Medicina scufundarii - fiziologia aparatului respirator: Plamanii si caile respiratorii

Aparatul respirator – rol si anatomie

Aparatul respirator este alcatuit din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor dintre oxigenul din aerul atmosferic sau gazul de respirat si bioxidul de carbon rezultat din procesele metabolice din organism.

Este format din:

1.Cai respiratorii, cu rol in conducerea aerului:

a)      Superioare - cavitati nazale

- faringe

b)      inferioare – laringe

- trahee

- bronhii.

2.Plamini – organele propriu-zise ale schimburilor gazoase.

Cavitatea nazala

Este primul organ al cailor respiratorii. Este despartita de septul nazal in doua cavitati aproximativ egale, asezate la baza craniului si deasupra cavitatii bucale

Septul nazal este, in treimea anterioara, cartilaginos, iar restul este osos. El poate suferi in decursul vietii numeroase traumatisme ce pot determina ruperea sau devierea sa ca aspect care formeaza deviatia septului nazal ce reprezinta inaptitudine pentru un viitor scafandru la selectie, deoarece inegalitatea celor doua fose nazale ridica probleme deosebite de patologie specifica mediului hiperbar, cu repercusiuni grave asupra sinusurilor anterioare ale fetei si urechii medii sau interne prin lipsa de egalare.

Sinusurile paranazale.

Sunt cavitati pereche, pline de aer, situate in oasele craniului si care se deschid in cavitatea nazala. Ele sunt anterioare si posterioare ( etmoidul posterior si sinusul sfenoidal ). Din punctul de vedere al patologiei sinusurile anterioare ( maxilare, frontale si etmoidul anterior ) pot crea probleme si pe acestea le vom lua in discutie.

Sinusurile maxilare.

Sunt doua cavitati pereche, situate de o parte si de alta a cavitatii nazale, in grosimea osului maxilar si comunica cu cavitatea nazala prin cate un orificiu numit ostiu. Acesta se afla in treimea superioara a peretelui intersinusonazal, ceea ce ridica probleme in drenarea sa, neexistand fenomenul de drenaj spre in jos ( gravitational ). Orice afectiune legata de mucoasa nasului sau a sinusului va duce la blocarea drenajului prin ostiu, cu imposibilitatea egalarii presiunilor – mediu – cavitate nazala – sinus, cu grave probleme de patologie.

Sinusul frontal.

Este o cavitate unica sau multipla, aflata in grosimea osului frontal, de o parte si de alta a radacinii nasului. Comunica cu cavitatea nazala prin doua canale frontonazale care se deschid tot prin ostiu in fiecare fosa nazala. Si aici se ridica aceleasi probleme de patologie ca si la sinusurile maxilare.

Etmoidul anterior.

Un grup de mici camarute care se deschid prin mai multe orificii in fosele nazale si care comunica intre ele, aflate in grosimea osului etmoid. Nu ridica probleme de patologie in mediul hiperbar.

Din punct de vedere fiziologic este de retinut ca nasul, cavitatea nazala si sinusurile paranazale practic nu conteaza in activitatea de scufundare, ele neridicand probleme de patologia scufundarii decat in cazul neechilibrarii presiunilor dintre si din ele, deoarece respiratia scafandrului se face exclusiv oral.

Caile respiratorii inferioare

Laringele este situat pe linia mediana a gatului, in zona 1/3 mijlocie si anterioara. Are doua functii:

- respiratie si de protectie a cailor respiratorii inferioare;

- fonatorie, a vorbirii articulate.

Traheea - continua spre interior laringele. Se afla situata cu o mica portiune in partea antero-inferioara si mediana a gatului si apoi cu restul in cavitatea toracica, in spatele sternului. Are rol de transport al aerului .

Bronhiile sunt cele doua ramificatii ale traheei, principala dreapta si principala stanga si au acelasi rol functional cu aceasta.

Plamanii

Sunt organele propriu-zise ale schimburilor respiratorii. Se afla situati in cavitatea toracica, fiind centrati de inima. Capacitatea totala este de 4500-5000 cmc.

Anatomic, un plaman se imparte in lobi (3), fiecare lob in segmente (3-5), fiecare segment in lobuli. Lobulul pulmonar este la randul lui format din acini pulmonari in forma de strugure, in locul boabelor existand niste mici camarute numite alveole pulmonare. O alveola pulmonara are un perete si un orificiu pe unde comunica cu canalul alveolar. Peretele alveolei este locul unde are loc schimbul de gaze. Aici, prin crearea unor diferente de presiune si concentratie are loc schimbul de gaze – hematia din capilarul sanguin cedand bioxidul de carbon si incarcandu-se cu oxigenul necesar. Aceasta este bariera hemato-aeriana, iar schimbul de gaze de la acest nivel se numeste hematoza.

Fiziologia aparatului respirator

Functia respiratorie asigura aportul oxigenului necesar si eliminarea bioxidului de carbon prin schimbul permanent de gaze dintre organism si mediul inconjurator.

Mecanica respiratiei

1.Inspiratia – aerul atmosferic patrunde prin caile respiratorii pana la nivelul alveolelor pulmonare.

In conditii fiziologice respiratia se face pe cale nazala. In mediul nostru subacvatic, acest act se executa exclusiv pe gura, ceea ce presupune un grad de antrenament deosebit. Functia de curatire a aerului respirat, care in conditii normale este facuta de nas, acum este rezolvata de catre sistemul de filtrare al compresoarelor care umplu buteliie.

Inspiratia este un proces activ, care solicita musculatura toracica si anexa in scopul cresterii dimensiunilor cutiei toracice. Rolul antrenamentului in dezvoltarea corespunzatoare a acestui grup de muschi va duce la o inspiratie cu aport mai mare de aer.

2.Expiratia – o parte din aerul alveolar este expulzat la exterior.

Ventilatia pulmonara

Schimburile gazoase dintre mediul inconjurator si plamani constituie ventilatia pulmonara si au rolul de a mentine constanta compozitia chimica a aerului alveolar.

Frecventa respiratorie este la adult de 12-18 /min in repaus si putand ajunge la 45/min in efort intens. In conditii de repaus, fiecare respiratie vehiculeaza aprox. 500 cmc de are. Intr-o respiratie fortata se mai pot aduce inca 1500 cmc. Un scafandru antrenat va creste volumul de aer inspirat odata la 1000 cmc, astfel incat ritmul respirator trebuie sa ajunga la 7-10 respiratii/min. Orice depasire a ritmului respirator normal peste 14/min va duce la o proasta eliminare a bioxidului de carbon, astfel incat scafandrul se va intoxica lent cu bioxid de carbon endogen. Fenomenul de depasire a ritmului respirator peste 14/min, printr-o proasta dozare a efortului subacvatic poarta numele de gafaiala si este un incident de scufundare ce poate avea urmari grave datorita neeliminarii bioxidului de carbon.

Reglarea respiratiei

Se face permanent si se datoreaza unor mecanisme extrem de complexe si fine, nervoase si umorale.

Reglarea nervoasa se face automat datorita unor receptori de presiune si chimici, aflati in anumite vase sanguine mari, dar si sub influenta vointei deoarece orice om poate sa-si accelereze, sa-si rareasca sau chiar sa-si opreasca voluntar respiratia pentru cateva zeci de secunde(apnee voluntara).Acest aspect este deosebit de important in mediul scafandrier, un bun antrenament in acest sens putand duce la o respiratie adecvata si perfect adaptata noului mediu de viata si de munca.

Receptorii nervosi chimic aflati in vase sunt excitati de presiunea partiala a bioxidului de carbon, cu cat acesta este mai mare, cu atat mai repede apare inspiratia comandata de centrul nervos respirator din creier care va compensa diferenta prea mare dintre presiunea partiala a oxigenului si a bioxidului de carbon. De aceea, bioxidul de carbon a fost denumit si “hormonul respiratiei”.

Aparatul cardiovascular - rol si anatomie

Aparatul cardiovascular este alcatuit din inima si sistemul de vase prin care circula sangele si limfa. Functional, prin rolul de transport pe care il indeplineste, el contribuie, alaturi de sistemul nervos, la realizarea unitatii functionale a intregului organism. In cadrul sau se disting: sistemul circulator sanguin si sistemul limfatic.

Sistemul circulator sanguin este format din inima, artere, capilare si vene. El transporta prin artere sange incarcat cu oxigen si substantele necesare metabolismului celular, care, ajungand in reteaua capilara din tesuturi, strabat peretele acestuia si se integreaza lichidului interstitial de unde sunt incorporate in tesuturi. In acelasi timp bioxidul de carbon si alti produsi rezultati din metabolism trec din celule in lichidul interstitial si de aici in capilare, de unde, prin vene sunt transportate la inima si trimise mai departe spre organele de excretie.

Din punct de vedere anatomic si functional, in cadrul sistemului circulator sanguin se deosebesc doua circuite ale sangelui, strans legate intre ele si denumite marea circulatie sau circulatia sistemica si mica circulatie sau circulatia pulmonara.

Sistemul limfatic este format din ganglioni limfatici, vase limfatice si trunchiuri colectoare care se varsa in marile vene ale organismului.

Inima

Este organul central al aparatului cardiovascular. Ea este un organ musculo-cavitar, cu activitate ritmica si rol de pompa aspiro-respingatoare pentru circulatia sanguina.

Inima este asezata in cavitatea toracica, fiind adapostita intr-un sac fibros numit pericard. Varful inimii este orientat spre stanga, privind in spatiul intercostal stang, pe linia mediana sau mamelonara.

Ca alcatuire generala, inima este formata din doua atrii – stang si drept si din doua ventricule – stang si drept. Atat atriile cat si ventriculele sunt despartite intre ele de septuri orizontale si verticale. Intre atrii si ventricule exista orificii de comunicare numite orificii atrio-ventriculare.

Atriul drept primeste prin cele doua vene cave, dreapta si stanga, sangele din intreg organismul. Sangele trece in ventriculul drept de unde, prin arterele pulmonare porneste spre plaman, unde va ceda bioxidul de carbon si se va incarca cu oxigen. Sangele incarcat cu oxigen de la plaman ajunge in atriul stang prin venele pulmonare, trece in ventriculul stang de unde, prin artera aorta porneste in marea circulatie a organismului.

Vasele sanguine

Arterele – vasele care transporta sangele de la inima spre tesuturi.

Venele – vasele care transporta sangele de la tesuturi spre inima.

Capilarele – la nivelul carora se realizeaza schimburile dintre tesuturi si sange.

Fiziologia aparatului cardiovascular

Celulele organismului necesita un aport permanent de oxigen si substante nutritive si elibereaza consecutiv bioxidul de carbon si substante de catabolism, rezultate din descompunerea materialului nutritiv.

Principalul mijloc de transport prin care ajung la celule substantele necesare si oxigenul si in care se descarca produsii de catabolism este sangele, care, pentru a-si indeplini rolurile trebuie sa circule permanent.

Inima, organul propulsor al sangelui, prin constructia sa anatomica, face ca sangele sa fie pompat doar intr-un anumit sens.

Un ciclu cardiac cuprinde:

o sistola, cand sangele este impins de ventriculi in artere;

o diastola (pauza), cand sangele din atrii trece in ventriculi si cel din vene intra in atrii.

Cordul functioneaza deci ca o dubla pompa care primeste sangele din circulatia sistemica si respectiv, din cea pulmonara si il pompeaza apoi sub presiune in cele doua artere mari.

O modalitate fiziologica de adaptare la efort este reprezentata de cresterea frecventei batailor, acestea putand ajunge la 120-140/min, fata de 70-80/min in mod normal. Aspectul poarta numele de tahicardie. La sportivii antrenati, se ajunge la tahicardie numai in cazul unor eforturi meri si sustinute. In general, acestia au ritmul cardiac de repaus de 50-60/min, determinat de antrenamentul cordului fata de efort. Aspectul poarta numele de bradicardie. O astfel bradicardie apare si la scafandri, determinata de o buna compensare la efort si de o rarire a ritmului respirator paralel cu cresterea volumului de aer respirat pentru o respiratie. Bradicardia scafandrilor este un semn de buna compensare a acestora fata de activitatea ce o desfasoara.

Echilibrul termic in apa

Patrunderea sub apa a unui scafandru conduce la o pierdere de caldura care este mult mai mare raportat la pierderile de caldura care survin in aer,im mediul normobar.

In apa, temperatura de confort termic este de 33s C, ceea ce corespunde nivelului de confort termic in aer, in mediul normobar,pentru un individ gol si nemiscat si care este de 18s C.

Aceasta diferenta notabila este determinata de faptul ca fata de aer, caldura specifica a apei este de 100 de ori mai mare, iar conductivitatea termica este de 25 de ori mai mare. La acest fapt trebuie adaugat ca la un om de 170 cm si 70 kg suprafata pielii este de 1,70 mp.

Astfel, un scafandru normal imbracat, scufundat in apa de 4s C si respirand aer, trebuie sa consume 1,5 Kw pentru a-si mentine temperatura corporabila stabila. Apare astfel clar faptul ca izolarea scafandrului fata de mediu este obligatorie, deoarece un astfel consum de energie nu se poate prelungi mai mult decat de cateva zeci de minute.

Consecintele fiziologice ale scufundarii in apa rece, necompensate de echipament adecvat,sunt:

aritmii cardiace ce pot merge pana la stop cardiac;

hiperventilatie de mari proportii, ceea ce va duce la scaderea presiunii bioxidului de carbon sanguin,avind drept consecinte aparitia de contracturi spastice musculare de tip tetanic si modificari ale ritmului ideativ,pina la pierderea cunostintei;

scade performanta motrice musculara, cu un ritm de aproximativ 1,8 procente / minut, prin alterarea conducerii influxului electric la nervii periferici care inerveaza muschii scheletici;

poate apare bradicardie care va antrena tulburari de irigatie ale muschiului cardiac, cu consecinte grave.

Mecanismele de pierdere a caldurii sunt:

Conductia – este transferul de caldura intre doua corpuri cu temperaturi diferite, dar care vin in contact direct – este cazul scafandrului neprotejat prin costum adecvat sistemului de scufundare.

Convectia – este transferul de caldura de la scafandru la apa, in conditiile in care exista o diferenta neta de temperatura ( gradient de temperatura ).

Radiatia – este transferul de caldura intre doua obiecte cu temperaturi diferite, dar care nu vin in contact direct ( nu se aplica la mediul de scafandri ).

Evaporarea – cedarea de caldura prin nasterea de vapori. Aceasta modalitate apare la pierderea de caldura prin respiratie, unde alaturi de gazele expirate se elimina vapori de apa care accentueaza pierderea de caldura.

Rezolvarea problemelor adaptarii la temperaturi scazute ale apei de imersiune se va face prin purtarea de echipamente adecvate, special concepute acestui scop si prin antrenarea sistematica a scafandrilor la scufundari in mediul acvatic rece ( trebuie avut in vedere urmatorul exemplu – vara cand temperatura apei marii la suprafata urca la 22-24s C, la adancimea de 40 m si mai jos, temperatura apei nu este mai mare de 4-6s C, deci problema echiparii si antrenarii se pune permanent ).

Accidente de scufundare

Clasificare:

Accidente mecanice-barotraumstisme:

placajul mastii;

colicile scafandrilor;

barotraumatismul urechii medii si interne;

barotraumatismul sinusurilor;

barotraumatismul dentar;

emfizemul subcutanat spontan sau chirurgical.

Accidente biochimice:

intoxicatia cu oxigen;

intoxicatia cu bioxid de carbon;

narcoza cu gaze inerte.

Proiect: Digestia in intestinul subtire - functii ale intestinului subtire Eseu: Replicarea si biosinteza adn-ului. implicatii si aplicatii medicale.

3.Accidente de decompresie:

a)      dupa modul aparitiei:

in timpul decompresiei;

dupa o decompresie normala;

dupa o decompresie scurtata;

dupa o decompresie scurtata, prin criza hiperoxica.

b)      dupa simptome:

cutanate;

osteoartromusculare(bend),tipB;

ale urechii interne(vestibulare),tip V;

neurologice, tip N;

respiratorii,tip R.

4.Alte accidente de scufundare.

1.Accidente mecanice-barotraumatisme.

Barotraumatismele sunt probabil cele mai frecvente accidente intalnite in mediul de scafandri. Barotraumatismul este reprezentat de lezarea tesuturilor ca rezultat al expansiunii sau contractiei gazului aflat in spatii inchise sau semiinchise ale organismului. Lezarea tesuturilor se produce ca efect direct al schimbarii volumului gazului.

La coborare, datorita cresterii presiunii, gazele aflate in spatiile interne ale organismului se contracta,putind rezulta barotraumatisme la coborare.

La urcare, prin scaderea presiunii, volumul gazelor creste, astfel putand aparea barotraumatismul la urcare.

a)      Placajul mastii.

Lipsa egalizarii presiunii aerului incarcerat sub masca va duce, odata cu reducerea volumului sau, la coborire,la aparitia unui fenomen de ventuza care va antrena consecinte neplacute.

Clinic. Edem pufos al tesuturilor aflate sub vizor, in special in zona oculara, zone de mici hemoragii sub tegumente, hemoragii conjunctivale,epistaxis.

Tratament. In general, nu se ridica probleme de tratament, leziunile rezolvandu-se spontan.

Prevenire. Pe timpul coboririi,pe masura ce apare senzatia de constrictie exercitata de vizor, scafandrul va insufla usor pe nas aer,egalind presiunea de sub masca. Efectul de ventuza este mai accentuat in primii 10 m.

b) Colicile scafandrilor.

Semnele apar in timpul decomprimarii sau la scurt timp de la iesirea din apa.

Clinic. Dureri abdominale cu caracter colicaliv(crampe),eructatii, balonare abdominala mare.

Tratament. Daca nu se calmeaza spontan, prin eliminari naturale, se administreaza un antispastic.

Prevenire. Regim alimentar adecvat in perioadele de scufundare, fara alimente ce pot produce fermentatie:fasole,varza,dulciuri.

c) 1.Barotraumatismul urechii medii.

Este cel mai frecvent accident.

Leziunea esentiala este reprezentata de un dezechilibru de presiune.

Clinic. Prima senzatie care apare este cea de ureche infundata. Daca se continua coborarea apare otalgia tipica, la inceput sub forma unei dureri ascutite, resimtita in fundul conductului auditiv extern, apoi ca o durere surda, de intensitate mare. Durerea poate fi insotita de zgomote in urechea afectata si uneori de o senzatie de ameteala trecatoare. Daca si in aceste conditii se continua coborarea fara echilibrare presionala,durerea creste in intensitate si apare ruperea timpanului, care se insoteste de pierderea de sange prin conductul auditiv extern,o ameteala de mare intensitate determinata de efectul caloric al apei patrunse brusc in urechea medie,fept ce poate determina dezorientarea cu crearea premizelor pentru inec. La iesirea la suprafata se constata sange in conductul auditiv extern, durere intensa, senzatie intensa de ameteala si pierdere de auz.

Tratament. Este de competenta medicului specialist O.R.L.

Prevenire:

control medical corect inaintea scufundarii, pentru eliminarea cauzelor predispozante (rinofaringite acute, viroze respiratorii, dop de cerumen );

interzicerea folosirii unor substante decongestivante nazale ( Rinofug );

invatarea si aplicarea corecta a manevrelor de egalare a presiunii din urechea medie.

O buna aplicare a acestor metode,o viteza de coborare adecvata,o buna stare de sanatate rinofaringiana si otica,vor duce la eliminarea riscului barotraumatismului urechii medii, care odata produs poate ridica inclusiv problema unui deces prin inec sau a eliminarii scafandrului de la scufundare, pentru totdeauna.

2.Barotraumatismul urechii interne.

Este mult mai rar decat cel al urechii medii, dar de gravitate infinit mai mare.

Poate fi cauzat de o manevra Valsalva efectuata intempestiv la urcare.

Clinic. Sub apa nu apare de obicei nimic sau o mica ameteala trecatoare. La iesirea din apa subiectul constata o piedere marcata sau definitiva a auzului, la una dintre urechi, rar bilateral, insotita de usoare ameteli si zgomote in urechi. De regula pierderea de auz trece spontan, dar exista cazuri cand persista, circumstanta cand poate ramane definitiva.

Tratament. Este de stricta specialitate.

Prevenire

depistarea subiectilor cu susceptibilitate la hipoacuzii(boli anterioare, antecedente de familie);

interzicerea manevrei Valsalva la urcare si explicarea riscurilor ei;

in cazul aparitiei senzatiei de infundare a urechii se opreste urcarea si se coboara 1-2 m, apoi se reia urcarea foarte lent.

d) Barotraumatismul sinusurilor.

Clinic. Apare senzatia de plenitudine a sinusului, cu greutate in obraz sau frunte, durere din ce in ce mai mare pe proiectia sinusului si iradiata in ochi sau dinti,epistaxis,evacuarea continutului sinuzal.

Tratament:

medicul de specialitate;

o noua scufundare este posibila numai dupa vindecarea totala a leziunilor.

Prevenire

o buna selectie a candidatilor;

control medical competent inaintea scufundarii.

e) Barotraumatismul dentar

Consta in implozia sau explozia unei bule de aer aflate sub o plomba sau lucrare protetica prost montata.

Clinic. Durere brusca, intensa in zona dentara afectata si scafandrul va constata aparitia in cavitatea bucala a unui corp strain, format din materialul implodat sau explodat, care poate fi aspirat sau inghitit.

Tratament. Stomatologic.

Prevenire. Adaptarea perfect etansa a plombelor sau a lucrarilor protetice fixe ale scafandrilor, de catre medici stomotosogi avizati.

f) Emfizemul subcutanat spontan sau chirurgical

Reprezinta prezenta aerului sub piele, aspect neobisnuit si anormal ( supraclavicular,orbital,mandibular sau maxilar, in zona unei intervantii chirurgicale ).

Clinic. Se constata prezenta aerului in zona respectiva, prin tumefierea ei si prin palpare.

Tratament - vindecare spontana in cateva saptamani;

- se pune problema represurizarii in cheson;

oxigenoterapie normobara;

oprire de la scufundare pana la vindecare completa.

Prevenire – eliminarea cauzelor .

2.Accidente biochimice.

a)      Intoxicatia cu oxigen.

Poate fi cronica ( cand presiunea partiala a oxigenului din amestecul respirator este cuprinsa intre 0,42 bar si 1,7 bar ) sau acuta - criza hiperoxica- ( cand presiunea partiala a oxigenului din amestecul respirator este peste 1,7 bar ).

Semne de alarma sau prodromale: cele mai constante sunt secusele musculare, crampele musculare si accelerarea pulsului.

Criza hiperoxica

Este o criza convulsiva epileptiforma. Odata declansata, ea isi urmeaza cursul normal, fara modificari, chiar daca amestecul respirator nu mai este hiperoxic. Se manifesta prin contractura musculara generalizata,convulsii,muscarea limbii, pierdere de urina, confuzie, agitatie. Criza in sine este extrem de impresionanta, dar in principiu nu prezinta pericol pentru subiect.

Factorii de risc sunt inecul, suprapresiunea pulmonara, traumatisme. Daca subiectul este retras din mediul hiperoxic, el se va vindeca fara urmari. Daca ramane in mediul hiperoxic, va face crize din ce in ce mai dese, sfarsind prin a deceda prin epuizarea organismului.

Pentru preintampinarea crizei hiperoxice, scufundarea cu aer comprimat trebuie limitata la adancimea de 70 m, adancime la care presiunea partiala a oxigenului din aerul respirat este de 1,7 bar. Criza hiperoxica poate aparea la scafandri militari care respira oxigen pur, motiv pentru care trebuie respectata strict tehnologia de scufundare cu oxigen pur.

b)     Intoxicatia cu bioxid de carbon.

In scufundari, intoxicatia cu bioxid de carbon ( excesul de bioxid de carbon in sange ) poate proveni din poluarea aerului comprimat in butelii in momentul umplerii acestora. Un exemplu si cauza particulara o constituie gafaiala.

Clinic

cresterea amplitudinii si a ritmului respirator;

cefalee violenta;

congestia obrazului;

transpiratii masive;

respiratie rapida si superficiala;

o stare de ebrietate si excitabilitate.

Revenirea la suprafata duce la o accentuare a tulburarilor, in special a cefaleei. Poate sa apara voma, care poate favoriza inecul.

In situatia gafaielii, apare o respiratie scurtata, sacadata, insotita de lipsa de aer. Scafandrul are tendinta de a scoate detentorul si vizorul,riscind astfel inecul.

Tratament:

in situatia unui accident usor, se iese la suprafata, se lungeste accidentatul intr-un loc bine ventilat si se administreaza oxigen pur normobar;

cand accidentul este grav ( pierdere de cunostinta cu sau fara stop cardio-respirator ), se face respiratie artificiala, masaj cardiac extern, oxigen pur normobar.

Prevenire:

verificarea atenta a calitatii amestecului respirator din butelie;

prevenirea gafaielii prin adaptarea efortului la posibilitatile individuale. Daca totusi apare, se inceteaza orice activitate, se ia o pozitie relaxata si se foloseste clapetul de debit continuu al detentorului pentru cresterea debitului de aer.

c) Narcoza cu gaze inerte.

Peste 40-50 m scafandri care folosesc aer comprimat descriu tulburari psiho-fiziologice care se accentueaza proportional cu cresterea adancimii si regreseaza proportional cu scaderea ei.

Afectiunea este determinata de gazele inerte din amestecul respirator si anume de azot, narcoza fiind descrisa ca “narcoza cu azot” sau “betia adancurilor”.

Clinic:

euforie, senzatie de dezechilibru, detasare de lumea exterioara;

scaderea atentiei si a memoriei,a coordonarii, fuga de idei,irascibilitate,anxietate;

alterarea sensibilitatii profunde si superficiale, cresterea pragului durerii;

la adamcimi mari pot apare halucinatii.

Tratament:  Nu exista tratament specific, simpla revenire la suprafata duce la regresie pana la disparitia tulburarilor.

Prevenire:  Nu se va depasi adancimea de 60 m in scufundarile cu aer comprimat, stiindu-se ca pot apare tulburari minore de tip narcoza inca de la 41 m.

3.Accidente de decompresie.

Reprezinta un grup de accidente de scufundare cu forme clinice variabile si ca gravitate,a caror importanta poate fi foarte mare pentru viitorul profesional si social al scafandrului, deoarece pot lasa urmari definitive si mutilante.

Aceste accidente se produc in cazul unor decompresii prost conduse si calculate, sau prea rapide, sau pot apare in cazul unor decompresii normale, atunci cand scafandrul este intr-o conditie fizica precara (oboseala fizica, nervoasa, consum de alcool).

In timpul scufundarii, in faza coborarii scafandrului catre adancimea de lucru, apare fenomenul de dizolvare a azotului in tesuturi si lichidele interstitiale.

In faza de revenire la suprafata, scafandrul trebuie sa respecte cu strictete programul de ridicare impus de tabelele de decompresie. Atunci cind,din diferite motive, scafandrul nu respecta aceste tabele si urca la suprafata prea repede, azotul dizolvat se degaja dand nastere la bule de gaz, al caror numar este cu atat mai mare cu cat ridicarea este mai rapida, bule ce pot duce la aparitia accidentelor de decompresie.

a)      Accidente cutanate.

“purecii”-sunt mici zone rosiatice, uneori cu aspect de mici arsuri superficiale;

“oitele”-sunt mici zone de eruptie, usor tumefiate, care pot fi dureroase.

b)     Accidente osteoartromusculare,tip B ( bend ).

In ordinea frecventei, afecteaza: umarul, genunchiul ,cotul, soldul, articulatia pumnului, glezna.

Clinic:

durere vie, intensa, crescatoare;

de regula, monoarticulara;

mobilizarea articulatiei duce la cresterea durerii.

Factori favorizanti:

oboseala;

scufundarile succesive;

lucrul intens la fund;

frigul;

alcoolul.

Tratamentul instituit imediat si corect vindeca fara sechele.

c)      Accidente ale urechii interne, tipV ( vestibular ).

Accident grav, care daca survine in apa poate fi premiza de inec si chiar daca este corect tratat, poate lasa sechele serioase.

Clinic – in timpul decompresiei sau imediat la iesirea din apa, scafandrul prezinta:

stare de rau general;

ameteli;

greturi;

voma;

pierdere de auz;

zgomote in urechi;

pierderea cunostintei.

d)     Accidente neurologice, tipN.

Sunt dintre cele mai grave accidente de decompresie. Chiar tratate foarte corect, lasa in majoritatea cazurilor sechele functionale grave si invalidante.

Clinic:

furnicaturi in membrele inferioare;

parestezii cutanate;

durere lombara;

paralizii ale membrelor inferioare;

hemiplegie, cuprinderea unei maini si a unui picior de aceeasi parte;

hemipareze;

hemianestezii;

tulburari de vedere.

e)      Accidente respiratorii,tip R.

Cel mai grav accident de decompresie. este urmarea suprapresiunii pulmonare.

Clinic:

paloare;

racirea extremitatilor;

astenie fizica si psihica;

cianoza;

stare de anxietate;

pierderea cunostintei;

durere toracica retrosternala,

Foarte rar se vindeca fara sechele.

Factori determinanti si agravanti ai bolii de decompresie:

revenirea prea rapida la suprafata;

absenta palierelor;

paliere neadaptate ca adancime si durata tipului de scufundare afectuate.

Tratamentul bolii de decompresie.

Obiectivele principale sunt:

recompresie;

oxigenarea;

tratamentul medicamentos.

Recompresia terapeutica.

Este o masura de mare urgenta, care, daca este posibil, va fi aplicata in timp cat mai scurt   (3-4 minute de la constatarea primelor semne), putand rezolva ea singura simptomatologia unui accident nu foarte grav. Unde nu exista barocamera, se administreaza simptomatice, oxigen normobar la masca si transport extrem de rapid catre un loc unde exista echipament de presurizare.

Este interzis transportul cu avionul sau cu elicopterul.

Recompresia terapeutica, insotita de oxigenoterapie, se executa in conformitate cu tabelele de decompresie terapeutica in vigoare.

Tratamentul medicamentos este cel standardizat si este prevazut in tabelele de decompresie terapeutica, precum si alte procedee terapeutice care sunt hotarate de catre medicul care va interveni in solutionarea unui accident de decompresie.

Prevenirea accidentelor de decompresie:

verificarea echipamentului scufundarii;

elaborarea planului de scufundare cu analizarea in detaliu a timpului de stationare la fund, cantitatea de munca prestata,adincimile palierelor si timpii de stationare in paliere;

echiparea corespunzator temperaturii mediului ambiant si a apei;

respectarea in intregime a planului de scufundare;

respectarea principiului scufundarii in echipa;

cunoasterea simptomatologiei bolii de decompresie;

cunoasterea principiilor de prim-ajutor pe timpul transportului accidentatului la cheson sau pe timpul compresiei terapeutice, in absenta unui cadru medical,

analizarea, cu intreg colectivul de scafandri, in spirit de deplina obiectivitate,a accidentelor survenite pentru a se vedea greseala care a generat accidentul.

Alte accidente de scufundare

1.Inecul.

Este un accident care poate surveni in orice moment al activitatii de scufundare. El poate fi un accident in sine sau poate complica un accident de scufundare.

Cauze:

a)      cauze cutanate – produse de hidrocutie sau hidrosocul termodiferential. Acest accident este cu atat mai frecvent cu cat gradientul termic apa-piele este mai mare;

b)      cauze O.R.L. – folosirea gresita a tubului de respirat – poate apare sincopa respiratorie chiar la suprafata apei prin aspirarea apei direct in laringe si aparitia sincopei laringo-plegice sau laringo-spastice;

c)      sincopa prin scufundare in apnee datorita intoxicatiei masive cu bioxid de carbon;

d)      cauze biochimice – intoxicatia cu bioxidul de carbon ce poate apare in urma gifiielii,a folosirii de echipament neadecvat (tuburi lungi, vizoare atipice care cresc spatiul mort respirator), narcoza cu azot, criza hiperoxica;

e)      cauze traumatice – caderi in apa sau sarituri necontrolate de la inaltimi mari, cu traumatizarea zonelor plexului solar(abdomen) sau a zonelor genitale;

f)       cauze alergice – determinate de contactul cu animalele marine ca meduzele sau pestii veninosi;

g)      cauze psihice – inhibitia emotiva intensa si/sau fenomenul de panica intr-o situatie data ( pana de aer, riscul coliziunii cu o ambarcatiune, iesirea '“in balon';

h)      discordanta dintre posibilitati si efortul depus care poate duce la o stare de epuizare fizica si/sau psihica, care se poate constitui intr-o premiza de inec.

Clinic.

Un inecat care are norocul de a fi recuperat din apa poate prezenta:

stare de epuizare si de soc termic cu cunostinta pastrata;

tulburari respiratorii, de la simpla dispnee si tuse pana la stop respirator;

tulburari de cunostinta, de la obnubilare la coma profunda;

tulburari cardiace de ritm pana la stop cardiac si aspect global de moarte clinica.

Daca la acestea se adauga si un accident de decompresie situata devine extrem de grava.

Prim ajutor.

In caz de inec se da in urmatoarea ordine.

alarma;

scoaterea inecatului din apa;

eliberarea cailor aeriene superioare;

respiratie artificiala;

masaj cardiac extern;

tratarea eventualelor plagi, oprirea unei hemoragii etc.

Timpul de interventie nu trebuie sa depaseasca 3-5 min.

Degajarea cailor respiratorii superioare se face manual cu ajutorul degetului,toaletindu-se cavitatea bucala si fosele nazale.O alta modalitate este drenajul postural decliv care consta in plasarea inecatului pe un plan inclinat natural, cu capul spre in jos si o inclinare de plan de 30s.

Din punct de vedere strict al situatiilor practice, se pot intalni trei momente distincte:

SITUATIA 1.

Inecat constient sau inconstient, respiratie mai mult sau mai putin regulata, puls perceptibil sau cvasinormal.

Se pune in pozitie decliva.

Daca este cazul:

se curata cavitatea bucala si fosele nazale;

se aseaza capul in hiperextensie;

se deschide gura prin subluxarea mandibulei spre inferior.

Salvatorul se va plasa in dreapta victimei, va executa toaleta cavitatii bucale cu indexul. Apoi va flecta posterior capul sprijinind ceafa cu o mana si impingand cu cealalta fruntea inecatului spre posterior si inferior. Se va deschide gura prin apasare pe mandibula in scopul deblocarii limbii din faringe. Daca survine voma, se va inclina rapid capul victimei spre lateral in scopul evitarii aspiratiei bronsice.

In prezenta unui inecat constient sau inconstient, agitat si cu o respiratie mai mult sau mai putin regulata si cu pulsul perceptibil, salvatorul va executa doar o supraveghere activa, gata sa intervina la nevoie.

SITUATIA 2.

Inecatul nu respira, dar pulsul este perceptibil.

Se aplica masurile din situatia 1, plus respiratia “gura la gura” sau “gura la tub”.

Tehnica acestor manevre va fi prezentata la lectiile practice de acordare a primului-ajutor din cadrul cursurilor de scafandri.

SITUATIA 3.

Inecatul nu respira, pulsul carotidian nu se percepe.

Ideal ar fi sa existe doi salvatori.

Se alterneaza reanimarea respiratorie cu cea cardiaca(masaj cardiac extern).

Ritmul de alternare este de o insuflare la cinci manevre de masaj cardiac extern.

Semnele reluarii activitatii spontane cardiace sunt:

aparitia pulsului arterial spontan;

recolorarea cutanata;

reducerea midriazei(a dimensiunii pupilei);

reluarea respiratiei spontane.

Chiar daca apar aceste semne, inecatul nu va fi abandonat pana la sosirea medicului si transportarea acestuia la spital.

2.Explozia sub apa si efectele sale.

In cadrul scufundarilor profesionale in scop lucrativ, ca si in cele cu scop militar, se folosesc explozivi subacvatici.

Efectul unei explozii subacvatice se analizeaza in functie de:

cantitatea de explozibil folosita;

tipul explozibilului;

distanta dintre explozie si scafandru;

adancimea de scufundare;

pozitia capului scafandrului fata de unda de soc.

Se produc efectele mecanice directe prin izbirea scafandrului de catre unda de soc, la care se adauga si zgomotul si complexul de unde de soc secundare. Se produc distrugeri masive ale aparatului acusticovestibular,ce se traduc prin dezorientare spatiala, vertij pana la pierderea cunostintei. Cu cat scafandrul este surprins mai aproape de focarul de explozie, cu atat efectele sunt mai grave. Daca scafandrul se afla intre ape catre suprafata, efectele vor fi si mai grave. Efectele vor fi exacerbate daca pozitia capului scafandrului se afla pe directia undei de soc.

3.Accidentele scufundarii libere ( in apnee ) .

a)      Hipercapnia si inecul. 

Cauze:

pregatirea necorespunzatoare a scufundarii in apnee;

efort muscular important;

Simptome:

senzatie de indispozitie;

ameteala.

Masuri:

urcare catre suprafata inainte de a apare nevoia de a inspira;

salvare si reanimare.

Prevenire:

pregatire buna a scufundarii in apnee;

cunoasterea limitelor;

scufundare sub supraveghere.

b)      Hipoxia si sincopa de 7 m.

Cauze:

hiperventilatie excesiva, care duce la cresterea concentratiei de bioxid de carbon;

dispare nevoia de inspiratie, care duce la o concentratie insuficienta a oxigenului in tesuturi,provocind sincopa de adancime;

Simptome:

la adancime-senzatie de bine,euforie;

la urcare-atitudine anormala.

Masuri:

salvare si reanimare.

Prevenire:

nu se va efectua o hipervantilatie excesiva;

cunoasterea limitelor;

scufundarea trebuie efectuata sub supraveghere inclusiv in secundele de dupa iesirea la suprafata;

la urcare, nu trebuie ridicat capul catre suprafata, cu exceptia ultimilor 3 m;

cagula nu trebuie sa stranga tare gatul;

scufundatorul nu trebuie sa fie prea lestat.

c)      Surmenajul cardiac.

Cauze:

apneei lungi si repetate;

timpi de repaus insuficienti;

variatii de temperatura;

Simptome:

oboseala;

indispozitie;

sincopa.

Masuri:

salvare si reanimare.

Prevenire:

forta fizica buna;

timpi de repaus suficienti intre doua scufundari in apnee.

d)      Edemul pulmonar acut.

Cauze:

la adancimi mai mari de 30 m, aparatul respirator va fi in depresiune, ceea ce duce la atragerea sangelui in alveolele pulmonare,provocind edemul pulmonar acut.

Simptome:

senzatie de gol interior;

scuipare de sange;

durere toracica puternica;

sincopa.

Masuri.

transport urgent catre spital;

inhalare de oxigen.

Prevenire:

cunoasterea limitelor.