Procesul de invatamant ca act de comunicare

PROCESUL DE INVATAMANT CA ACT DE COMUNICARE

„Procesul de invatamant este, prin excelenta, un proces de comunicare, intre profesor si elevi avand loc un permanent schimb de mesaje al caror scop principal este realizarea unor obiective pedagogice, in conditii optime” (Jinga, I., Istrate, E., 2001, p.187).

Comunicarea didactica poate fi definita ca un schimb de mesaje, intre profesor si elev. Comunicarea este o componenta esentiala a procesului didactic. Adesea reusita actului pedagogic este asigurata de calitatea comunicarii. Comunicarea didactica se distinge prin cateva particularitati:

Este in concordanta cu obiectivele educationale urmarite de proces;

Este o comunicare care asigura un transfer important de informatie, continut „purtator de instruire”;

Este un efect la invatarii, dar si genereaza invatare;

Genereaza invatare, educare si dezvoltare prin implicarea activa –participativa a educabilului in actul didactic.

Pentru a fi cat mai eficienta, comunicarea didactica trebuie sa foloseasca toate canalele posibile ale comunicarii umane, sa prezinte anumite caracteristici, sa respecte anumite reguli si sa ocoleasca o serie de posibile obstacole.

Comunicarea didactica se realizeaza oral cca. 70% din timpul de instruire, iar restul in scris, pe cale vizuala si prin gesturi. Cele mai eficiente momente de comunicare, din punct de vedere educativ, sunt cele in care se imbina simultan mai multi analizatori.

O comunicarea didactica eficienta trebuie sa manifeste anumite caracteristici:

la nivelul cadrului didactic:

claritatea mesajelor;

evitarea formularilor ambigue;

structura logica a mesajelor transmise;

prezentarea interesanta a materiei predate;

asigurarea unui climat adecvat comunicarii.

la nivelul educabilului:

sa mentina concentrata atentia;

sa posede cunostintele anterioare necesare invatarii curente;

sa fie motivati pentru a invata;

sa cunoasca limbajul folosit de profesor etc.

Intre obstacolele care apar mai frecvent in comunicarea didactica amintim:

supraincarcarea mesajului pe unitatea de timp scolar;

Eseu: Fisa de lucru - cu ce calatorim in cosmos Eseu: Comunicarea si climatul organizational - procesul de schimbare

utilizarea unui limbaj sofisticat in comparatie cu potentialul educabililor;

dozarea neuniforma in timp a materialului de predat,

starea de oboseala si / sau de sanatate a subiectilor;

climatul tensionat sau zgomotos etc.

Pentru perfectionarea comunicarii didactice, educatorul trebuie sa cunoasca si sa respecte anumite reguli, intre care profesorul Jinga I. specifica urmatoarele:

vorbirea corecta, deschisa si directa;

incurajarea feed-back-ului din partea elevilor;

ascultarea atenta, rabdatoare si incurajatoarea mesajelor primite din partea elevilor, concomitent cu efortul de a intelege exact sensul mesajelor;

folosirea mai multor forme de comunicare didactica pentru acelasi tip de mesaj (de regula orala si vizuala concomitent, dar nu este lipsita de interes nici folosirea nonverbalului);

repetarea mesajelor mai complexe (Jinga, I., Istrate, E., 2001, pp. 187 - 188).

Examinat din prisma teoriei comunicarii, orice proces de comunicare, chiar si cel didactic reprezinta un transfer de informatie de la o sursa – emitator la alta – receptor. In consecinta comunicarea presupune:

un emitator „E”;

unul sau mai multi receptori „R”;

repertoriul emitatorului „RE” – ansamblul cunostintelor si experientelor anterioare cu care emitatorul se angajeaza in actul de comunicare;

repertoriul receptorului „RR” – ansamblul cunostintelor si experientelor anterioare cu care receptorul se angajeaza in actul de comunicare;

repertoriul comun al emitatorului si al receptorului „RE * RR” – ansamblul cunostintelor si experientelor anterioare pe care emitatorul si receptorul le au in comun si pe baza carora se realizeaza procesul de comunicare;

canalul de comunicare (vezi fig. 5).

Dupa cum se poate observa intre cei doi poli se interpune canalul de comunicare pe traseul caruia pot interveni perturbatii diferite: zgomote, suprapunere de sunete, auz defectuos, voce slaba etc. Din practica curenta am observat ca un anumit nivel al perturbatiilor pe canalul de comunicare poate fi tolerat, ca sa nu spunem ca este chiar indicat daca este la nivelul optim admis. La ce ne referim ?! Am observat de multe ori ca o clasa activa produce, mai cu seama in timpul secventelor de lucru in grup, un „zumzet” rezultat al convorbirii productive. Acest „zumzet productiv”, in opinia noastra, este o perturbare care poate fi tolerat si, uneori, chiar stimulat in cadrul comunicarii didactice.

Dialogul educator – educat este facilitat de dubla calitate a personajelor de a fi pe rand emitator si receptor. Daca a comunica inseamna a transmite si a recepta presupune a retine, atunci ne putem da seama ca o comunicare devine posibila atunci cand cele doua repertorii au ceva in comun, se intersecteaza. Daca sfera celor doua repertorii nu se intersecteaza, comunicarea nu este posibila. Comunicarea didactica are un caracter bilateral, dat de mobilitatea de roluri ce se manifesta intre cadrul didactic si elevii sai.

Orice forma de comunicare s-ar folosi, eficienta ei este influentata, in primul rand, de calitatea transmiterii, care depinde in special de personalitatea profesorului, de relatia educator – educat si de contextul psihosocial al comunicarii.

Eficienta comunicarii depinde de nivelul de dezvoltare psihica a receptorului si de participarea lui activa la procesul de comunicare. Educatorul trebuie sa se exprime la nivelul cognitiv al educabililor cu care isi desfasoara activitatea, pentru aceasta el trebuie sa-si cunoasca foarte bine clasa si nivelul ei de dezvoltare intelectuala.

Calitatea comunicarii este, de altfel, influentata si de sistemul de codificare / decodificare folosit de agentii procesului comunicativ. Dupa cum stim transmiterea unui mesaj presupune folosirea unui limbaj specific. Codul este un ansamblu de semne cu semnificatiile lor verbale dar si nonverbale. Ca receptori, educabilii trebuie sa decodifice ceea ce le este comunicat, iar pentru aceasta operatiune au nevoie sa cunoasca sistemul de decodare, deci sa cunoasca codul – altminteri comunicarea nu este posibila. In caz contrar, educabilul risca sa atribuie alte semnificatii mesajului pe care-l receptioneaza. Momentul oportun al comunicarii este sesizarea sensului comunicarii.

Trecerea de la codificare la decodificare intampina dificultati in actul didactic si din cauza tendintei de prezentare sub forma deductiva a unor continuturi, contrar necesitatii de a le primi inductiv si cu explicatii a educabililor, mai cu seama a celor mai mici.

In absenta cunoasterii contextului comunicarii pot aparea diferente de percepere si de intelegere, de aici necesitatea coordonarii depline intre datele transmise si operatiunea de receptie a continuturilor transmise. Eficacitatea comunicarii este data si de existenta unei permanente comunicari inverse sub forma de feed-back, menita sa coreleze cele doua repertorii. Aceasta corelare se poate face si de catre educator prin intrebari simple puse la momentul oportun. Dupa raspunsul la aceste intrebari cadrul didactic poate decide urmatorul pas in actul pedagogic.

Pot aparea dificultati in comunicare si din cauza volumului mare de informatie, de aceea, este de datoria cadrului didactic sa determine cantitatea maxima de informatie ce trebuie transmisa si retinuta de educabilii sai.

Desigur, nu putem sa nu observam ca nu poate exista un proces didactic eficient fara un proces de comunicare eficient. Ca atare, importanta actului comunicarii in cadrul procesului paideutic este indiscutabila, de aceea de multe ori cele doua procese sunt considerate sinonime absolute.