Cauzele antropice ale extinctiilor

In functie de locul de unde au disparut si de rolul jucat in ecosisteme, speciile extincte pot fi grupate in mai multe categorii:

specii extincte global – atunci cand nici un reprezentant al speciei respective nu mai este intalnit pe glob;

specii extincte in salbaticie – cand un numar redus de indivizi ai speciei au ramas doar in captivitate sau in alte locuri controlate de om;

specii extincte local – atunci cand specia nu mai apare in salbaticie,    intr-un areal pe care il ocupa in trecut, dar este prezenta pe glob in anumite areale izolate;

specii extincte ecologic – sunt specii care mai au doar cativa indivizi si care si-au pierdut rolul specific in comunitate;

fosile vii – sunt specii reprezentate de un numar mic de indivizi, care formeaza populatii neviabile din punct de vedere reproductiv, deci specia este limitata ca durata de viata doar la perioada in care mai supravietuiesc indivizii ramasi (cazul unor arbori izolati, nefertili, care pot trai inca zeci de ani).

Gradul de vulnerabilitate la extinctie a speciilor depinde de marimea arealului speciei, de numarul si marimea populatiilor, de gradul de specializare la o anumita nisa ecologica, de valoarea economica a speciei. Cele mai vulnerabile specii la extinctie sunt:

speciile cu areale geografice restranse;

speciile cu numar redus de populatii sau cu populatii cu numar mic de indivizi;

speciile care au nevoie de un habitat extins;

speciile de talie mare;

speciile cu migratii sezoniere;

speciile cu nise ecologice specializate;

speciile care formeaza colonii permanente sau temporare;

speciile cu valoare economica pentru om;

Cauzele actuale ale disparitiei speciilor sunt, in cea mai mare parte, de natura antropica, prin actiune directa sau indirecta. Cauzele antropice ale extinctiilor sunt (R. Primack, 2002):

distrugerea si fragmentarea habitatelor;

degradarea habitatelor prin poluare;

supraexploatare speciilor;

raspandirea bolilor;

schimbarile climatice globale;

Unele specii sunt amenintate de mai multi factori de mediu, care prin actiunea lor conjugata grabesc extinctia acestora si ingreuneaza efortul de conservare (tabelul 2.4.).

Pierderea habitatelor reprezinta cel mai mare pericol pentru diversitatea biologica, in general si pentru speciile vulnerabile in particular, efectele negative cumulandu-se cu supraexploatarea speciilor si cu invazia speciilor straine. Acest proces are loc prin distrugerea habitatului, prin fragmentarea lui si prin degradare datorata poluarii.

Pierderea habitatelor forestiere prin defrisare afecteaza numeroase specii din Africa, Asia, India, Thailanda, Filipine. In aceste tari, mai mult de 50% din habitatele forestiere au fost distruse. Rata de defrisare a padurilor variaza in functie de tara, cea mai ridicata fiind in jur de 2% pe an in unele tari tropicale ca Malaezia (2,4%), Filipine (3,5%), Haiti (3,5%), Paraguay (2,6%)(WRI, 1998).

Tabelul 2.4. Factori responsabili pentru declansarea riscului de extinctie a unor specii amenintate din S.U.A. (Wilcove si altii, 1998)

Distrugerea padurii tropicale umede a devenit sinonima cu pierderea speciilor. Desi padurea tropicala umeda ocupa 7% din suprafata Terrei, ea adaposteste peste 50% din speciile lumii. Daca suprafata padurii tropicale umede primitive era estimata la circa 16 milioane km², in 1982 scazuse la 9,2 milioane km² iar 10 ani mai tarziu, in 1992 ajunsese la 6,4 milioane de km². In prezent se pierde anual o suprafata de padure tropicala de 140.000 km², echivalentul a 60% din suprafata Romaniei. Jumatate din acest areal este pierdut complet iar cealalta jumatate este distrusa pana la punctul in care compozitia in specii si procesele naturale din ecosistem sunt puternic alterate. La rata actuala de pierdere a padurii, dupa anul 2040, va ramane intacta o foarte mica regiune cu padure tropicala umeda, exceptand micile arii protejate.

Rata anuala de pierdere a padurii tropicale umede se datoreaza mai multor factori, care actioneaza cu intensitate diferita:

circa 61% din pierderi se datoreaza defrisarii in scopul practicari agriculturii itinerante si pentru extragerea lemnului de foc;

21% din pierderi sunt datorate taierii padurii in scop comercial (cherestea, furnir, lemn de constructie);

aproximativ 11% din rata anuala de pierdere se produce prin defrisari pentru marirea suprafetelor destinate cresterii animalelor;

circa 7% din padurea pierduta anual dispare in urma defrisarilor necesare infiintarii de plantatii (palmieri de ulei, palmieri de cocos, arbori de cauciuc, teck), practicarii exploatarilor miniere in cariera deschisa sau altor activitati umane.

Padurea tropicala uscata cu frunze cazatoare este si ea grav amenintata. Terenul ocupat de aceste paduri se preteaza mai bine la practicarea agriculturii si pasunatului decat cel ocupat de padurile umede, care au soluri sarace in nutrienti si sunt repede levigate de ploile puternice. In consecinta, in zona padurii tropicale uscate din America Centrala populatia umana are o densitate de 5 ori mai mare decat in padurile tropicale umede (Murphy si Lugo, 1986). Aceasta puternica presiune a populatiei umane a facut ca pe litoralul pacific al Americii Centrale, padurea tropicala uscata cu frunze cazatoare sa reprezinte numai 2% din suprafata initiala.

Zonele umede si habitatele acvatice sunt printre cele mai amenintate cu distrugerea. Acestea sunt habitate vitale pentru pesti, nevertebrate acvatice si pasari. Ele au un rol esential in controlul inundatiilor, in autoepurarea apei si producerea de energie.

Degradarea acestor habitate se produce prin inundare (in urma construirii de lacuri de baraj), prin drenari si desecari, prin regularizarea cursurilor de apa si prin poluare. Ca urmare a acestor actiuni, in SUA, in ultimii 200 de ani, au disparut peste 50% din zonele umede.

Numeroase comunitati biologice din climatul uscat au fost degradate si transformate antropic in deserturi artificiale, prin procesul de desertificare. Aceste comunitati biologice cuprind pajisti tropicale, tufisuri si pajisti mediteraneene, zone din sud-vestul Australiei, sudul Africii, Chile si sudul Californiei. Aceste zone erau initial apte pentru agricultura extensiva, traditionala, dar practicarea unei agriculturi intensive si suprapasunatul au dus la eroziunea accentuata a solului si la pierderea capacitatii lui productive. Rezultatul acestor practici a fost degradarea progresiva si ireversibila a comunitatilor biologice, degradarea solului, incat zona a capatat aspect de desert.

La nivel global, aproape 2 milioane de km² de terenuri din zonele aride au fost transformate prin acest proces in desert. Desertificarea este deosebit de severa in regiunea Sahel din Africa. Cele mai multe specii de mamifere de aici sunt in pericol de extinctie din lipsa de hrana. Procesul este accelerat de cresterea rapida a populatiei umane din aceasta zona. In Sahel traiesc de 2,5 ori mai multi oameni decat poate suporta zona, fara a practica agricultura intensiva.

Fragmentarea habitatelor este procesul prin care unui habitat mare, continuu, i se reduce suprafata fiind divizat in doua sau mai multe areale. Fragmentele rezultate sunt puternic modificate sub raport structural si al compozitiei florei si faunei.

Fenomenul de fragmentare precede, de obicei, distrugerea habitatelor. Fragmentarea habitatului prin constructii de sosele, cai ferate, canale, poate determina o pierdere rapida a speciilor ramase, deoarece se creeaza bariere pe care speciile nu le pot trece in timpul proceselor normale de migratie, dispersie, colonizare si incursiune.

Habitatele fragmentate sunt diferite de cele originale prin cel putin doua caracteristici:

fragmentele contin habitate de liziera (de contact direct cu activitatile antropice) mai mari decat cele normale;

centrul fragmentului de habitat este mai aproape de liziera decat in habitatele originale.

Ca urmare a acestor caracteristici, in ecosistemele fragmentate, se manifesta asa numitele efecte de margine, concretizate in fluctuatia mare a intensitatii luminoase, a temperaturii, umiditatii si vitezei vantului. Datorita acestor schimbari, din padurile fragmentate vor disparea speciile care nu se adapteaza noilor conditii. In aceste ecosisteme creste intensitate vantului, scade umiditatea si creste temperatura, astfel ca padurile fragmentate sunt expuse la incendii frecvente.

Fragmentare habitatelor prin terenuri cultivate pune in contact populatiile salbatice cu plantele de cultura si animalele domestice, astfel ca bolile speciilor domestice pot trece rapid la cele salbatice, care au o imunitate mai scazuta. Se constata, de asemenea, ca habitatele fragmentate sunt mai vulnerabile la invazia speciilor exotice si parazite decat habitatele mai extinse.

Unul din cele mai grave efecte ale fragmentarii habitatelor este grabirea declinului sau extinctia unor populatii prin divizarea populatiei initiale in doua sau mai multe subpopulatii, fiecare din acestea avand un areal restrans, sub necesitatile minime (Rochelle si altii, 1999). Aceste subpopulatii sunt mai vulnerabile la consangvinizare, drift genetic si alte modificari asociate populatiilor mici.

Poluarea mediului prin utilizarea excesiva a pesticidelor, contaminarea apei, aerului si solului cu diverse substante anorganice si organice determina eliminarea multor specii din comunitatile biologice. Aceste tipuri de poluare nu produc intotdeauna efecte vizibile imediate, dar prin actiunea lor in timp duc la deteriorarea comunitatilor biologice si la extinctia a numeroase specii.

Schimbarile climatice la nivel global provocate de efectul de sera vor produce disparitia a numeroase specii care nu vor putea sa se adapteze pentru a supravietui acestor modificari de origine antropogena, care apar mai rapid decat modificarile naturale.

Schimbarile globale manifestate prin incalzirea climei determina restructurari radicale in comunitatile biologice, favorizand acele specii care pot sa se adapteze la noile conditii (Thomas si Lennon, 1999) sau sunt capabile sa migreze in timp util spre habitate care sa le asigure resursele si conditiile de supravietuire.

Cresterea si 'industrializarea' activitatilor rurale a determinat cresterea eficientei metodelor de vanatoare si recoltare, iar globalizarea economiei mondiale combinata cu incurajarea supraexploatarii speciilor a adus numeroase specii in pragul extinctiei. In societatile traditionale exista reguli stricte care sa impiedice epuizarea resurselor naturale, insa modernizarea lor a condus treptat la abandonarea acestor practici.

Dupa World Wildlife Foundation (1988) cele mai grave actiuni umane care au dus la disparitia speciilor sunt vanatoarea (38%), alterarea habitatelor (30%) si introducerea de specii straine in ecosistemele naturale.

Vanatoarea a constituit si constituie principalul factor de distrugere a speciilor terestre, proces inceput inca din pleistocen, fapt ce a avut ca urmare disparitia marilor mamifere. Cu exceptia carnivorelor mari, vanate datorita pericolului potential ce il reprezentau pentru om, celelalte specii au disparut ca urmare a vanatorii in masa in scopuri economice.

Numeroase specii de pasari si mamifere au fost masacrate incepand din secolul al XIX-lea ca urmare a descoperirii armelor de foc si a folosirii otravurilor, ca modalitati de vanatoare. In acest mod, in America de Nord au fost aproape exterminate in aceasta perioada doua specii, care la inceputul secolului al XIX-lea numarau zeci de milioane de exemplare: cocosul de prerie (Tympanychus cupido) si porumbelul migrator (Ectopistes migratorius). Ultimul exemplar de cocos de prerie a disparut in 1932 iar ultimul porumbel migrator in 1914.

La inceputul secolului al XIX-lea in America de Nord existau aproximativ 60-100 milioane de exemplare de bizoni iar la sfarsitul secolului numai 541 de exemplare. Protejarea acestei specii prin lege, inca din 1894, a facut ca astazi efectivele de bizoni sa se ridice la 30.000 de exemplare, existente in parcuri si rezervatii.

Comertul cu blanuri si piei constituie cauza principala a reducerii numarului de feline. Au fost vanate fara crutare mii de exemplare de pantere, gheparzi, tigri, jaguari, etc. Tot pentru piei au fost vanati si cangurii. In Australia au fost perioade cand au fost vanate circa 2 milioane de exemplare pe an.

Comertul cu fildesi este cauza unui adevarat masacru la care sunt  supusi elefantii africani (Loxodonta africana). Daca in 1979 in Africa existau aproape 1,4 milioane de elefanti in numai 7 ani numarul lor a scazut la 760.000 de exemplare.

Numeroase specii de egrete, papagali, colibri, pasarile paradisului sunt vanate acerb pentru penele lor ornamentale. Alte specii de pasari si mamifere sunt capturate si vandute ca animale de voliere sau pentru gradini zoologice private.

Recoltarea oualor de pasari marine de catre colectionari sau pentru prepararea unor mancaruri sofisticate reprezinta o alta modalitate de scadere a efectivelor si de punere in pericol de disparitie a unor specii.

Micsorarea numarului de rinoceri asiatici este pusa in legatura cu utilizarea cornului ca produs afrodisiac sau in medicina traditionala din unele tari asiatice. In acest fel, efectivele mondiale de rinoceri negri au scazut de la 65.000 la inceputul anilor ’60 la numai 4.000 in 1985. La rinocerul alb efectivele sunt si mai reduse, cca. 500 de exemplare in Parcul National Garamba din Zair.

O alta cauza a scaderii numarului de animale salbatice o reprezinta practicarea vanatorii ca “sport”. Aceasta a dus la scaderea alarmanta a efectivelor de bizoni, ursi grizli si cocori americani in America de Nord, feline si ungulate in Asia si a altor specii de animale rare in Europa.

Multe specii de animale marine au disparut tot ca urmare a vanarii lor in masa. Primele victime au fost mamiferele marine: sirene, foci, cetacee. Sirena lui Steller (Hydromamalis stelleri) descoperita in anul 1712 in Marea Okhotsk a fost exterminata in intregime in numai 25 de ani. Datorita vanatorii excesive a disparut complet foca calugar (Monachus tropicalis) din Caraibe iar efectivul de foci din Mediterana (Monachus monachus) era estimat in 1987 la 350 de exemplare.

La inceputul secolului al XX-lea numarul de balene albastre (Baleinoptera musculus) din Oceanul Inghetat de Nord depasea 200.000 de exemplare. Vanatoarea acestei specii s-a facut intr-un ritm care a depasit cu mult capacitatea reproductiva a speciei. Numai in 1930 au fost vanate 29.400 de exemplare. Numarul lor s-a redus atat de mult incat din 1964 s-a interzis prin legi internationale vanatoarea acestei specii.

Vanatoarea cetaceelor a continuat insa cu alte specii de balene (Baleinoptera physalus, Baleinoptera borealis, Megaptera noveangliae) si casaloti. Scaderea numarului de balene a dus la o crestere puternica a cantitatii de krill din marile nordice, crustacee ce reprezentau cea mai mare parte de hrana pentru aceste mamifere acvatice.

Cresterea necesarului mondial de hrana a dus la dezvoltarea flotelor de pescuit si la marirea continua a cantitatii de peste capturat. In decurs de numai 37 de ani cantitatea de peste capturat a crescut de peste 4 ori: de la 20 milioane tone in 1948 la peste 85 milioane de tone pe an in 1985.

Exploatarea rationala a pestelui din mediul marin implica un echilibru intre captura anuala si efectivele de reproducatori, in asa fel incat sa existe posibilitatea refacerii stocurilor naturale de peste. Supraexploatarea rezervelor de peste oceanic ameninta multe specii valoroase de pesti precum sardina de Pacific (Sardinops coerulea) anchois-ul peruan (Engraulis ringens), anchois de California (Engraulis mordax), etc.

In mod deliberat sau accidental, oamenii au transportat mii de specii la distante mari fata de centrul lor biogenetic sau arealele naturale de raspandire. Unele din aceste specii  s-au dovedit a fi invadatoare, dezvoltandu-se exploziv si intrand in competitie cu speciile native sau devenind rapitori ai acestora.

Tabelul 2.5. Specii salbatice vizate de comertul international

(dupa Fitzgerald, 1989 si Hemley, 1994)

Speciile invadatoare sau exotice pot indeparta din habitat speciile native prin competitie interspecifica sau pot deveni pradatori ai acestora, astfel ca speciile autohtone lipsite de adaptari si comportament de aparare sunt in pericol de extinctie. In SUA, speciile exotice invadatoare reprezinta o amenintare pentru aproape 50% din speciile in pericol, in special pentru plante si pasari (Wilcove si altii, 1998).

De-a lungul timpului, cele mai importante cai de introducere a unor specii noi au fost:

colonizarea europeana, prin care s-au introdus in America de Nord, Noua Zeelanda si Australia sute de specii de pasari si mamifere;

agricultura si horticultura, care au introdus in areale noi un numar mare de specii cultivate ca plante ornamentale sau plante de cultura, dar care uneori s-au extins si in zonele invecinate, adaptandu-se in comunitatile locale;

transportul accidental de specii odata cu plantele de cultura (cazul gandacului din Colorado), cu produsele agricole transportate (sobolanii si parazitii lor) sau cu apele de lest transportate de nave (cazul unor moluste).

Unele specii invadatoare s-au adaptat rapid in noile habitate, au proliferat si au inlocuit multe specii native datorita mai multor cauze:

lipsei pradatorilor, bolilor si parazitilor naturali in noul habitat;

degradarii habitatelor prin diverse modalitati, ceea ce a dus la disparitia unor specii native iar noile specii invadatoare au gasit conditii prielnice de dezvoltare;

formarii de hibrizi intre speciile exotice si cele native, iar hibrizii rezultati au fost mai adaptati si au eliminat treptat speciile autohtone.

Cele mai vulnerabile habitate la invazia speciilor straine sunt insulele si habitatele acvatice (lacuri, cursuri de apa, ecosisteme marine ).

Comunitatile de organisme acvatice din rauri si fluvii sunt similare cu cele din insulele oceanice, fiind izolate de mediu nefavorabil lor (mediul terestru) si foarte vulnerabile la impactul produs de speciile exotice.

La nivel planetar, in lacuri, estuare si mari au fost introduse peste 120 de specii de pesti, in scopul utilizarii complete a hranei naturale din aceste ape si pentru imbogatirea lor sub raport comercial. Unele din aceste specii au intrat in competitie pentru hrana cu speciile autohtone sau au stabilit relatii de tip prada – pradator.

Proliferarea unor specii de moluste, introduse accidental odata cu apa de lest a navelor, poate determina o perturbare grava a comunitatilor biologice locale. Astfel, invadarea Marilor Lacuri americane de catre molusca Dreissena polymorpha  a cauzat importanta pagube pescarilor, ambarcatiunilor si au devastat comunitatile biologice locale.

Invadarea apelor litoralului romanesc al Marii Negre de catre scoica Mya arenaria, originara din Atlanticul de Nord, a dus aproape la eliminarea scoicilor autohtone Lentidium mediterraneum si Cardium edule.  

Concentrarea speciilor in rezervatii naturale, in care nu se pot dispersa pe areale mari, a dus la cresterea nivelului de morbiditate a speciilor. Animalele din captivitate sau care traiesc in medii degradate sunt afectate de un numar mai mare de boli, ce pot fi transmise atat la alte specii salbatice din acel habitat cat si la speciile domestice.