiilor dreptului mediului un caracter evident transfrontalier si universal. La stadiul actual de dezvoltare a reglementarilor juridice in domeniu, cele mai importante principii si-au gasit deja o consacrare expresa, iar continutul si semnificatiile lor, precizari notabile. Ramane ca, in viitor, alaturi de afirmarea deplina a acestora, sa se contureze si sa se dezvolte noi reguli generale circumscrise obiectivului esential al protectiei mediului.

Raportat la tendintele mondializarii, universalizarea principiilor dreptului mediului da nastere la doua fenomene relativ contradictorii. Pe de o parte, cele doua evolutii apar drept convergente, in masura in care permit surprinderea si abordarea problematicii ecologice in dimensiunile sale globale, iar pe de alta parte, constrangerile de mediu se pot manifesta ca restrictii ale abolitizarii comertului si ofensivei economice.

Bibliografie

I. Tratate, monografii, cursuri

Alexandrescu D., Explicatiune teoretica si practica a dreptului civil roman, vol.V, Iasi, 1998

Antoniu George, Noul Cod penal, Codul penal anterior, Editura All Beck, Bucuresti 2004

Constantinescu N.N., Economia protectiei mediului natural, Bucuresti, Editura Politica, 1976

Dutu Mircea, Dreptul mediului.  Tratat. Abordare integrata, Editura Economica, Bucuresti, 2003

Dutu Mircea, Tratat de dreptul mediului, Editura CH Beck, Bucuresti, 2007

Eliescu Mihai, Raspunderea civila delictuala, Editura Academiei, 1972

Fainis Florin, Dreptul mediului, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2005

Lupan Ernest, Dreptul mediului; partea generala; Tratat elementar, Editura Lumina, Bucuresti 1996

Marinescu Daniela, Dreptul mediului inconjurator, Editura Casa de Editura si Presa Sansa, Bucuresti 1996

Marinescu Daniela, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2007

Marinescu Daniela, Tratat de dreptul mediului, editia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008

Poprscu Dumitra, Adrian Nastase, Florian Coman, Drept international public, Casa de editura si presa „Sansa', Bucuresti, 1994

Uliescu Marilena , Curs de dreptul mediului, Editura Economica, Bucuresti, 2001

II. Reviste de specialitate

Gheorghe V., Cibernetica riscului si a securitatii tehnologiilor si echipamentelor nucleare, Revista energeticienilor' nr. 1/1986

Glaser E., Buna vecinatate, „Revista Romana de Studii Internationale' 1 (15) 1972

Sandu Stelian, Zizi Goschin, Eficienta politicilor economice „Revista Romana de Economie' nr. 1, an 1, noiembrie 1994

Uliescu Marcela, La responsabilite pour le dommage ecologique, Revue Internationale de Droit Compare nr.2/1993, Paris

III Acte normative

Constitutia Romaniei

Ordonanta de urgenta a Guvernului 195/2005 privind protectia mediului, publicata in M.Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea si controlul integrat al poluarii.

Hotararea de Guvern nr. 368/2007 privind organizarea si functionarea Ministerului Mediului si Dezvoltarii Durabile.