Statutul istoriei cinematografului

STATUTUL ISTORIEI CINEMATOGRAFULUI

Istoria cinematografului este astazi o disciplina autonoma, una dintre ramurile acelui ansamblu de discipline care au ca obiect filmul si cinematograful. Gilbert Séat
l-a numit filmologie, concept si termen lansat in 1946 in "Eseu asupra principiului unei filozofii a cinematografului".

Studiul diacronic al cinematografului, cu alte cuvinte, examinarea evolutiei lui, se opereaza astazi prin prisma celor mai felurite metode, de la cea sociologica, la cea stilistica. Acest studiu este, insa, corelat strans cu alta disciplina filmologica - cu critica de film, caci lipseste pronuntarea judecatii de valoare, misiunea esentiala a criticului, istoria cinematografului nu este decat o istorie documentara, arhivistica.

Istoria filmului a biruit de mai multa vreme o serie de prejudecati intre care aceea potrivit careia istoria filmului ar trebui sa se ocupe numai de capodopere, prejudecata intalnita mai ales in lucrarile de inceput ale disciplinei (vezi importanta
asa-numitelor "filme de ruptura").

Istoria cinematografului, cu toate progresele inregistrate pana acum, continua sa se confrunte cu mari dificultati:

1. Stadiul inca crud, incipient, al cercetarii filmologice, cercetare care constituie temelia documentara a disciplinei.

2. Derivand din destinul nefericit pe care l-au avut nenumarate filme, pierdute sau distruse din ignoranta, intoleranta si spirit negustoresc, rezida in putinatatea surselor de care dispune istoricul.

Georges Sadoul imparte aceste surse in trei categorii:

1. Sursele de pelicula - filmele propriu-zise sunt sursele cele mai sigure - date de generic, elemente de subiect etc.

2. Sursele manuscrise si tiparite (documente de productie, periodice) surse care trebuie luate in considerare cu o anumita vigilenta. Mai ales pentru ca in presa se strecoara anumite erori.

3. Sursele orale - declaratiile cineastilor (trebuie tratate cu cea mai mare circumspectie tinand cont de subiectivitatea autorului, de firestile goluri de memorie pe care le poate avea; adresate la alte surse).

In cazul surselor 2 si 3 este de retinut ca exploatarea lor nu trebuie sa fie servila. Punctele de vedere emise asupra filmului in cauza, puncte de vedere exprimate in cronicile epocii in care a aparut filmul, trebuie supuse unei noi judecati.

"Istoria enciclopedica a cinematografului" - René Jeanne si Charles Ford (primul vol. aparut in 1947) se multumeste cu reluarea punctului de vedere despre x si y film formulate la aparitia operelor luate in discutie.

Principalele lucrari de istorie a filmului sunt:

1925: "Istoria cinematografului de la origini pana in prezent" - Michel Coissac (Franta). In campul istoriografiei europene e prima incercare de a depasi mentalitatea primelor istorii de film, cele ale lui Jacques Ducom si Emil Kress, aparute intre 1911 - 1912, mentalitate caracterizata prin interesul aproape exclusiv aratat istoriei tehnice a noii arte.

Proiect: Opera lui Petre Dulfu Proiect: Oliver Cromwell - lordul protector al Angliei

Ducom si Kress nu fac decat sa treaca in revista si cercetari stiintifice. Coissac trece, extrem de timid, la evaluarea estetica a filmelor.

1926: "Un milion si una de nopti" - Terry Ramsaye (SUA) - lucrarea constituie un punc de cotitura in evolutia disciplinei prin depasirea arheologiei arhivistice si tentativa de a judeca filmul nu numai din punct de vedere estetic, ci si de a apropia studierea lui intr-un orizont cultural, demers pe care toate istoriile il vor prelungi.

1935: "Istoria cinematografului" - Maurice Bardèche si Robert Brassilach - lucrare care cuprinde multe observatii fine. E scrisa cu talent al limbii, dar este subminata in anumite parti ale ei de prejudecatile politice de extrema dreapta ale autorilor.

1939: "Istoria artei cinematografice" - Carl Vincent (Belgia) - se continua analiza prin diagrama estetica a filmului si se incearca o minima deschidere stilistica operata la nivelul autorului. Analiza stilistica priveste stilul unui autor. Stil - autor, scoala, epoca, national.

1939: "Istoria cinematografului" - Francesco Pasineti (Italia) - importanta lucrarii rezida, in primul rand, in atentia pe care autorul o da cinematografiilor nationale, zise minore, ignorate pana atunci. Se ocupa, de pilda, de cinematograful cehoslovac.

1946: "Istoria generala a cinematografului" - Georges Sadoul (Franta) - lucrare fundamentala prin rigoarea sporita a documentarii, prin pluralitatea de unghiuri din care este examinat fenomenul cinematografic: - tehnic, economic, comercial, estetic, sociologic.

1947: "Istoria enciclopedica a cinematografului" - René Jeanne si Charles Ford (Franta) - principalul neajuns semnaleaza necesitatea repunerii in discutie a vechilor idei critice.

1967: "Istoria cinematografului" - Jean Mitry - lucrare remarcabila pentru sesizarea intrepatrunderii diversilor factori care explica evolutia cinematografului ca industrie si arta si, pe de alta parte, prin spatiul amplu acordat altor categorii de profesionisti ai filmului decat regizorul; cuprinde deasemenea paragrafe consacrate dezvoltarii teoriei de film si evolutiei presei cinematografice, idee pe care o gasim mai inainte de istoria pe care a consacrat-o cineastul mondial - polonezul Jerzy Toeplitz.

Impartasita de istoriile mai noi, tendinta spre inglobarea discutiei privind evolutia constiintei critice si teoretice a cinematografului este legitimata de numeroasele momente din istoria filmului universal care nu releva stransa solidaritate dintre teorie si practica. Nu o data miscarile innoitoare au fost pregatite de demersul criticii; teoretic, dupa cum acesta a sprijinit afirmarea si raspandirea miscarilor respective.

Dintre exemplele cele mai nete amintesc:

1. asa numitul impresionism francez

- Louis Delluc, Abel Gance s.a.

2. Avangarda istorica (cea din anii '20), franceza si germana

- Buñuel, Viking Eggeling, Hans Richter       

3. Neorealismul italian (pregatit de textele lui Visconti, Zavattini, De Santis, Antonioni s.a.)

- Luchino Visconti - pregateste neorealismul prin filmul "Obsesie" si
"La terra trema" (acesta din urma este prin excelenta neorealist)

- Vittorio De Sica - "Miracol la Milano",

- Cesare Zavattini - principalul scenarist al neorealismului; a lucrat cu Vittorio De Sica 26 de scenarii (toate filmele lui De Sica in afara de "Gradinile Finzi Contini" si "Calatoria")

- 5 scenarii si le regizeaza singur

- cu Federico Fellini lucreaza "La Strada", "Il Bidone", "Noptile Cabiriei" si "Dragoste in oras"

- De Santis

- Michelangelo Antonioni - era de parere ca cinematograful trebuie sa renunte la tratarea decorativa a peisajului

4. Noul val francez (teoriile lui Alexandre Astruc si André Bazin si eseurile critice ale lui Godard, Truffaut, intre altii)

- Godard - "Cu sufletul la gura"

- François Truffaut - "Cele 400 de lovituri"

- Alain Resnais - "Hiroshima, dragostea mea"

5. Noul val suedez - Bo Widerberg - a scris o carte rasunatoare impotriva lui Bergman deoarece nu credea ca cinematograful trebuie sa fie un cinematograf al verticalei, al omului in raport cu metafizicul, ci a omului in raport cu omul.

6. Free Cinema - Tony Richardson ("Singuratatea alergatorului de cursa lunga"), Lindsay Anderson

7. New American Cinema - Jonas Mekas

8. Cinema nõvo - Brazilia - Glauber Rocha - "Dumnezeu si Diavolul pe pamantul soarelui"