Obiective

1. Deficienta mintala

2. Deficienta vizuala

3. Handicapul de auz

4. Sindromul hiperkinetic

5. Tulburarile de comportament

6. Tulburarile de limbaj

7. Polihandicapul

Bibliografie obligatorie

Obiective

Intelegerea de catre studenti a principiilor fundamentale in analiza handicapurilor.

Cunoasterea modelelor de organizare si de desfasurare a activitatii in relatiile cu persoanele cu handicap. Cunoasterea cauzelor si a tipurilor de andicapuri. Cunoastera specificului metodelor de cercetare si de terapie in domeniul defectologiei si logopediei.

Intelegerea problemelor psihopedagogice ale organizarii unitatilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studentilorcu modalitatile de interventie recuperator-educativa asupra handicapatilor si crearea unui sistem unitar de gandire si de actiune pt aplicarea unui program coerent de integrare scolara, profesionala si sociala a persoanelor cu handicap.

Deficienta mintala se caracterizeaza in planul vietii psihice printr-o serie de trasaturi generale specifice: vascozitate genetica, heterocronie, rigiditate psihica, rigiditate a conduitei, deficiente de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuala.

Toate functiile si procesele psihice sunt afectate, intr-un fel sau altul, de existenta handicapului mintal. Astfel, in plan senzorial-perceptiv se remarca dificultati de analiza, ceea ce determina perceperea globala a obiectului sau a imaginii acestuia in detrimentul sesizarii elementelor componente. In ceea ce priveste planul reprezentarii se constata imposibilitatea deficientului mintal de a structura un camp de reprezentare pe baza de simboluri, fapt ce dovedeste functionalitatea slaba a structurii semiotice si absenta, aproape totala, a limbajului interior. Gandirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitara la nivelul proceselor superioare ale gandirii, putandu-se evidentia anumite trasaturi definitorii: gandire concreta, situativa, bazata pe clisee verbale, pe imitarea mecanica a actiunilor si a limbajului celor din jur, lacune majore in achizitia conceptelor abstracte si o slaba capacitate de discernamant, dezordini intelectuale etc. Imaginatia la toate formele de nedezvoltare cognitiva este saraca, neproductiva, intensitatea ei fiind invers proportionala cu gradul de gravitate a handicapului, mergand pana la absenta ei. La toate formele de deficienta mintala apar frecvent tulburari ale imaginatiei, sub forma minciunii si a confabulatiei In ceea ce priveste nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma ca, in majoritatea cazurilor (exceptand deficientele severe, grave), acesta nu este modificat in mod evident. Memoria - in formele usoare si medii ale deficientei mintale - este considerata ca avand functie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atentia deficientului mintal difera de cea a normalului nu atat sub aspectul performantelor, cat prin modalitatea organizarii. Limbajul deficientului mintal poarta amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate si inertie specifice nivelului gandirii. Cele mai frecvente manifestari ale tulburarilor limbajului pe fondul deficientei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei si dislexiei. Din punctul de vedere al afectivitatii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind usor de depistat fenomene de emotivitate crescuta, de puerilism si infantilism afectiv, sentimente de inferioritate si anxietate accentuate, caracterul exploziv si haotic al reactiilor in plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferente sesizabile intre normal si deficientul mintal se observa si daca ne raportam la planul motivational, la deficientul mintal predominand interesele si scopurile apropiate, trebuintele momentane, capacitatea redusa de concentrare a atentiei si neputinta de a prevedea momentele mai importante ale activitatii facandu-l pe deficientul mintal (in speta debilul mintal) sa aiba dese insuccese. Aceste particularitati ale activitatii psihice a deficientului mintal se coreleaza cu tulburarile ce

apar in sfera psihomotricitatii. Specifice pt aceasta deficienta sunt: timpul de reactie scazut, viteza diminuata a miscarilor, imprecizia lor dublata de sincinezii, imitarea deficitara a miscarilor cu reflectarea lor in oglinda care prelungesc timpul de formare a dexteritatilor manuale si care au semnificatie in deprinderile grafice. Putem spune asadar ca personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Paunescu, I. Musu, 1997).

Etiologia handicapului mintal consta in aceste stari de deficienta si/sau incapacitate mintala, care determina scaderea randamentului intelectual si adaptiv in cauza sub nivelul cerintelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficientei mintale mai aproape de realitate este realizata de C. Paunescu si I. Musu (1997), autorii desprinzand trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali.

Privind tipologia handicapului mintal, in functie de QI (QI -coeficient de inteligenta) exista: intelect de limita sau liminar (la

granita dintre normalitate si handicap), debilitate mintala (handicap mintal usor sau deficienta mintala moderata, de gradul I), handicap mintal sever (deficienta mintala de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienta mintala de gradul al III-lea sau idiotia). Debilii mintal formeaza grupa de deficienta mintala usoara, cu un coeficient de inteligenta intre 50-70/80, recuperabili pe plan scolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instructiei, educatiei si exigen-telor societatii. Imbecilitatea, stare mintala deficitara ireversibila, consta in incapacitatea individului de a utiliza si intelege limbajul scris-citit (fara ca acest lucru sa fie consecinta unei tulburari vizuale, auditive sau motrice etc.) si de aavea grija de propria-i intretinere. Coeficientul de inteligenta asociat acestei forme de deficienta variaza la diferiti autori intre 20-55/60, in timp ce varsta mintala atinsa de un imbecil se situeaza in

intervalul 3 - 7 ani. Idiotia se defineste dupa criteriul capacitatii de autoprotectie, adica al capacitatii de a raspunde de propria securitate in viata de toate zilele, fiind incadrata in grupa deficientelor mintale cu importante tulburari organo-vegetative, senzorio-motrice si instinctive. Idiotul nu este decat o persoana cu deficit mintal, incapabil sa vegheze asupra propriei sale sigurante in viata cotidiana. Dezvoltarea intelectuala a idiotului se opreste la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20.

Exista si o forma de handicap mintal care acopera zona de granita dintre normal si patologic si ea este reprezentata de handicapul de intelect liminar, cand vorbim despre un decalaj intre varsta mintala si varsta cronologica de 2 ani, 2 ani si jumatate la 10 ani, decalaj care va creste treptat pana la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pt handicapul liminar este plafonarea intelectuala la varsta de 10- 12 ani (nivelul clasei a V-a).

Complexitatea sindromului de deficienta mintala caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltarii mintale, in

special a functiilor cognitive, consecinta a unor cauze endocongenitale sau aparute in cursul primei copilarii, impune necesitatea stabilirii

diagnosticului diferential sub multiple aspecte. Vorbim despre diagnostic diferential in cadrul sindromului de deficienta mintala (formele clinice ale sindromului de deficienta mintala sunt extrem de multiple, in functie de natura etiologica, de gravitatea deficientei, de modul de organizare a personalitatii), in raport cu fenomenologia psihopatologica etc.

Recuperarea ca modalitate de interventie se refera la restabilirea,refacerea sau reconstituirea unei functii umane, plecandu-se

de la premisa ca aceasta s-a pierdut. Notiunea pare astfel inoperanta in cazul deficientelor dobandite sau a celor in care este evident imposibila refacerea. Scopul recuperarii consta asadar in valorificarea la maxim a posibilitatilor individului handicapat, functiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pt a prelua activitatea functiilor afectate. Se urmareste astfel formarea unor abilitati si comportamente care sa-i permita deficientului o integrare in viata profesionala si sociala. Metodologia utilizata in acest scop poate fi preponderent psihologica, pedagogica sau medicala. Principalele forme de recuperare folosite in cazul handicapului mintal sunt realizate prin: invatare, psihoterapie si terapie ocupationala. Dintre formele psihoterapiei, adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestiva si psihoterapia de relaxare, tinandu-se seama de gradul crescut de sugestibilitate, influentabilitate si dependenta ale handicapatului mintal. Rezultate foarte bune in recuperarea deficientului mintal ofera terapia ludica (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse in recuperare: dobandirea deprinderilor de viata cotidiana elementare, formarea abilitatilor de munca (pt anumite meserii), castigarea unei autonomii personale, a posibilitatilor de comunicare si relationare sociala, in vederea integrarii lor in colectiv si in societate. Recuperarea prin terapie ocupationala poate fi utilizata cu succes in toate formele de handicap mintal, sub diferite forme: ludoterapia, arterapia, dansterapia, ergoterapia. In toate aceste tipuri de terapii trebuie sa se puna accent pe compensare, stimulandu-se functiile senzoriale si psihice normale, nealterate. Putem afirma ca o interventie de tip recuperativ in cazul unei deficiente mintale a avut succes dacapersoana cu handicap mintal a capatat un anumit nivel de autonomie personala, si-a insusit abilitati motorii si dexteritati manuale, fiind capabila sa exercite o profesie, daca si-a format comportamente adecvate la situatie, daca poate comunica oral si in scris, daca are format simtul autocontrolului etc.

Exista o serie de sindroame clinice care se asociaza cu diferite grade de deficienta mintala. Cele mai frecvent intalnite dintre acestea sunt prezentate succint in tabelul de mai jos.

SINDROAME	ETIOLOGIE	CARACTERISTICI	NIVEL RETARD MINTAL
Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism)	Anomalie cromozomiala (3cromozomi x in loc de 2)	-gura si dinti mici;   -ochi oblici; - maini scurte cu degetul mic curbat; - cap cu occiput plat.	In general un Q.I. intre 20 si 50 (handicap mintal sever sau chiar profund)
Oligofrenia fenil-piruvica	Eroare metabolica ereditara, lipsind enzima care sa neutralizeze fenilalanina (extrem de toxica)	- lipsa pigmentului (par extrem de blond, ochi de un bleu f deschis)	Se asociaza cu handicapul mintal sever sau profund.
Galactosemia	Lipsa galactozei- 1-fosfat
Gargoilismul	Afectarea depozitarii mucopolizahar idelor	- trasaturi grotesti; Lucrare: Subiectul activitatii: Prietenul meu necuvintator Referat: Proiect de activitate integrata - clasa: pregǎtitoare "a, a, a! acum e toamnǎ, da!" - abdomen proeminent; - malformatii cardiace.	Toate categoriile de handicap Mintal (de la usor la profund).
Hipotiroidismul (Cretinismul)	Deficit de iod sau (rar) tiroida atrofica	crestere deficitara; - piele buhaita;       - apatie.
Hidrocefalia	Anomalii de dezvoltare ereditare; - Meningita	crestere rapida a volumului capului
Microcefalia	- Iradiere in timpul sarcinii; - Infectii ale mamei.		1/5 cazuri de retard mintal institutionalizat(vez.3bibliografie)

Deficienta de vedere este o deficienta de tip senzorial si consta in diminuarea in grade diferite (pana la pierderea totala) a acuitatii vizuale. Handicap vizual inseamna asadar scaderea acuitatii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular), care are loc din perioada vietii intrauterine pana la moarte. Handicapul vizual apare asadar din cauza insuficientei functionari (sau chiar a eliminarii) a analizatorului vizual.

Deficienta de vedere se poate clasifica in functie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienta vizuala  prezinta de la pierderea totala a capacitatii vizuale si pana la ambliopie diferite grade, astfel incat intre cecitatea absoluta si ambliopie mai exista - dupa un termen introdus de Truc - si o "cecitate relativa"; cecitatea - orbirea reprezinta asadar un handicap major sau total de vedere, presupunand lipsa completa a vazului), momentul instalarii defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale, defecte survenite- in copilaria timpurie, la varsta antescolara, prescolara, scolara si defecte tardive). Orbii congenital sunt complet lipsiti de reprezentari vizuale, iar la orbii cu defect vizual survenit - tinandu-se cont de timpul care a trecut de la aparitia defectului pana la varsta actuala - se pastreaza o serie de imagini vizuale care pot avea o influenta insemnata asupra particularitatilor psihologice individuale. Exista si doua tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterica si agnozia vizuala. In cazul cecitatii isterice, din punct de vedere fiziologic si anatomic, analizatorul vizual nu prezinta nici o disfunctie, dar din punct de vedere psihic subiectul refuza inconstient sa vada (de exemplu un traumatism /soc emotional in care informatia vizuala a jucat un rol major - subiectul si-a vazut sotia in flacari in propria casa arzand, fara a o putea salva). Agnozia vizuala este fenomenul aflat la polul opus, din punct de vedere fiziologic si anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat, insa subiectul vrea /crede ca vede Exista si criteriul etiologiei cecitatii si ambliopiei, in functie de care deosebim atatea categorii de deficienti vizual cate cauze pot provoca defecte vizuale.

Cauzele cecitatii si ale ambliopiei nu pot fi studiate separat, aceleasi afectiuni oculare putand provoca leziuni si modificari de diferite grade ale analizatorului vizual. Nu se poate vorbi in general despre cauzele deficientelor vizuale, in aceasta privinta existand diferente destul de pronuntate de la o epoca la alta, de la o regiune geografica a lumii la alta. In plus se poate discuta despre cauzele cecitatii si ale ambliopiei si in functie de perioada de varsta in care se manifesta cu preponderenta (cauze ale cecitatii congenitale dobandite in copilarie, tardiv sau numai la batranete). Cele mai importante cauze sunt: afectiunile analizatorului vizual, afectiuni organice generale care pot determina deficienta vizuala, traumatismele oculare etc.

Privind particularitatile deficientului vizual se constata o schimbare a expresiei fetei, care se datoreaza lipsei functiei expresive a

ochilor, o dezvoltare fizica intarziata (W. Dabe vorbind despre o ramanere in urma in medie de 2 ani), atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide, atitudini cifotice si musculatura insuficient dezvoltata).

Din cauza activitatii motrice reduse si a deficientelor in dezvoltarea somatica, apar si tulburari la nivelul sistemelor circulator si respirator, respiratia fiind superficiala, lipsita de amplitudine. Un aspect special al acestor particularitati il constituie manierismele, ticurile sau manifestarile motrice negative. Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficientilor vizual, denumite de literatura anglo-saxona: blindisme. O alta particularitate a psihomotricitatii nevazatorului consta in faptul ca schema corporala se realizeaza mai tarziu si mai greoi decat la copilul vazator.

In recuperarea persoanelor cu ambliopie se actioneaza in primul rand asupra ocrotirii vederii restante, prin limitarea activitatii vizuale si evitarea conditiilor de lucru care ar putea dauna. Conservarea vederii presupune utilizarea ei in conditii optime si de aceea un obiectiv important in recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l invata pe elev sa-si foloseasca posibilitatile vizuale si de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ si sistematic. Recuperarea se individualizeaza in functie de caz pt a stabili un echilibru rational al mecanismelor compensatorii, facand ca anumite mecanisme sa devina dominante si franand actiunea altora inutile sau daunatoare. Recuperarea nu se poate desavarsi numai prin exercitarea ei in procesul de invatamant, ci ea trebuie facuta permanent in functie de gradul de handicap al fiecarui copil. Deci educatia trebuie facuta individual.

Particularitati ale explorarii vizuale in cazuri patologice (boli neurologice, boli psihice, deficiente mintale). In multe cazuri

de agnozii exista tulburari de comportament oculomotor. Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaste obiecte uzuale, in pofida pastrarii intacte a organelor de simt si a unei inteligente normale. A. R. Luria, L. A. Iarbus (anii '60) au aratat ca in agnozia vizuala se intalnesc tulburari ale oculomotricitatii, miscarile oculare voluntare fiind modificate fata de normal atunci cand bolnavul incearca sa recunoasca un obiect cu privirea. Miscarile oculare in acest caz sunt haotice, extrem de numeroase, neeconomice, cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. In alexia agnozica sau in agnozia de simultaneitate exista tulburari ale oculomotricitatii, cand desi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat, in sine, ele nu pot fi grupate de catre individ intr-un tot, in imaginea unitara a obiectului respectiv. Un caz particular in care perturbarea oculomotrica intervine in prim plan este sindromul Balint - 1909 (paralizia psihica a privirii), caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici, reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputand sa-si desprinda privirea de la un obiect la care s-a fixat). Paraliziile cerebrale sunt insotite frecvent de tulburari ale mersului, ale organizarii oculomotricitatii. In domeniul psihiatriei s-a incercat relevarea particularitatilor explorarii vizuale in cazul bolnavilor psihici. In urma unor cercetari (S. Tasiak, W. Thomas - 1970) s-a constatat ca cei cu boli psihice evita sa exploreze vizual fotografiile de oameni, indeosebi fata acestora, fiind mai interesati de explorarea vizuala a pozelor cu animale, cu obiecte etc. Sunt studii (R. Osaka, J. R. Davies) care arata ca si in cazul deficientilor mintal apar tulburari ale miscarilor oculare, precizia si eficacitatea miscarilor de urmarire vizuala si a miscarilor sacadate exploratorii tind sa creasca o data cu varsta mintala a individului deficient si nu cu varsta sa cronologica.

Handicapul de auz apartine unei categorii mai ample de handicapuri - cele senzoriale (din care face parte si deficienta de vedere) si reprezinta diminuarea sau pierderea totala sau partiala a auzului. Atunci cand handicapul de auz exista de la nastere sau cand apare de timpuriu (mica copilarie), dificultatile in insusirea limbajului de catre copil sunt majore - vorbim despre fenomenul muteniei care

insoteste pierderea totala a auzului. In cazul in care degradarea auzului se produce dupa achizitia structurilor verbale si nu se intervine in sens recuperator, se instaleaza un proces de involutie la nivelul intregii activitati psihice. Putem spune ca, in timp ce pierderea auzului inaintea varstei de 2-3 ani are drept consecinta mutitatea (copilul devenind surdomut), disparitia simtului auditiv la cativa ani dupa insusirea limbajului de catre copil determina dificultati in mentinerea nivelului atins, chiar regresii in plan verbal (din punct de vedere al vocabularului, al intensitatii vocii sau al exprimarii gramaticale).

Dupa gradul (gravitatea) deficitului de auz identificam: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului intre 0-90 dB) si surditatea sau cofoza (pierderea totala a auzului - peste 90 dB). Hipoacuzia poate avea, la randul ei, grade diferite de gravitate: hipoacuzie usoara (pierdere de auz de 0-30 dB ), hipoacuzie medie (intre 30-60 dB ) si hipoacuzie severa sau profunda ( intre 60-90 dB). Termenul "pierdere de auz" sau "hipoacuzie" nu implica surditate totala (cofoza). O persoana surda (cofotica) este incapabila de a procesa sau auzi sunete cu sau fara un aparat auditiv, in timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz.

Exista cauze ale deficientei de auz ereditare si cauze ale deficientei de auz dobandite. In prima categorie (a cauzelor deficientei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la parinti la copii, in timp ce in a doua categorie (cauze ale deficientei de auz dobandite) gasim trei tipuri de cauze: a. cauze prenatale - care intervin pe perioada sarcinii si constau in maladii infectioase ale gravidei, tulburari ale metabolismului, afectiuni endocrine, hemoragii, ingerarea de substante toxice (de exemplu, alcool), incompatibilitatea factorului Rh (mama - fat), traumatisme fizice etc.; b. cauze perinatale (neonatale) - constand in leziuni anatomo-fiziologice in timpul nasterii, hemoragii, anoxie sau asfixie albastra etc.; c. cauze postnatale - de natura toxica sau traumatica (infectii - otita, rujeola, stari distrofice, accidente, lovituri la nivelul urechii, expuneri indelungate la stimuli auditivi foarte puternici - exemplu, muzica ascultata tare la casti etc.). Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regasesc in perioada copilariei: dopul de cerumen, infectiile urechii medii (otita medie), in timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita, trauma acustica, infectii de diferite tipuri (pojarul, oreionul, meningita sau tusea convulsiva).

In diagnosticarea handicapului de auz se foloseste o tehnica cu grad ridicat de precizie: audiometria, care poate fi folosita dupa

varsta de 3 ani. Ea consta in masurarea acuitatii auditive separat pt fiecare ureche in parte si intocmirea audiogramei (grafic reprezentand comparativ acuitatea auditiva a ambelor urechi). Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficientei de auz si se va urmari compensarea acolo unde este cazul. In jurul varstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz, cum sunt testul lui Weber, testul lui

Rinner si testul lui Schwabach. Aceste teste sunt menite sa diferentieze surditatile de perceptie de cele de transmisie si ajuta totodata, la depistarea unor forme de cofoza mixta, folosind ca instrument de lucru diapazonul.

Deficienta de auz afecteaza intr-o masura mai mare sau mai mica (in functie de gradul pierderii auzului) toate palierele vietii psihice a individului, atat din punct de vedere cantitativ, cat si calitativ. Se stie ca prin ea insasi disfunctia auditiva nu are efect determinant asupra dezvoltarii psihice, totusi ea duce la instalarea mutitatii care stopeaza dezvoltarea limbajului si restrange activitatea psihica de ansamblu. Unele forme ale handicapului de auz pot determina si o intarziere intelectuala, cauzata de modificarea raportului dintre gandire si limbaj. O data cu asigurarea conditiilor de demutizare pt surdomut si de stimulare a comunicarii verbale pt hipoacuzici se pun bazele formarii gandirii notionalverbale si se faciliteaza dobandirea de experiente, de cunostinte, de cultura, imprimand caracter informativ si formativ activitatii cu handicapatii de auz.

Pt realizarea acestor deziderate, scolii si cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifica pt formarea comunicarii verbale si crearea posibilitatilor de invatare a limbajului. O asemenea metodologie vizeaza formarea comunicarii verbale, care trebuie sa porneasca de la ideea ca procesul de invatare se va baza pe mimicogesticulatie, labiolectura si, intr-o oarecare masura, pe dacti-leme. Dar la hipoacuzici si la surdomutii in curs de demutizare, forma principala de invatare trebuie sa alterneze, in functie de structura clasei de elevi invatarea intelectuala si invatarea efectiva. Obiectivele generale ale interventiei recuperatorii in deficienta de auz totala sunt:  . realizarea demutizarii;

. conservarea si dezvoltarea limbajului verbal la deficientii care au dobandit surditatea dupa ce au asimilat limbajul.

Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifica cuvinte, litere si stari de spirit. Spre deosebire de copilul surd, a carui recuperare se bazeaza asadar pe demutizare, amplificarea sunetelor este cheia catre comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea inconjuratoare. Pt a oferi stimularea auditiva de care are nevoie acesta este indicat ca protezarea auditiva sa se realizeze imediat dupa punerea unui diagnostic timpuriu. Bineinteles ca un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului sa dispara, ci doar va amplifica sunetele prea slabe pt a fi auzite de copil.

Importanta limbajului mimico-gestual pt comunicarea dintre surzi. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat in legatura cu functia semiotica, cu geneza simbolului la copil, cu evolutia limbajului intern sau cu problema psihologica a semnificatiei in general. Functia semiotica e ea insasi o structura si are o geneza proprie. Se considera ca functia semiotica e alcatuita din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan, la copilul normal in al doilea an de viata: imitatia amanata, jocul simbolic, imaginea grafica, imaginea mintala si evocarea verbala. La copilul handicapat de auz se constituie o a sasea conduita semiotica - limbajul mimico-gestual - care tinde sa compenseze conduita de evocare verbala.

Trebuie subliniat ca in cazul parintilor surdovorbitori, cu demutizare avansata, mai ales a celor cu studii medii sau superioare, modalitatea de comunicare mimico-gestuala este extrem de redusa, ei comunicand cu copilul lor mai ales prin labiolectura. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmeaza evolutia normala a copiilor din familiile de auzitori. Copilul surd dezvolta limbajul gestual in acelasi mod si in aceeasi perioada de timp in care copilul auzitor isi dezvolta limbajul verbal. Desigur, conditia acestei dezvoltari este ca fiecare forma de limbaj sa fie stimulata cu un stimulent adecvat.

S-a constatat ca acei copii surzi proveniti din parinti surzi, vin la scoala cu un bagaj mai bogat de cunostinte decat cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual in comunicarea cu ei. Acest limbaj, folosit efectiv in comunicare, le-a permis copiilor surzi sa cunoasca mediul inconjurator si in acelasi timp sa exprime dorinte, ganduri, opinii. Mai tarziu, achizitiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea invatarii limbajului oral. Fiind familiarizati cu deficienta lor, acesti surzi il accepta de timpuriu si au mai putine probleme de adaptare psihologica si sociala.

Este stiut faptul ca limbajul verbal se dezvolta cu multa dificultate la elevii surzi pt a deveni un instrument eficient de comunicare si de cunoastere. Pt a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi sa-si formeze reprezentari interne consistente si bine consolidate cu care sa opereze pe plan interior. Or, acest nivel al reprezentarilor interne nu se poate realiza, de obicei, la

majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivatia scazuta pt vorbirea orala, utilizarea tot mai rara a vorbirii articulate dupa ce elevii surzi intra in viata productiva si folosirea preponderenta a limbajului mimico-gestual pt satisfacerea necesitatilor de comunicare in cadrul vietii sociale.

S-a observat o insuficienta a limbajului gestual in comparatie cu cel verbal. Limbajul verbal are un grad inalt de conventionalitate fata de continutul realitatii pe care o denumeste; gestul insa este strans legat de concret. Comunicarea prin gesturi este fata in fata percepandu-se vizual gestul si toate miscarile mimice si expresive.Gesticulatia are o mai mare libertate de expresie, este mai putin limitata de organizarea gramaticala puternic structurata. Acelasi volum de informatie poate fi transportat in aproximativ acelasi volum de timp conventional, cu ambele forme de limbaj. Totusi, executia gesturilor necesita mai mult timp in medie decat in cazul emiterii verbale a cuvintelor. In precizarea naturii raportului dintre gesturi si cuvinte un rol mare il joaca contextul in care se petrec evenimentele. In ansamblu, limbajul gestual da impresia unei limbi abreviate mai extinsa sub unele aspecte (bogatie de idei comunicate printr-un gest) si mai redusa in altele, in raport cu limba sonora, el constituind baza de pornire pt recuperarea deficientului de auz.

Deficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, in forma si functiile fizice ale organismului, care tulbura cresterea

normala si dezvoltarea armonioasa a corpului, modifica aspectul exterior, reduc aptitudinile si puterea de adaptare la efortul fizic si diminueaza capacitatea de munca productiva a individului. Deficientele fizice se constituie deci ca invaliditati corporale care slabesc puterea si mobilitatea organismului prin modificari patologice exterioare sau interioare, localizate la nivelul intregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. Categoria respectiva de handicap cuprinde atat infirmii motorii sau locomotori (de motricitate), cat si pe cei care sufera de unele boli permanente-cronice (boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.) ce influenteaza negativ capacitatea fizica a individului. In aceasta categorie pot fi incadrate si persoanele cu afectiuni senzoriale (surzii&orbii), tinand cont de particularitatile lor specifice deosebite.

Cauzele deficientelor fizice si psihomotorii se prezinta sub o mare varietate si pot sa afecteze in grade diferite organismul. Pot fi sistematizate dupa diferite criterii in mai multe categorii. Astfel, dupa un prim criteriu, al originii, cauzele pot fi impartite in interne si externe. Cauzele interne sunt determinate de procesele de crestere si de dezvoltare, de natura functiilor somatice, organice si psihice, iar cauzele externe sunt raportate la conditiile de mediu, de viata si de educatie ale individului. In fctie de caracterul direct/indirect exista cauze cu actiune directa, care intereseaza elementele proprii ale deficientei si cauze indirecte care produc o afectiune sau o deficienta morfologica sau functionala. Frecvent se utilizeaza si criteriul de impartire a cauzelor in predispozante (favorizante) si determinante (declansatoare). Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficiente fizice) sunt in legatura cu ereditatea, cu influentele nocive pe care le sufera organismul fatului in viata intrauterina etc. Factorii determinanti (declansatori) sunt cei care prin aparitia si actiunea lor determina dezvoltarea deficientelor fizice si psihomotorii. Ei pot actiona in perioada intrauterina, in timpul travaliului sau in perioada copilariei.

Deficientele fizice sunt grupate, alaturi de deficientele senzoriale, in categoria deficientelor somatice sau biologice dupa mai multe criterii: prognosticul (evolutia) deficientei fizice (deficiente neevolutive - statice, fixate definitiv, foarte greu de corectat - si deficiente evolutive - care progreseaza sau regreseaza, putand fi corectate, intr-o proportie mai mare sau mai mica, mai usor sau mai greu), gravitatea (deficiente fizice usoare, care se pot corecta destul de usor si total - exemplu: deficienta cifotica, gatul inclinat lateral sau inainte etc., deficiente de grad mediu in care sunt inglobate defectele morfologice si functionale stationare sau cu evolutie lenta, care se corecteaza partial sau raman nemodificate - exemplu: cifoze, lordoze, deformatii ale abdomenului, toracelui etc. si deficiente accentuate care constau in modificari patologice ajunse intr-un stadiu avansat de evolutie - exemplu malformatiile aparatului locomotor), localizarea si efectele deficientei (deficiente morfologice si deficiente functionale. Ambele categorii mari de deficiente pot fi subimpartite in functie de intinderea si de profunzimea deficientei in: deficiente globale (generale sau de ansamblu) si deficiente partiale (regionale, segmentare sau locale).

E. Verza clasifica deficientele morfologice globale in: deficiente de crestere, de nutritie, de atitudine, deficiente ale tegumentelor, ale musculaturii, oaselor sau articulatiilor. A doua categorie de deficiente fizice morfologice sunt deficientele morfologice partiale in care sunt incluse: deficiente ale capului, ale fetei, deficiente ale gatului, trunchiului / toracelui, ale abdomenului etc. A doua mare clasa de deficiente fizice este reprezentata de deficientele functionale in care includem: deficiente ale aparatului neuromuscular (diferitele forme si grade de paralizii, tulburarile de mers, de echilibru, de ritm, de coordonare a miscarilor) si deficiente ale marilor aparate si functiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator).

Privind recuperarea deficientelor fizice, trebuie avut in vedere faptul ca inainte de a corecta / trata o deficienta fizica este bine sa prevenim aparitia ei prin masuri de ingrijire primara si secundara (exemplu vaccinari - impotriva bolilor transmisibile, asanarea solului,

aprovizionarea cu apa, examene medicale periodice ale gravidei si copilului, supravegherea regimului nutritional etc.), la care se adauga si

cele cu caracter tertiar care impiedica transformarea unei incapacitati in handicap (incluse in programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienta). Atunci cand exista deja o deficienta motorie (fizica) demersul corector debuteaza prin evaluarea potentialului psihomotor al copilului, pt ca ulterior importanta sa fie educatia copilului deficient fizic, implicit si educatia familiei lui. Pe langa terapia de tip psihologic(realizata individual sau in grup - cu grup suportiv), in recuperarea deficientilor fizic se apeleaza cu precadere la corectarea deficientei (acolo unde se poate) prin exercitii de gimnastica, fizioterapie, prin kinetoterapie, reflexoterapie, acu-punctura etc. In cadrul aspectelor de consiliere psihologica trebuie sa abordam si problema impactului psihologic al deficientei fizice asupra copilului. Acest impact estediferit, in functie de grupa de varsta si de tipul handicapului. Importante sunt si reactiile copilului la boala si mai ales la durere. Recuperarea fizica - exercitiul fizic - folosita in scop profilactic, dar mai ales corectiv, influenteaza nu numai forma si structura tesuturilor corpului omenesc, ci echilibreaza concomitent functiile fiecarui organ, realizand o stare de sinergie si de solidaritate functionala. Asadar, in functie de tipul de deficienta fizica sau psihomotorie, de varsta persoanei respective, de potentialul ei fizic si psihic se va proceda la o modalitate sau alta de interventie de tip recuperator.

Sindromul hiperkinetic (hiperactiv)

Simptomele acestui sindrom (exasperante si sacaitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalita). Copilul hiperkinetic, agitat, violent se situeaza la polul opus copilului paralitic, intepenit, izolat, apatic. Vorbirea hiper kineticului poate fi normala, clara, neinhibata sau poate fi limitata sau complet absenta. In mod obisnuit, miscarile ample ale corpului sunt bine dezvoltate, dar se observa o lipsa de coordonare a celor care necesita precizie. Starile convulsive de tip "petit mal" sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobisnuit la acest copil. O alta caracteristica prezenta este leganatul, fie el lateral, frontal, in picioare sau asezat, cu aplecare pana la pamant sau stand in genunchi si pe coate si izbindu-si fruntea de saltea sau de podea. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. Somnul poate fi si el tulburat, asa cum pot aparea si probleme de alimentatie, zbucium fara rost, obiceiuri bizare, capricii alimentare. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsa de concentrare a atentiei, el putand fi usor de distras de la o activitate sau preocupare. Masturbarea se poate prelungi excesiv in tinerete, iar stimularea senzoriala, imbracand variate forme, ia proportii care depasesc normalul, apropindu-se de obsesie. Desi facultatile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate, se poate remarca totusi un anumit grad de deteriorare cognitiva.

Cum lucram cu un copil cu asemenea trasaturi? La baza educatiei lui trebuie sa stea ideea ca acesta are nevoie de spatiu si de posibilitati reale pt a-si descarca energia si forta fizica, cu scopul ajutarii altor persoane (fiind motivat de asemenea actiuni). Este necesar sa intarim la acest copil detasarea si prudenta, sa nu-l expunem la foarte multi stimuli, mai ales noi (asadar, metodele educative moderne, bazate pe stimulare intensa, constanta, se dovedesc dezastruoase pt hiperkinetic). El are nevoie de un mediu armonios, care sa-i ofere stabilitate, situatii bine definite. Esentiale sunt dragostea si grija parinteasca, care trebuie mentinute chiar si atunci cand situatia impune indepartarea temporara a copilului. Un exercitiu util si eficient in lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor "in oglinda" (exemplu: copilul trebuie sa mearga pe un traseu - linie - un numar de pasi intr-o directie si apoi trebuie sa refaca forma traseului ca in oglinda in directia opusa) sau al vorbirii "in oglinda" (cuvinte/propozitii pronuntate in ordine fireasca, apoi inversate).

Tulburarile de comportament sau modificarile de comportament sunt forme de dezechilibru psihic, ce implica tulburari in sfera emotional-volitiva, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale, a unor structuri psihice morbide de natura sociogena (I. Strachinaru, 1994). Aceste devieri de conduita sunt asadar nu doar abateri de la normele starii de sanatate, ci si de la normele morale, cu daune resimtite in raporturile sociale normale.

Putem afirma ca adolescentul / tanarul cu tulburari de comportament isi dezvolta anumite trasaturi de personalitate specifice, diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificari la nivelul structurilor morale, modificari la nivelul relatiilor afective, scadereapragului de toleranta la frustratie, egocentrism ridicat, perturbareasentimentelor de culpabilitate, puternice sentimente de devalorizare, de injustitie, existenta contrarietatilor Eu-lui, slaba consistenta si echilibru intern, alterarea relationarii cu persoanele iubite, tulburari de cunoastere,perturbarile de aparare, deformarea conceptului de libertate, denigrarea sentimentelor umanitare. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburari comportamentale este inadecvata si saraca in privinta structurarii continutului ei, acest mare si grav deficit de maturizare sociala generand la nivelul psihicului disfunctii si chiar diverse forme de dispersie.

Nu exista in literatura stiintifica suficient de multe date calculate pe intreaga populatiei infantila a tarii pe sexe, varste si mediu social, pt a putea afirma care este in Romania frecventa acestor tulburari de comportament. Totusi s-au facut studii pe adolescenti si copii (vezi I. Strachinaru sau R. Rascanu) care au aratat ca pe sexe, distributia tulburarilor de comportament se exprima in favoarea baietilor fata de fete (unele studii arata un procent de 2 ori mai mari la baieti, in timp ce altele indica preponderenta 9/1), in timp ce, pe varste, curba frecventei cazurilor este mai accentuata intre 7-15 ani. Ca raspandire teritoriala, diferenta dintre mediul urban si cel rural este cu mult in favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenti cu tulburari de comportament la oras), poate si pt ca, la sate, spre deosebire de mediul urban, supravegherea copiilor de catre parinti este mai stricta, continua, acestia din urma antrenandu-si copiii in munci productive, dandu-le astfel ocupatii precise de la o varsta frageda.

Cauzele incriminatorii pt aparitia tulburarilor de comportament sunt extrem de numeroase, de variate si de complexe. Ele pot fi grupate in mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia, traumatismele craniocerebrale si oligofreniile), boli psihice ale minorilor (schizofrenia, psihoza maniaco-depresiva si aspectele reactive ale nevrozei), cauze genetice (anumite aberatii cromozomiale transmise de la parinti la copii), particularitati ale mediului inconjurator (exemplu neintelegerile intrafamiliale, disocierea grupului familial prin boli cronice grave, absenta unuia dintre parinti, divortul etc.), particularitati de personalitate (o structura de personalitate dezechilibrata, imatura, usor sugestionabila si influentabila, cu o imagine de sine neformata inca sau deformata in sensul subestimarii de sine, cu o slabiciune / inclinatie spre ascensiune, realizare rapida, cu minim de efort si spre atitudini si comportamente socante, iesite din comun, spectaculoase in sine).

Tabloul acestor tulburari comportamentale cuprinde succint: minciuna, instabilitatea, irascibilitatea, impulsivitatea, furtul, fuga si vagabondajul, esecul scolar, incendierile voluntare, alcoolismul si dependenta de drog, devierile sexuale, omuciderea, autopunitia (autopedepsirea), suicidul si tentativa de suicid.

Inainte de a interveni pt a corecta o tulburare de comportament se va urmari prevenirea instalarii ei. Profilaxia, alaturi de mijloacele medicale, implica o serie de aspecte de interventie la nivelul structurii si relatiilor familiale ale copilului sau adolescentului, a posibilitatilor de influentare a familiei lui, a problemelor general educative ca si a celor psiho-pedagogice. O prima masura este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezinta trasaturi de personalitate evident anormale si care traiesc intr-un mediu familial deficitar in ideea de a nu avea copii, fapt care, practic, se realizeaza cu foarte mari dificultati. Tratamentul medicamentos este prescris de medic in functie de natura nosologica si clinica a tulburarilor de comportament, de stadiul evolutiv si de varsta pacientilor. Unele trasaturi psihopatice si in special reactiile de tip excitabil, pot fi influentate de medicatia psihotropa, in afara actiunii lor propriu-zise, psihotropele sporind intotdeauna permeabilitatea psihica si oferind o mai buna inductie abordarilor psihoterapeutice si o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. In fctie de simptome se pot utiliza si alte medicamente ca neurolepticele, sedativele sau tranchilizantele. Tratamentul psihotrop efectuat in clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentala. Datorita randamentului activitatii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament, se impune totodata luarea altor masuri de ordin psihosocioterapeutic. In cazul majoritatii tulburarilor de comportament se utilizeaza terapia de tippsihologic, cu atat mai eficienta cu cat este aplicata mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme.

Prin tulburare de limbaj intelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii cat si al perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si

pana la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa (M. Gutu, 1975). Tulburarile de limbaj se diferentiaza de particularitatile vorbirii individuale; acestea din urma reprezinta variatii in limitele normalului ale limbajului. Handicapurile de limbaj apar prin actiunea unor procese complexe in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii sau dupa nastere.

Exista cauze ale tulburarilor de limbaj care pot actiona in timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicatii si infectii, sarcina toxica, cu varsaturi si lesinuri dese, bolile infectioase ale gravidei etc.), in timpul nasterii (nasterile grele si prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixierile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc.), cauze care actioneaza dupa nastere (post-natale) (organice, functionale, psiho-neurologice, psiho-sociale, alte cauze).

O clasificare a tulburarilor de limbaj este cea elaborata de E. Verza (1982), clasificare care tine seama de mai multe criterii in

acelasi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic si psihologic, potrivit careia exista: tulburari ale pronuntiei (dislalie, rinolalie, dizartrie), tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (balbaiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburari pe baza de coree), tulburari de voce (afonia, disfonia, fonastenia), tulburari ale limbajului citit - scris (tulburari totale - agrafia si alexia si tulburari partiale - disgrafia si dislexia), tulburari polimorte de limbaj (afazia, alalia), tulburari de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen si retardul sau intarzierea in dezvoltarea generala a vorbirii) si tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice (dislogii, ecolalii, jargonofazii, bradifazii). Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare, se situeaza in domeniul tulburarilor de pronuntie, dintre care dislalia ("pelticia" in popor) este cea mai frecventa si reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj. Rinolalia (in popor numita "fonfaiala", adica vorbire pe nas) este o forma a dislaliei, de aceea se mai numeste si dislalie "organica", constand in pronuntarea nazonata a sunetelor. Dizartria se manifesta printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala in care monotonia vorbirii se imbina cu pronuntarea neclara. C. Stanica si E. Vrasmas definesc balbaiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifesta prin "dezordini intermitente ale pronuntiei, repetari convulsive si blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de dificulati in articularea unor cuvinte". De fapt balbaiala este o tulburare de ritm a vorbirii si consta in repetarea unor silabe la inceputul si mijlocul cuvantului, cu pauze intre acestea, sau aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator, care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive. Logonevroza este o alta tulburare de ritm si fluenta a vorbirii si presupune, pe langa o repetare a sunetelor, silabelor si cuvintelor, de batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii fata de vorbire, de mediul inconjurator si o prezenta a spasmelor, incordarii, a unei preocupari exagerate fata de propria vorbire. Caracteristica acestei tulburari este logofobia (teama crescuta de a vorbi, mai ales in public sau in conditii de stres emotional). Tahilalia este caracterizata printr-o vorbire exagerat de rapida si care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasa, cu hiperexcitabilitate, in timp ce bradilalia se manifesta printr-o vorbire rara, lenta, incetinita, cu exagerari maxime a acestor caracteristici in oligofrenie. Aftongia ia nastere atunci cand, in muschii limbii, se produce un spasm tonic, de lunga durata, iar tulburarile coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muschilor fonoarticulatori, mimicii, care se manifesta concomitent cu producerea vorbirii. Tulburarile vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se refera la: intensitatea, inaltimea, timbrul si rezonanta sunetelor. (C. Stanica, E. Vrasmas, 1997), cele mai frecvente fiind: vocea de cap, vocea oscilanta, vocea grava, vocea ragusita, afonia, fonastenia etc. Tulburarile de limbaj scris - citit sunt incapacitati paradoxale totale in invatarea si formarea deprinderilor de scris-citit, cunoscutesub denumirea de alexie-agrafie, sau incapacitati partiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existentei unor factori psihopedagogici necorespunzatori sau neadecvati la structura psihica a individului, a insuficientelor in dezvoltarea psihica si a personalitatii, a modificarilor morfo-functionale de la nivelul sistemului nervos central, a deficientelor spatio-temporale si psihomotricitatii, a nedezvoltarii vorbirii care se manifesta prin aparitia de confuzii frecvente intre grafemele si literele asemanatoare, inversiuni, adaugiri, substituiri de cuvinte, sintagme, deformari de litere, neintelegerea completa a celor citite sau scrise etc. (E.Verza,1983,p.58). Tulburarile de scris-citit se pot clasifica in: partiale (disgrafia, dyslexia) si totale (agrafia si alexia). Tulburarile de dezvoltare a limbajului sunt de doua tipuri: mutismul electiv, psihogen sau voluntar si intarzierile in aparitia si dezvoltarea limbajului. Tulburari de limbaj cu substrat neurologic sunt de 2 tipuri: alalia si afazia, prima presupunand imposibilitatea de a vorbi din nastere, cu toate ca nu exista dificultati de ordin senzorial sau de intelect mari care sa impiedice insusirea limbajului de catre copil, iar cea de-a doua reprezentand incapacitatea de a vorbi la o persoana care inainte avea comportament verbal normal.

In corectarea acestor deficiente de limbaj se utilizeaza doua categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei, educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir, educarea auzului fonematic si educarea personalitatii logopatului - persoanei cu tulburare de limbaj), iar alte metode sunt specifice fiecarei categorii de handicap de limbaj in parte.

Polihandicapul reprezinta o asociere de doua sau mai multe handicapuri la una si aceeasi persoana, cele doua deficiente fiind, de

regula, consecutive una celeilalte. Cele mai importante si grave in acelasi timp polihandicapuri sunt autismul si surdocecitatea.

Autismul ("autos" → gr. inseamna "sine insusi") reprezinta o inchidere in sine a persoanei ducand la o desprindere a acesteia de

realitate si la o intensificare a vietii sale imaginative. Putand aparea foarte de timpuriu (inaintea varstei de 2 ½ ani) si fiind mai frecvent la baieti decat la fete (de 2 pana la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenta unor dificultati de limbaj si de comunicare, a unor discontinuitati in dezvoltare si invatare, a unor deficiente perceptuale si relationale, a unor tulburari actionale si comportamentale, precum si disfunctionalitati ale proceselor, insusirilor si functiilor psihice. Copilul autist se caracterizeaza prin lipsa nevoii de comunicare, limbajul acestuia avand un accentuat caracter solilocvic si o structura gramaticala imatura. Sunt prezente frecvent ecolalia intarziata, verbalizarile si inversarea pronumelor ("tu" in loc de "eu"), existand o discrepanta intre posedarea vocabularului si abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare sociala. Specifice acestui polihandicap sunt dificultatile perceptuale (exemplu: lipsa reactiilor la stimuli foarte puternici, atractia pt obiecte / stimuli nerelevanti pt un copil normal), dezvoltarea paradoxala pe diferite paliere (exemplu: invata usor sa faca inmultiri, dar nu poate sa numere pana la 10), tulburarile actionale si comportamentale (stereotipii - gestuale sau sub forma activitatilor repetitive - comportamente de automutilare si de autostimulare - tactila, kinestezica, auditiva, vizuala). La autist, intreaga activitate psihica presupune disfunctionalitati, acestea manifestandu-se la nivel afectiv-motivational (lipsa de interes pt contact social sau pt trairile celor din jur, imaturitate afectiva), cognitiv (anomalii in dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc.

Etiologia autismului a starnit serioase controverse intre partizanii organogenezei si cei ai psihogenezei, in fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactoriala. Teoriile psihogene (B. Bettlheim, M. Mahler, Tustin etc.) sustin interpretarea autismului ca retragere a subiectului fata de tot ceea ce a fost perceput rece, ostil si pedepsitor in mediul inconjurator, cauza fiind reprezentata de carentele educationale si afective ale copilului. Cercetarile recente arata totusi ca nu se poate stabili o legatura absoluta intre autismul infantil si comportamentul parintilor. Teoriile organogenetice (A. Van Krevelen, L. Bender, Rimland etc.) analizeaza autismul ca rezultat al unor disfunctii de natura biochimica sau de dezvoltare insuficienta a creierului. Potrivit acestor abordari, autis-mul apare ca rezultat al unui defect innascut sau precoce achizitionat in echipamentul biologic al copilului. Teoriile comportamentale (Fester, J. K. Wing etc.) iau drept

origine a sindromului autist exteriorul, mediul, polihandicapul luand nastere dintr-un sir de comportamente invatate, pe fondul unor recompensari si pedepse aplicate repetitiv copilului de catre adult.

Pt tratarea autismului trebuie cunoscuta evolutia lui, prognosticul, precum si factorii care-l influenteaza (QI - coeficientul

de inteligenta al copilului, etiologia polihandicapului, varsta copilului, depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficiente etc.). In abordarea recuperatorie a cazurilor de autism exista mai multe modalitati de interventie: abordarea psihomedicala (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietatii si a agitatiei copilului autist si bazat pe folosirea chimioterapiei, a electrosocurilor - de catre unii psihiatrii - tehnica puternic combatuta astazi, a "masajului sugarului", cu origine in masajul indian), abordarea psihologica a autismului (cu variantele ei: psihodinamica - presupunand indepartarea copilului de acasa si plasarea lui intr-un alt mediu, unde va intalni un consultant -

"mama" intelegator si de incredere, deschis la nevoile copilului, metoda comportamentala, aplicata atat copiilor autisti - sistem intarire - stingere - pedepsire, cat si parintilor lor - acestia invatand sa fie terapeuti pt proprii copii si metoda existential-umanista, ce presupune plasarea autistului intr-un mediu cald, potential furnizor de resurse pozitive pt copil. In afara acestor abordari mari in tratarea autismului, exista si alte strategii de tratament, focalizate pe atingerea urmatoarelor obiective: stimularea dezvoltarii normale a copilului autist, dezvoltarea motricitatii lui, capatarea autonomiei personale, cresterea calitatii relatiilor sale sociale, dezvoltarea cognitiva pe fondul reducerii rigiditatii si inlaturarii sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn, de nutritie, accese de furie, angoase, comportamente distructive etc.), dezvoltarea limbajului etc. Pt a atinge aceste scopuri este necesara dezvoltarea jocului la acesti copii cu polideficienta, jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de interventie recuperatorie in cazul autismului.

Surdocecitatea, polihandicap ca si autismul, este insa o deficienta multisenzoriala, constand in coexistenta la aceeasi persoana a doua sau mai multe tipuri de deficiente de ordin senzorial (de vaz si de auz). Asadar, surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: vazul, auzul si canalul verbal. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienta in folosirea simturilor de distanta (de telereceptie), un prag scazut de tolerare a senzatiilor tactile, dificultati si intarzieri in invatarea deprinderilor de igiena corporala, sunt frecvent frustrate si au comportamente de tip indisciplina, precum si perturbari in sfera socio-afectiva si cea cognitiva. Alte caracteristici posibile sunt: actiunile negative si contrareactiile, comportamentele de tip autostimulare etc. Recuperarea in cazul surdocecitatii urmareste invatarea copilului sa-si foloseasca vederea-auzul reziduale (acolo unde exista potential) si sa-si dezvolte deprinderile motorii esentiale, modalitati eficiente de comunicare, deprinderi de viata elementare etc. Pt aceasta este necesar un mediu stimulativ-reactional si nu unul dirijat, dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind sa se realizeze constant si cat mai adecvat cu putinta.

BIBLIOGRAFIE MINIMALA OBLIGATORIE

1. M. D. Avramescu, Defectologie si logopedie, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2006.

2. P. Arcan, D. Ciumageanu, Copilul deficient mintal, Editura Facla, Timisoara, 1980.

3. D. Damaschin, Defectologia. Teoria si practica compensatiei. Nevazatori, ambliopi, orbi-surdomuti, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.