Aspecte psihologice ale evaluarii rezultatelor scolare

Evaluarea corecta, obiectiva, trebuie sa-l ajute pe elev sa-si formeze o reprezentare justa despre nivelul activitatii sale scolare si sa-si contureze interesele, aspiratiile, optiunile scolare si profesionale.

Autoevaluarea si evaluare didactica formeaza in cadrul procesului de invatamant un subsistem deosebit de complex, avand o dinamica proprie si consecinte ce actioneaza asupra tuturor componentelor majore ale actului educational.

Analiza relatiei autoevaluare-evaluare trebuie sa aiba in vedere mecanismele prin intermediul carora elevul interiorizeaza rezultatele evaluarii, a consecintelor aferente actului in interiorizare precum si a strategiilor de actiune determinate si puse in joc, in functie de maniera in care elevul, pe baza evaluarii performantelor sale de catre profesor, isi construieste un referential axiologic si performantial intern. A reduce evaluarea la simpla comunicare a unei aprecieri asupra performantei scolare, ignorand demersul autoevaluativ al elevului si modul de racordare al acestuia la aprecierea externa, echivaleaza cu o restrangere substantiala a evantaiului functiilor specifice evaluarii didactice.

Relatia dintre autoevaluare si evaluare constituie pe parcursul scolarizarii elevului, principala forta motrica in impulsionarea acestuia pe calea dezvoltarii cognitive, afectiv-motivationale si comportamentale. Devenirea elevului se realizeaza astfel intre liniile campului de forte instituit intre doi poli dinamogeni: autoevaluarea si evaluarea didactica.

Demersul autoevaluativ al elevului si evaluarea didactica realizata de profesor constituie, la nivelul procesului de invatamant, elemente aflate intr-o complexa relatie de interdeterminare. Este absolut necesara surprinderea interdependentei dintre ele si a implicatiilor pe care aceasta interactiune le are in planul activitatii instructiv-educative. Desi cele doua procese se deruleaza la nivelul unor individualitati distincte, elevul si respectiv profesorul, ele au un referential comun si anume performantele scolare.

Performantele scolare, rezultat direct al functionalitatii cuplului procesual predare-invatare, sunt in permanenta supuse atat demersului autoevaluativ al elevului cat si celui evaluativ al profesorului. Evaluarea reprezinta in acest sens pentru profesor un mijloc de informare a elevului cu privire la nivelul performantelor sale efective. In acelasi timp elevul vede in demersul evaluativ al profesorului o modalitate de validare a propriului nivel de pregatire.

Autoevaluarea didactica poate fi utilizata de catre profesor in sensul formarii si dezvoltarii capacitatii de autoapreciere si autocunoastere a elevului, iar pentru acesta din urma demersul autoevaluativ se constituie in unul dintre principalii factori ai restructurarii imaginii de sine.

Autoevaluarea si evaluarea sunt astfel legate nu numai din punctul de vedere al coexistentei si desfasurarii lor in interiorul aceluiasi context reprezentat de spatiul educational, ci si din acela al dinamicii lor interne, deoarece la acest nivel se stabilesc raporturi similare celor dintre procesualitatea predarii si cea a invatarii. Astfel, autoevaluarea didactica se racordeaza, imbracand forme de manifestare specifice, la nivelul tuturor secventelor procesului evaluativ (verificare, masurare, semnificare, interpretare).

Situatia de congruenta docimologica la nivelul relatiei autoevaluare-evaluare reprezinta premisa principala a optimizarii procesului instructiv-educativ din cel putin doua puncte de vedere:

a) in primul rand, deoarece pe aceasta cale devine posibila conjugarea efectiva a efortului elevului si al profesorului in directia cresterii randamentului scolar.

b) in al doilea rand, deoarece congruenta relatiei autoevaluare-evaluare transforma elevul in subiect cu drepturi depline al actiunii educationale, subiect care este astfel realmente motivate pentru angajarea in efortul de permanenta autodepasire.