Conceptul de resurse naturale

1.1. Consideratii generale

Prin resurse naturale sunt intelese mijloacele de existenta oferite omului de mediul natural sau, toate acele forme si combinatii ale materiei existente in natura care pot fi utile societatii omenesti intr-una din etapele evolutiei sale. Pe langa sfera de cuprindere foarte larga a conceptului, trebuie retinut caracterul sau dinamic, prin faptul ca isi schimba continutul in raport cu necesitatile societatii (diferite de la o perioada de dezvoltare la alta), de gradul de cunoastere a naturii (dependent de nivelul dezvoltarii stiintei) si de posibilitatile tehnice de a le introduce in circuitul economic.

Pe de alta parte, din definitie reiese si faptul ca desi resursele naturale - prin geneza si forma lor materiala - sunt elemente ale naturii (ceea ce inseamna ca proprietatile si repartitia lor sunt determinate de legitatile care guverneaza natura), ele sunt in acelasi timp si categorii sociale, datorita legaturii lor cu nivelele de dezvoltare a fortelor de productie, cu gradul de participare la activitatea productiva a societatii. Si in cadrul documentelor ONU termenul de resursa naturala este abordat in aceiasi acceptiune larga, documente care include in sfera acestei notiuni si acele elemente ale mediului natural numite, mai frecvent, 'conditii naturale', cum ar fi cele climatice si morfologice (de relief), care favorizeaza viata omului sau care constituie suport de dezvoltare a activitatii umane.

Necesitatea definirii cat mai exacte a termenului de resursa naturala, la nivelul unor organisme ONU, a aparut si datorita faptului ca adeseori se fac confuzii intre acesta si cel de 'rezerve', indeosebi atunci cand este vorba despre substantele minerale utile. Ca urmare, intr-un raport al grupului de experti care se ocupa cu definirea si terminologia resurselor minerale, se fac precizari de rigoare. Astfel, se atribuie notiunii de 'resursa' o sfera de cuprindere mult mai larga, fiind definita ca o concentrare naturala de substante solide, lichide sau gazoase aflate in interiorul sau deasupra scoartei terestre in forme care permit exploatarea actuala sau cea potentiala, realizabila in viitor. In acelasi timp, prin 'rezerve' trebuie sa se inteleaga acea parte a resurselor identificate (descoperite si masurate) din care o substanta utila omului poate fi extrasa in conditii economice si legale.

1.2. Clasificarea resurselor naturale

Preocupari de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multa vreme dar ele s-au intensificat in perioada contemporana, pe masura cresterii interesului general fata de problemele privind cunoasterea, valorificarea si utilizarea judicioasa si echitabila a acestora. Literatura de specialitate ofera numeroase clasificari a resurselor naturale bazate pe diferite criterii care pun in evidenta o anumita caracteristica a acestora.

A. Dupa criteriul repartitiei spatiale (care are cel mai pronuntat caracter geografic), resursele naturale pot fi grupate in:

a. resurse extraterestre si atmosferice, care cuprind energia solara, energia eoliana si diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca materii prime;

b. resurse ale hidrosferei, localizate in cele doua unitati majore; Oceanul Planetar (cu resurse energetice si substante minerale utile) si Apele continentale (care cuprind apele subterane, hidroenergie si apele de uz industrial, agricol sau menajer);

c. resurse ale litosferei, in cadrul carora se evidentiaza combustibilii fosili, substante minerale utile, roci de constructii si solul;

d. resurse ale biosferei, de natura vegetala si animala.

B. Dupa criteriul modului de folosinta, se pot deosebi:

a. resurse energetice, care cuprind acele substante ce pot produce energie (combustibili fosili, forta apei, lemnul, forta vantului si energia solara). In acest domeniu, gama de resurse se largeste continuu, cercetarile efectuate incercand sa faca fata cerintelor impuse de consumul imens de energie al societatii contemporane;

b. resurse de materii prime industriale, in categoria carora sunt incluse minereurile feroase si neferoase, lemnul, unele gaze din componenta atmosferei etc.;

c. resurse alimentare, ce includ produse de natura animala sau vegetala.

Tot dupa acest criteriu, dar privite dintr-un alt punct de vedere, se poate vorbi de resurse folosite in domeniul productiei materiale (industrie, agricultura) si de resurse utilizate in domeniul neproductiv (destinate consumului populatiei), precum si de resurse cu intrebuintare mai restransa.

C. Dupa criteriul locului de folosinta, exista doua categorii:

a. resurse transportabile, care pot fi introduse in productie acolo unde este nevoie (substante minerale utile, apa, lemnul etc.);

b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decat in locul in care se gasesc (energia mareelor, a valurilor, solul etc.).

D. Dupa criteriul gradului de cunoastere, in literatura de specialitate, inclusiv in documentele ONU, se vorbeste despre urmatoarele categorii de resurse naturale:

a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaste importanta lor si sunt exploatabile economic in conditiile actuale;

b. resurse cunoscute paramarginale si submarginale. Includ zacaminte delimitate a caror importanta este cunoscuta, dar exploatarea lor este nerentabila. Ele pot deveni rentabile in alte conditii tehnice;

c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate, dar prezenta lor in natura este indicata de studiile geologice;

d. resurse nedescoperite (presupuse) paramarginale si submarginale. Includ zacaminte nedelimitate dar a caror prezenta este indicata de prospectiunile geologice.

Dupa acelasi criteriu, dar folosind termeni de comparatie mai mari, se vorbeste de resurse naturale bine cunoscute (energie solara, energie eoliana etc.), resurse relativ bine cunoscute (resurse ale biosferei, ale solului etc.) si resurse slab cunoscute (resurse ale litosferei, cele de apa subterana etc.).

E. Dupa criteriul durabilitatii exploatarii si al particularitatilor de refacere a unei cantitati exploatabile de resurse naturale, s-a alcatuit o clasificare care raspunde cerintelor practice ale situatiei actuale si de perspectiva a economiei mondiale. Aceasta clasificare grupeaza resursele naturale in doua categorii:

a. resurse inepuizabile, ce cuprind aerul, apa, diferite radiatii, resurse denumite astfel pentru ca la nivel global nu se poate prevedea epuizarea lor. Exploatarea abuziva, cel putin a unora dintre ele, poate produce insa fenomene de criza in anumite locuri, fie din cauza insuficientei volumului lor in raport cu cerintele consumului, fie datorita degradarii calitatii care nu mai permite reintroducerea lor in circuitul productiv sau de consum. Cazul cel mai elocvent in acest sens este acela al apei care, la scara planetara, isi mentine acelasi volum dar, in unele locuri intens urbanizate si industrializate, posibilitatea aprovizionarii cu apa s-a redus considerabil;

b. resurse epuizabile care pot fi neregenerabile si regenerabile. Cele nerege-nerabile sunt acelea care, prin consum, se distrug iar pentru refacerea lor este necesara o perioada de timp masurata la scara geologica (milioane sau miliarde de ani). Din aceasta categorie fac parte rezervele de carbune, petrol, minereu de fier etc. Resursele epuizabile regenerabile sunt acelea care fac parte din biosfera, respectiv plante sau animale, care se pot reface in perioade de timp mult mai scurte.

In conditiile actuale, care impun tot mai mult necesitatea cunoasterii resurselor naturale, a volumului si a posibilitatilor de regenerare - pentru ca in raport cu acestea sa se realizeze exploatarea lor -, aceasta clasificare are o deosebita insemnatate practica. De asemenea, aceasta clasificare incearca sa atraga atentia asupra modului de valorificare a tezaurului universal de resurse, constituind un semnal de alarma in vederea protejarii resurselor epuizabile, fie ca este vorba de substantele utile care nu se mai reinnoiesc, fie ca este vorba de cele regenerabile, dar care pot fi distruse printr-o exploatare nejudicioasa.

Aceasta conceptie de a conserva resursele naturale nu este recenta. Ea a aparut inca din secolele XVII si XVIII, cand pericolul distrugerii fondului forestier mondial a impus recomandarea exploatarii padurilor in raport cu ritmul de regenerare. Aceasta idee a fost insa abandonata treptat, astfel ca in multe regiuni ale Terrei s-a redus considerabil suprafata forestiera. In ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a aparut mai alarmanta problema epuizarii resurselor de substante minerale utile, datorita cresterii cerintelor de materii prime minerale in industria care se dezvolta rapid. Si in aceasta directie, ca si in domeniul forestier, masurile au fost ineficace deoarece, numeroase zacaminte s-au epuizat rapid. In prezent, este dezbatuta tot mai mult problema pericolului epuizarii unor resurse clasice. De aceea, se impun eforturi atat in directia utilizarii unor resurse de energii noi (atomoelectrica, solara, eoliana, a mareelor, etc.), cat si pentru valorificarea superioara a combustibililor clasici.

1.3. Fondul de resurse naturale

Terra, aceasta minunata creatie care ne ofera adapost si hrana, singura planeta de altfel care ne asigura un suport viabil de dezvoltare, prezinta o structura sistemica foarte complexa. Acest geosistem este structurat pe mai multe geosfere (atmosfera, hidrosfera, litosfera si biosfera), intre care exista raporturi de reciprocitate si intrepatrundere functionala, pastrandu-si fiecare, in acelasi timp, propria sa individualitate cu anumite functii caracteristice.

A. Soarele si importanta sa pentru Terra

Pamantul nu este un corp ceresc independent si izolat asa cum se credea in vremuri istorice de mult apuse, ci un element component al Sistemului Solar, sistem guvernat de Soare. Aceasta stea, de dimensiuni mijlocii, este situata lateral in cadrul galaxiei noastre. Distanta Pamantului fata de Soare, precum si pozitia acestuia in cadrul galaxiei, au creat conditii optime pentru aparitia si dezvoltarea vietii pe planeta noastra, conditii determinate de aportul de energetic permanent al Soarelui.

Energia primita de la Soare regleaza echilibrul geosferelor terestre si determina existenta, prin intermediul unor procese fizico-chimice complexe, a numeroase forme de energie utilizabile in economie (energie hidraulica, energie eoliana, energie stocata in biomasa vie si in combustibilii fosili, etc.).

: Olimpiada de Biologie - clasa a VII a, faza judeteana : Anatomia aparatului locomotor

La scara globului terestru, Soarele reprezinta o sursa de energie imensa, el emitand in fiecare secunda o cantitate de energie egala cu cea degajata prin arderea a 12.600.000 miliarde tone combustibil conventional. Aceasta se explica, pe de o parte, prin dimensiunile mari ale Soarelui, masa sa fiind egala cu 332.000 mase terestre, iar pe de alta parte, prin natura deosebita a proceselor fizice care duc la aceasta emisie de energie. Este vorba de procese de natura termonucleara, bazate pe fuziunea nucleelor de hidrogen. In fiecare secunda, in Soare, circa 600 milioane tone de hidrogen se transforma in circa 596 milioane tone de heliu. Tinand seama de raportul actual dintre hidrogen si heliu din masa Soarelui (81 % H si 18 % He) si de ritmul reactiilor termonucleare, se poate aprecia durata ciclului de stea normala a Soarelui inca 10 miliarde ani. Evident ca la scara umana Soarele reprezinta o sursa de energie inepuizabila.

Din energia emisa de Soare, Pamantul nu primeste decat o parte infima, egala cu jumatate de miliardime din cantitatea totala emisa, dar care raportata la consumul energetic al societatii, ar fi insa mult mai mult decat suficienta daca s-ar putea capta in mod eficient (Tabelul nr. 1). Aceasta energie anuala este echivalenta cu combustia a 200.000 miliarde tone huila, depasind de peste 21.400 ori actualul consum de energie al omenirii.

Tabelul nr. 1. - Cantitatea de radiatie solara primita si cedata de Pamant (dupa Stanescu I., Ballif S., 1981)

Cantitatea de energie solara receptionata pe suprafata globului este repartizata in mod inegal, in functie, in primul rand, de forma Pamantului (geoid) care face ca unghiul de incidenta al razelor solare sa se reduca continuu, de la ecuator catre poli si, in al doilea rand, de repartitia inegala a nebulozitatii (Tabelul nr. 2). Astfel, in zona tropicala arida, potentialul energetic solar atinge valoarea maxima (1800 - 2200 kWh/mp/an), scade la nivelul zonei temperate (1100 - 1800 kWh/mp/an) pentru ca in zona polara sa prezinte cele mai mici valori (750 - 1100 kWh/mp/an).

Inclinarea axei polilor pe eliptica si oscilatia ciclica a valorilor acesteia (intre 22°06' si 24°30') determina o distributie sezoniera inegala a energiei solare receptionata de sol sau apa pe latitudine, inegalitate accentuata in perioadele cu valori mai mari a inclinarii axei polilor.

Tabelul nr. 2. - Influenta nebulozitatii si a transparentei aerului asupra radiatiei solare directe (dupa Stancescu I., Ballif S., 1981)

Toate aceste aspecte au insemnate consecinte pe plan economic, regiunile cu cele mai bune conditii pentru captarea energiei solare fiind cele de la latitudini mici si cu nebulozitate redusa, unde solul primeste peste 0,6 cal/cmp/min., insolatia este de peste 6 ore/zi, iar media anuala a zilelor senine este de peste 180. Aceste conditii se intalnesc pe urmatoarele suprafete geografice: Africa de Nord, Asia de sud-vest si Asia centrala, Europa de sud, Australia centrala si de sud-vest s.a.

B. Atmosfera

Deasupra scoartei terestre, pana la altitudinea de cca. 10000 km, se desfasoara invelisul de aer al Pamantului. Acest "agregat" de elemente gazoase, lichide si solide (pulberi fine) prezinta o masa totala de 5,3x10²¹ t, ceea ce reprezinta 1/1.000.000 din masa Pamantului. Jumatate din aceasta masa se situeaza pana la inaltimea de 5 km, iar pana la 30 km inaltime se gaseste 90 % din masa atmosferei. Se inregistreaza astfel o diferenta pregnanta pe verticala a presiunii atmosferice, diferenta care are influente si asupra populatiei, atat asupra repartitiei acesteia la nivel teritorial cat si asupra activitatii acesteia. Alaturi de presiune, temperatura si umiditatea atmosferica inregistreaza diferente pe verticala si pe orizontala.

In functie de aceste aspecte, evidentiate in baza a numeroase cercetari, atmosferei ii este specifica o stratificare pe verticala prezentand urmatoarele straturi: troposfera, stratosfera mezosfera, ionosfera (sau termosfera) si exosfera, fiecare dintre acestea indeplinind, prin componenta si proprietatile lor (fizice, chimice sau dinamice), un rol insemnat pentru viata de pe Terra. Cea mai mare insemnatate o are troposfera, in baza sa, la nivelul interferentei sale cu litosfera si hidrosfera, situandu-se "orizontul vital". In mod virtual, toate procesele si fenomenele meteorologice, care determina vremea si clima si care afecteaza in mod direct omul, se produc in limitele troposferei.

Atmosfera este un domeniu inepuizabil de resurse, care rezulta din calitatea si insusirile sale, care conditioneaza, influenteaza si contribuie material si energetic la existenta omului ca fiinta biologica si a societatii omenesti. Astazi se vorbeste tot mai mult de resurse climatice ca "resurse secundare energetice ale naturii", ori ca "potential climatic favorabil al unui teritoriu", in care sunt incluse energia solara sub forma energiei radiante si a energiei calorice, energia eoliana, inclusiv cea a brizelor, umezeala productiva a solului provenita din precipitatii (ingloband si rezerva de apa rezultata din stratul de zapada), electricitatea atmosferei etc. (Octavia Bogdan, 1974)

Favorabilitatea sau nefavorabilitatea conditiilor climatice pentru plante, mai ales pentru cele cultivate, au dus la formularea notiunii de resurse agrocli-matice (radiatia solara, lumina, umezeala etc.) pentru scopuri terapeutice, la cea de resurse bioclimatice pentru eficienta constructiilor, la notiunea de "climatizare", in sensul gasirii optimului climatic de amplasament (caldura, lumina, aerisire, protectie impotriva conditiilor meteorologice nefavorabile), arhitectura si utilizarea materialelor de constructii. Desigur, variantele de valorificare a resurselor oferite de atmosfera si a conditiilor de vreme si clima pot fi numeroase, iar corespondentele nationale, multiple. Totusi trebuie facuta distinctia intre resursa si conditia climatica (conditia de zbor sau de navigatie, de utilizare a cablurilor pentru transportul energiei electrice, pentru rezistenta la furtuna a diferitelor instalatii, etc.). Aceasta inseamna ca sfera notiunii de resurse climatice are un continut limitat si nu se refera la toti factorii climatici, ci numai la acei factori care contribuie direct si intr-un mod favorabil la dezvoltarea economiei. Aceasta precizare reprezinta premisa pentru clasificarea resurselor climatice in raport de modul lor de folosinta (resurse energetice, de materii prime), dupa destinatie (resurse agroclimatice, hidrometeoenergetice, bioclimatice) si dupa valoare (resurse potentiale, resurse reale).

Prin faptul ca atmosfera contine cele mai importante elemente biofile (oxigen, azot) si in forma cea mai favorabila pentru incorporarea acestor elemente in ciclul biotic, ea intretine viata pe Pamant.

Compozitia si structura sa ii confera calitatea de mediu fizic diafan pentru o parte a radiatilor solare, necesare climatului si vietii terestre, si de mediu de 'descarcare' energetica a Terrei spre 'gropile' entropiei cosmice. Prin aceasta, atmosfera indeplineste rolul de termoregulator al suprafetei terestre. Acest rol il definitiveaza prin vesnica miscare a maselor de aer intre centrele cu diferite potentiale termice si barice.

Prezenta atmosferei ne apara de bombardamentul de meteoriti si impotriva unor radiatii cosmice primare, lasand sa treaca prin 'filtrul stratului de ozon' numai proportia de raze ultraviolete favorabila vietii si activitatii umane. Atmosfera are, de asemenea, calitatea de a 'retine' si 'a ceda' vapori de apa, facilitand circuitul acesteia in natura, fiind posibila astfel reimprospatarea rezervelor de apa necesare populatiei, industriei, agriculturii, etc.

Sub actiunea diferitilor factori (radiatii cosmice, telurice), atmosfera este in permanenta ionizata si constituie sediul unor fenomene electrice, cu implicatii in tehnica comunicatiilor si zborurilor aeriene.

C. Hidrosfera

Hidrosfera este domeniul unora dintre cele mai importante resurse naturale, atat sub aspect cantitativ, cat si din punctul de vedere al valorii lor de intrebuintare. Dintre acestea, cea mai de pret este apa insasi, care constituie masa acestui invelis. Apa este considerata ca una din resursele naturale fundamentale, tinandu-se seama de faptul ca alaturi de alte cateva resurse, sta la baza tuturor activitatilor omului si chiar la baza proceselor vitale. In diversele unitati ale hidrosferei apa nu se gaseste insa in stare pura deoarece, fiind un excelent solvent, ea contine numeroase substante solubile care ii confera calitatea de mediu hranitor pentru diverse organisme, ele insasi reprezentand o alta resursa. De asemenea, in apa se gasesc, in solutie sau in suspensie, numeroase substante minerale, uneori in concentratii apreciabile, constituind si ele resurse de materii prime.

Diversificarea domeniilor de utilizare a resurselor de apa, pe teritorii din ce in ce mai intinse ale planetei noastre, influenteaza atat cantitatea cat si calitatea acestor resurse impunand astfel, ca o necesitate primordiala, studierea relatiei dintre rezerve si consum, nu numai la nivel global ci si pe plan regional. Cu alte cuvinte, apare necesitatea efectuarii unui bilant al acestor resurse cu functii vitale pentru omenire, care sa evidentieze posibilitatile actuale si de perspectiva in privinta satisfacerii necesitatilor de consum.

Volumul total de apa al hidrosferei este de aproape 1.4 miliarde km³. Spre deosebire de alte resurse naturale, volumul total al resurselor de apa in lume nici nu poate creste - ca in cazul resurselor biosferei -, nici nu se poate reduce - ca in cazul resurselor de minerale utile. Reinoindu-se continuu, datorita ciclului hidrologic natural, apa este o resursa virtual inepuizabila daca este considerata la nivel global. Pe plan regional insa, cantitatea de apa disponibila poate sa se reduca rapid sau poate deveni inutilizabila datorita poluarii.

Cea mai mare parte a resurselor de apa ale Terrei, 96,5 %, sunt concentrate in Oceanul Planetar, fiind deci apa sarata si ca atare, momentan sau cu unele exceptii, inutilizabila ca apa potabila sau pentru necesitatile agriculturii sau industriei.

Apa dulce, adica aceea care asigura in mod obisnuit necesarul de apa in domeniile mentionate anterior, reprezinta doar 3,5 % din volumul total al hidrosferei. Dar si in cadrul acestui volum de apa exista resurse care nu pot fi utilizate direct deoarece, o buna parte din aceasta masa de apa este cantonata in forme inaccesibile. Intr-adevar, analiza diverselor forme sub care se gaseste apa dulce scoate in evidenta urmatoarea situatie: calotele glaciare si ghetarii montani detin 77,2 % din volumul total al apei dulci, ponderea apelor subterane si umiditatea solului este de 22,4 %, aceea a lacurilor si mlastinilor de 0,35 %, umiditatea atmosferica reprezinta 0,04% si, in fine, cursurile de apa doar 0,01 % (Fig. 1).

Apele continentale sunt de cea mai mare insemnatate pentru societatea umana. Desi in ultimul timp exista preocupari sustinute pentru folosirea apelor sarate din cadrul Oceanului Planetar, tot apa dulce, in stare lichida, folosita in mod traditional, este considerata ca principala resursa naturala de apa, respectiv apele curgatoare, cele subterane si cele cantonate in diferite cuvete lacustre. Ca atare, este folosita pentru satisfacerea trebuintelor fiziologice si tot ea este utilizata in industrie, agricultura si pentru consumul menajer. Apele continentale sarate (lacuri, izvoare) sunt utilizate fie pentru valoarea lor terapeutica, fie pentru extragerea unor saruri din continutul lor.

Mentionam anterior ca din volumul total de apa dulce o mare parte este cantonata sub forma de gheata (24.064.000 km³) care se gaseste predominant in zona celor doi poli ai Terrei si in zonele montane cu altitudine mare. Cel mai mare volum de gheata se concentreaza in Antarctica (21.600.000 km³). Apele provenite din acesti ghetari sunt inca putin utilizate desi detin un volum apreciabil de apa. In ultima vreme exista preocupari in directia gasirii unor metode eficiente care sa permita exploatarea icebergurilor. Apa provenita din topirea lor ar putea constituii nu numai o sursa de apa potabila, ci si o sursa de apa pentru irigarea unor terenuri agricole din regiunile secetoase ale Terrei. In schimb, ghetarii din zonele montane, situati mai aproape de regiunile industriale sau agricole, pot constituii surse importante de aprovizionare. Ghetarii din zona montana a Asiei centrale, care limiteaza spre sud o zona extrem de arida, constituie un exemplu semnificativ. Totusi, in perioada calda a anului, prin topirea partiala a ghetarilor, apa raurilor cu alimentare predominant glacio-nivala este insuficienta. Utilizarea unor metode de intensificare a topirii artificiale a ghetarilor (din arealul muntilor Tian San) au dat rezultate dar, deocamdata, nu au depasit stadiul experimental.

Apele curgatoare detin un procent infim din masa totala de apa dulce de pe planeta noastra fiind in acelasi timp cea mai solicitata sursa de apa potabila. Anual, in Oceanul Planetar se varsa un volum mediu de 46.848 km³ de apa prin intermediul retelelor hidrografice. Aportul acestora difera de la un continent la altul, in raport de o serie de factori care influenteaza scurgerea. Existenta unor organisme fluviale bine dezvoltate in cadrul Asiei (9 din cele 16 fluvii, cu debit mediu multianual de peste 10.000 m³/s) situeaza acest continent pe primul loc in lume, urmat de America de Sud, America de Nord si Africa, pentru ca celelalte continente sa aiba o contributie redusa.

Situatia pe tari nu reflecta decat partial realitatea in privinta dotarii cu astfel de resurse. Intr-adevar, in cele mai multe tari valoarea medie luata in considerare provine din valori foarte diferite ale indicelui de disponibilitate de apa dulce, caracteristic pentru anumite regiuni ale tarii respective. Pe de alta parte, media anuala nu reflecta variatia lunara sau sezoniera a volumului de apa, existand perioade cand se suprapune un consum mare de apa pe un volum redus al acesteia (in special in perioada de vara cand, pe fondul unui volum mic de apa, agricultura are nevoie de o cantitate mare de apa).

Din aceasta analiza se desprinde concluzia ca in lume exista numeroase regiuni in care problema asigurarii necesarului de apa este nerezolvata (in zona deserturilor si a semideserturilor sau in unele zone de stepa). Si in zona medite-raneeana mai sunt inca de rezolvat anumite probleme legate de aprovizionarea cu apa potabila a unor areale.

In unele regiuni, datorita acestor aspecte, apele subterane constituie sursa principala de apa potabila. Valorificarea intensa a resurselor de apa freatica sau de adancime prezinta o mare importanta pentru regiunile cu mare deficit de umiditate si care nu dispun de o retea hidrografica bine reprezentata (pe areale extinse din Australia, Africa, Asia Centrala, etc.). In Israel, de exemplu, pentru irigarea terenurilor agricole se folosesc, intr-o masura apreciabila, resursele de apa subterana. Epuizarea sau insuficienta volumului de apa freatica fata de consum au impus folosirea apei de adancime, care insa reclama si un efort financiar mai mare pentru exploatarea acesteia.

Procesul intens de industrializare si urbanizare, extinderea terenurilor agricole irigate, au determinat cresterea continua a consumului de apa, de la 400 km³ in anul 1900, la 1.100 km³ in anul 1950, la 2.600 km³ in 1970 si la 4.500 km³ pentru 1990. Pentru anul 2000 se estimeaza o dublare a consumului de apa fata de anul 1975 (circa 16.000 km³). Concomitent s-au produs si modificari in structura consumatorilor de apa. Desi agricultura continua sa fie principalul consumator, ponderea ei a scazut de la 88 % (in anul 1900), la 70 % (in anul 1975), crescand, pentru acelasi interval de timp, consumul specific al industriei, de la 8 % la 21 %. Analiza structurii consumului de apa la nivel regional evidentiaza insemnate diferentieri. In Asia, Africa si in America de Sud, cea mai mare pondere revine agriculturii, pentru ca in America de Nord si in Europa, industria sa detina primul loc.

In conditiile actuale de crestere a consumului in ritmuri tot mai accentuate, analiza posibilitatilor pe care le ofera Terra si a modalitatilor de obtinere a apei, are o importanta deosebita. Aceasta analiza scoate in evidenta cateva aspecte deosebit de importante, cum ar fi:

a. fata de consumul mediu actual pe locuitor de 710 m³/an, disponibilul de apa dulce este suficient. Numai cel oferit de rauri este de circa de 10800 m³/an la care se adauga un volum considerabil existent in natura sub alte forme (ape subterane, ghetari, lacuri, etc.). Chiar daca mijloacele tehnice actuale nu permit utilizarea decat a unei parti din acest disponibil, posibilitatile de acoperire sunt asigurate.

b. daca la nivel global bilantul resurse-consum este excedentar, repartitia neuniforma a resurselor face sa existe regiuni destul de intinse ale Terrei cu bilant deficitar. Frecventa acestora este mai mare in zonele cu clima excesiv continentala, dar si in regiuni, sau tari, dens populate si cu o economie foarte dezvoltata. Astfel, consumul de apa depaseste mult media globala iar gradul de poluare a apei este in continua crestere. De asemenea, cresterea excesiva a consumului in orasele mari face ca acestea sa resimta tot mai acut lipsa apei.

c. pentru a preveni extinderea regiunilor cu bilant deficitar sunt necesare de luat masuri drastice de preintampinare a degradarii calitatii apei in toate regiunile Terrei, dar mai ales acolo unde concentrarea masiva a populatiei, si a diverselor genuri de activitati desfasurate de ea, sporeste pericolul poluarii apei.

Epoca contemporana a creat conditii favorabile valorificarii unor noi surse de apa, capabile sa completeze pe cele traditionale. Utilizarea apei Oceanului Planetar in acest scop, prin desalinizarea apei, a devenit o realitate. Desi se folosesc diverse modalitati, de la cele solare (in Grecia), la cele atomo-electrice (in C.S.I., S.U.A.), cele mai multe instalatii de desalinizare a apei folosesc ca sursa de energie hidrocarburile. Un numar mare de astfel de instalatii functio-neaza in regiunile care se confrunta cu probleme privind aprovizionarea cu apa potabila si dispun de insemnate resurse de hidrocarburi (in Kuwait, Arabia Saudita, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Liban, Iran, Venezuela, Egipt, etc.).

Desalinizarea apei de mare se practica si in tari care nu dispun de asemenea combustibili, dar in care consumul mare de apa o impune (Japonia, Olanda, etc.), sau in care sunt lipsite de rauri curgatoare sau ape subterane (Bahamas, Malta, Singapore, etc.).

Se poate spune, prin urmare, ca pe Terra exista suficiente resurse de apa capabile sa satisfaca necesarul de consum. Din pacate, insa aceste resurse prezinta neajunsul de a fi nesatisfacator repartizate in spatiu si timp, iar unele au calitati impropii folosirii. Intr-un mod sau altul, o mare parte din regiunile globului sunt afectate de lipsa sau slaba aprovizionare cu apa. Circa 1/5 din populatia urbana a lumii si 3/4 din cea rurala nu dispune de o aprovizionare corespunzatoare cu apa potabila.

D. Litosfera

Termen sinonim pentru scoarta terestra, litosfera este cel de-al treilea strat al Pamantului (dupa nucleu si manta), localizat la suprafata acestuia, constituind in acelasi timp suportul fizic pentru celelalte geosfere. Acest strat prezinta cele mai mici grosimi (pana la 80 km spre interiorul continentelor) si este alcatuit din trei paturi. Patura bazaltica, in baza, se intinde atat sub continente cat si sub oceane, patura granitica, care se gaseste sub continente dar poate lipsi de sub oceane si, in fine, patura sedimentara care are cele mai mici grosimi, poate sa lipseasca de pe anumite areale (emerse sau submerse) dar are cea mai mare raspandire pe suprafata Terrei.

Din punct de vedere litostratigrafic, in scoarta terestra se intalneste o mare varietate de roci care, dupa geneza si proprietatile fizico-chimice, sunt clasificate in trei grupe. Rocile magmatice i-au nastere prin solidificarea magmei sau a lavelor (ex. granit, granodiorit, bazalt, etc.). Rocile sedimentare au o geneza variabila in functie de care exista roci sedimentare detritice (formate prin dezagregarea fizica a rocilor preexistente si, eventual, cimentarea acestor materiale detritice, - grohotis, pietris, conglomerat, nisip, etc.), roci sedimentare de precipitare (care i-au nastere prin precipitarea sarurilor minerale dizolvate in diferite unitati acvatice, - travertin, sare, gips, etc.), roci sedimentare organogene (a caror existenta este determinata de acumularea unor resturi de schelete sau testuri animale sau vegetale, - calcar, creta, carbune, etc.) si roci sedimentare reziduale (care se formeaza prin descompunerea chimica si alterarea rocilor in situ, - sol, bauxita, etc.). Rocile metamorfice se formeaza prin recristalizarea rocilor preexistente in conditii de temperatura si presiune mare (sisturi cristaline, mice, etc.). Multe din aceste roci constituie reale surse de materii prime pentru diferitele activitati ale omului, iar, datorita proprietatilor lor de permeabilitate sau impermeabilitate, pot constituii depozite pentru unii combustibili (petrol, gaze naturale) sau apa (apa freatica si de adancime).

Scoarta terestra a fost, si este in permanenta, supusa unor miscari tectonice in urma carora i-au nastere o serie de forme de relief pozitive (munti, dealuri, campii) si negative (bazine de sedimentare, acvatice sau nu). Pentru fiecare forma de relief sunt specifice o serie de trasaturi care determina un anumit mod de folosinta a terenurilor, influentand in acelasi timp si repartitia populatiei la nivel global sau regional (fiind cautate cu predilectie, pentru locuire, zonele de campie sau cele cvasiorizontale cu altitudine mica). In acelasi timp, cresterea altitudinii impune si o etajare a conditiilor climatice sau a biosferei, determinand o serie de peisaje geografice deosebit de complexe.

In zona de interferenta a geosferelor, adica la suprafata litosferei, datorita legaturilor si influentelor reciproce care apar intre diferitele elemente ce vin in contact, i-a nastere solul. Fara a exagera poate fi definit ca o chintesenta a geosistemului avand ca argument pentru aceasta comparatie, tocmai modul in care se formeaza solul. Aceasta structura complexa, prin proprietatile sale, sta la baza existentei lumii vii fiind insa, in acelasi timp, si foarte sensibil fata de modificarile naturale sau cele determinate de factorul antropic.

Detinand aceasta mare varietate de resurse naturale, litosfera constituie principala 'camara' a omenirii din care, pana in prezent, s-a 'consumat' preferential fara grija nevoilor de maine. Dar aceasta optica este total gresita deoarece marea majoritate a resurselor naturale cantonate in litosfera sunt epuizabile si slab regenerabile, aspect care ar trebui sa dea de gandit omului.

E. Biosfera

In momentul aparitiei sale ca specie, omul, pentru a supravietuii, s-a hranit cu ceea ce ii oferea natura, el avand statutul de culegator si vanator. Interventia sa in modificarea mediului natural era inexistenta. Ulterior, prin descoperirea focului si inventarea unor mijloace rudimentare care ii permiteau sa lucreze solul, omul evolueaza obtinand statutul de agricultor. Din acest moment interventia sa asupra biosferei devine sesizabila pentru a se accentua in secolele XV-XVII cand, pe langa utilizarea lemnului pentru foc sau ca material de constructie apare si folosinta acestei resurse naturale in activitati economice. In prezent, multe specii de animale sau plante sunt utilizate in diferite scopuri economice, fapt care a dus la disparitia unor specii si periclitarea altora.

In acelasi timp, acest element viu al geosistemului, localizeaza si intretine procesele de transformare a substantelor minerale in materie organica. Totodata, indeplineste un rol de baza in mentinerea echilibrului invelisurilor geografice, deoarece, in decursul istoriei planetei, a generat, si continua sa genereze, oxigenul atmosferic. Prin inmagazinarea energiei solare, in plante, sau a substantelor acestora in animale, biosfera a contribuit la formarea combustibililor fosili (carbune, gaze naturale, petrol), cu mare insemnatate in economia mondiala. Plantele si animalele au contribuit la formarea unor zacaminte de fier, cupru, zinc, etc. sau la construirea masivelor calcaroase recifale. Dar importanta mare a acestui sistem rezida din capacitatea de reproducere a biomasei intretinand astfel omenirea si progresul societatii.