Elemente si principii ale doctrinei navale romanesti. Consideratii istorice si juridice

Elemente si principii ale doctrinei navale romanesti. Consideratii istorice si juridice

In ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, in Romania, constituirea unei conceptii militare nationale suscitase in mod constant, dar gradual, mare preocupare, chestiunea fiind abordata in varii initiative, unele dintre ele oficiale, dar si in dezbaterile din publicistica de specialitate. Fundamentarea unei doctrine unitare de sorginte militara devenise stringenta pentru intreaga armata romana, aflata in plin proces de modernizare, preconizandu-se ca principiile sale trebuiau si puteau sa-si aduca contributia la perfectionarea organizarii si conducerii fortelor, la dezvoltarea artei militare, la orientarea procesului de instructie, formarea, educarea si dotarea trupelor[1].

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, se releva in scrierile unor ganditori militari ca 'numai existand o doctrina militara viabila si pusa in practica, inca din perioada de pace, aplicarea ei in timp de razboi devine facila[2]' si ca atunci cand corpul de cadre 'poseda o doctrina, naste pentru armata o mare forta si pentru comandament o mare facilitate in directie' .

Ideea privind necesitatea fundamentarii unei conceptii romanesti a fost sustinuta de principiul fundamental care afirma ca 'o armata nu se poate zice ca e astfel pregatita cand nu are o doctrina care sa-i asigure unitatea de gandire pe care se intemeiaza unitatea de conducere si unitatea de executare'[4].

In aceasta idee, s-a argumentat ca era necesar 'ca principiile care constituie doctrina sa patrunda in armata''[5] la toate nivelurile, pentru a fi insusite si aplicate in practica instruirii.

Unul dintre primii ganditori militari romani care au definit conceptul de doctrina militara afirma ca aceasta este 'chintesenta stiintei si cunostintelor militare tinute la zi'[6] si reprezinta 'adevarata stiinta militara, potrivit timpului, armamentului si starii sociale in care ne gasim' , fiind necesara aplicarea cerintelor principiilor si legilor stiintei militare la conditiile specifice, in concordanta cu nevoile, posibilitatile, realitatile si scopurile sale.

In lucrarea sa, intitulata Tactica. Teorii si aplicatiuni, Alexandru Averescu argumenta necesitatea ca doctrina militara sa cuprinda 'acele cunostinte ce ne sunt indispensabile ca sa putem lua o parte activa si inteligenta la toate fazele razboiului', ea aratand 'calea cea mai rationala de urmat in adunarea diferitelor elemente de forta ale statului'[8].

In acceptia altora, 'doctrina consta in a deduce un oarecare numar de principii, coroborat cu dezvoltarea pe harta sau pe teren a unui numar insemnat de cazuri concrete si in urma facand ca aceste principii sa intre in sangele tuturor'. Astfel, 'toti ofiterii vor lucra in acelasi mod, pentru ca vor fi calauziti de aceleasi principii'[9]. Prin extensie, doctrina militara era apreciata si ca 'stiinta, eruditie, invatatura // principiu, regula de purtare' , constituind in realitate 'viata unei armate, forta ei morala' .

In anul 1903, cand pentru prima oara s-a efectuat un mars de instructie pe Prut si apoi pe Dunare, pana la Turnu Severin[12], unul dintre obiective a fost acela pentru a se pune serios in discutie, urmate de dezbateri, chestiuni de razboi necesare coordonarii aspectelor ideatice si stabilirea unei doctrine navale oficiale.

Semnificativ este faptul ca teoreticienii militari au inteles caracterul istoric al principiilor unei doctrine care 'trebuie tinuta la zi pentru a fi adevarata expresiune a stiintei militare actuale, pentru ca ea nu este dogma religioasa, care neschimbata si ad-literam trebuie sa se aplice in toate partile si intotdeauna'[13].

Cadrul ideatic doctrinar naval a putut sa prinda, cu adevarat, contur si printr-o sustinere de natura juridica[14]. Astfel, incepand din mai 1879 si pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, au aparut Regulamentul de politie a porturilor si malurilor dunarene ale Romaniei, Regulamentul personalului serviciului de navigatiune si al porturilor, Legea pentru organizarea Flotilei si Serviciul porturilor, cu Regulamentul special al acestei legi. De asemenea, ca in oricare inceput, au fost infiintate institutii noi, de profil .

Cu toate acestea, generalul Constantin Harjeu critica, in anul 1907, faptul ca Marele Stat Major 'nu a putut sa injghebeze o doctrina [oficiala n.a.], fie sub forma de regulamente, fie sub forma de metode de instructie, nici sa dea o orientare mai buna organizarii armatei'[16].

Raportat la sfera maritima, in Romania, termenul 'doctrina' era perceput drept un sistem al principiilor fundamentale cu care fortele navale isi indeplinesc misiunile lor. In acest context, marina de razboi, in general, trebuia sa acorde un suport eficient pentru protectia si apararea integritatii teritoriale. Doctrina este cea care determina caile cele mai eficiente in practica utilizarii fortelor navale in conditiile existente[17].

In mod firesc, doctrinele navale ar fi trebuit sa apara acolo unde existau interese expansioniste, flote mari, diversitate de nave si traditie navala, insa marile puteri maritime nu au simtit, in epoca premodema, nevoia teoretizarii conceptuale excesive, referitor la interesele lor si la consolidarea capacitatii de aparare a spatiilor nationale ori a celor economice din vecinatatea apropiata sau a teritoriilor de peste mari, deoarece actionau discretionar in baza dreptului fortei, nefiind obligate sa se justifice in fata vreunui organism si in fata nimanui, cu atat mai putin in largul oceanului planetar. Reglementarile necesare, atunci cand apareau, se efectuau de catre cei mari si puternici prin conventii si tratate, mai mult sau mai putin transparente, la care, de regula, cei mici nu erau luati in calcul, fara sansa de-a deveni parte juridica, subiect de drept al respectivelor acte normative.

Nevoia de a gasi cea mai buna cale de actiune pentru afirmarea intereselor pe apa, ca ratiuni de stat, prin ordonarea ideilor 'conform timpului si imprejurarilor pentru aplicarea lor inteligenta'[18], au simtit-o tarile mai mici, numite mai tarziu puteri navale secundare, dependente de protectori si de aliati.

Odata cu evolutia gandirii, in general, si a evolutiei gandirii juridice, in special, impunerea fortei dreptului a devenit o consecinta a noilor raporturi dintre state.

Aproape in paralel, doctrinele navale au devenit sisteme inchegate de gandire si ca o consecinta a invatamantului, indeosebi a celui practicat in scolile superioare de razboi devenite, in timp, centre ale elaborarii stiintei si doctrinei, ale raspandirii culturii militare generale[19] intr-o etapa istorica ce coincidea cu ultimele trei decenii ale veacului al XIX-lea.

In Romania, ca urmare a experientei castigate in urma aprigului razboi de independenta, au aparut pareri, idei si concepte referitor la ducerea actiunilor de lupta pe apa.

Momentul 1877-1878 a reprezentat, cu adevarat, o cotitura in gandirea romaneasca, militara si navala, deoarece:

nu mai exista nici un instrument militar sau diplomatic care sa intervina in favoarea Romaniei, prin disparitia puterii protectoare suzerane, cel putin teoretic;

independenta impunea crearea unor noi entitati si organisme statale politico-militare cu forte si mijloace specifice, redimensionarea celor existente si care, inglobate, trebuiau sa devina functionale si sistemice;

aparea, fapt nou, un litoral de circa 240 km. a carei sarcina de aparare cadea, in primul rand, in responsabilitatea fortelor navale;

accesul la marea libera crea noi perspective si obliga, oricum, la regandirea conceptului privind noua dimensiune maritimo-fluviala a apararii Romaniei.

Astfel, au sporit preocuparile pentru formarea unor principii doctrinare navale, inregistrandu-se unele rezultate pozitive[20]. Pentru inceput, lucru firesc, ideatica doctrinara navala principala s-a dovedit a fi insuficient elaborata, pe alocuri confuza, cu tendinte de stare simplista a unor solutii straine. In timp, maniera de abordare s-a modificat, problematica fiind tratata si inchegata gradual, preluata intr-o conceptie romaneasca reclamata de nevoile nationale specifice de aparare pe mare si fluviu, fapte care s-au produs, mai pregnant, incepand cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

Ca urmare a acestor realitati, la nivel guvernamental, in urma dezbaterilor si analizelor pertinente, impuse de fundamentala idee de pastrare a statalitatii cu greu castigata, a aparut in 1881 primul program naval de modernizare a Marinei[21]. Au fost create apoi, primele modele teoretice, in functie de situatiile carora trebuia sa li se gaseasca rezolvare, pe fondul diversitatii de conceptii, dar si de unitate de vederi in aplicarea lor , 'ca toate elementele sa lucreze in acelasi sens' , de coniventa cu problematica razboiului.

Lucrare: Intrebari recapitulative - conducatori auto marfa Proiect: Analiza lantului valorii

Pozitia central europeana a Romaniei, obtinerea iesirii la Marea Neagra, abia in 1878, neputinta de a deveni in istorie o putere economica, militara sau coloniala, politica ezitant-selectiva si de lunga asteptare pentru alegerea momentelor prielnice de gasire a aliatilor favorizanti, sunt cateva din cauzele care nu au permis tarii noastre sa capete mentalitate de invingator, insa, tot istoria a demonstrat ca asemenea atitudini s-au dovedit solutii la indemana, potrivite, compatibile, de regula, cu situatia geopolitica, structura mentalului romanesc, tipul de tara, demografia si mostenirea istorica.

Insuficienta numarului de nave necesar organizarii unei flote militare, inexistenta unor flote comerciale, maritima si fluviala, lipsa traditiilor navigatiei de lunga distanta, in perioada dintre anii 1860 si 1890, au constituit impedimente esentiale pentru dezvoltarea componentei maritimo-fluviale a economiei romanesti si implicit precara stimulare a dezvoltarii superioare a gandirii navale.

In aceste conditii este mai greu, ca din documentele de arhiva ori din literatura de specialitate a perioadei 1878-1914, sa se desprinda si sa se stabileasca un cadru doctrinar naval romanesc pentru ca maniera de actiune si actiunile, in sine, ale Flotilei si din 1898 ale Marinei Militare, nu s-au bazat pe o ideatica articulata, ab initio, specifica si de esenta, ci de regula, pe nevoile reclamate de moment. La o analiza atenta se pot exemplifica, doar cateva elemente si principii relative, uneori minimale, de doctrina navala romaneasca.

Avand in vedere configuratia geografica a zonei vestice[24] a Marii Negre cat si a fluviului Dunarea cu gurile si delta sa, aceste importante intinderi de apa, in conditiile unui conflict armat,
s-ar fi transformat in teatre de operatii, drept pentru care actiunile fortelor navale romane, impotriva unor prezumtivi inamici ori adversari, s-ar fi orientat, in mod firesc, spre est si sud.

In eventualitatea unui razboi spre rasarit, acesta s-ar fi purtat cu Imperiul Rus. Flotila noastra ar fi trebuit sa joace, in egala masura, atat varianta defensivei cat si a ofensivei. Comparativ cu potentialul adversar, ea era inferioara in forte si mijloace si in acest caz Romania ar fi trebuit sa nu aiba in atentie angajarea directa, fiind pusa in situatia de a renunta in situatii extreme la apararea gurilor Dunarii, a deltei acesteia, a coastei si a porturilor, fortandu-ne la o defensiva pasiva sub protectia barajelor de mine si a bateriilor de coasta pe flancul liniei fortificate Focsani-Namoloasa-Galati. Cu alte cuvinte, Marina romana putea sa accepte angajamentul fortelor sale numai in cooperare cu fortele terestre. In subsidiar, se poate face observatia ca s-a comis o eroare de ordin tactic prin pastrarea, in rezerva, a crucisatorului 'ELISABETA'[25] considerat elementul de forta cel mai puternic cu sprijinul caruia sa se efectueze retragerea navelor care aparau Cotul Pisicii , in varianta ca erau respinse.

In aceasta idee, sub aspect principial tactic, utilizarea unei flotile de fluviu, pe flancul fortelor terestre, care s-ar fi sprijinit pe Dunare, spre a impiedica intoarcerea acestui flanc, satisfacea una din primele nevoi ale unei asemenea armate prin cea mai buna intrebuintare ce se putea acorda Flotilei romane ca forta navala distincta.

Trebuia luata in calcul si o usoara acoperire, catre frontul de sud, impotriva unui vecin a carui atitudine nu era precizata si nici posibilitatea interventiei, pe un front sau altul, prin legatura unei linii fluviale interioare, deoarece aceste aspecte nu reprezentau altceva decat satisfacerea unui principiu strategic elementar[27].

In eventualitatea unui razboi spre sud, cu Bulgaria, Marina, probabil in cadrul actiunii fortelor terestre, operand impotriva unui inamic mai slab, trebuia sa adopte o atitudine mai ofensiva.

Strategii si tacticienii afirmau ca in practica principiile si elementele doctrinei navale romanesti se puteau aplica, daca era considerat a fi valabil faptul ca atat la Mare, unde cu ajutorul crucisatorului 'ELISABETA' si a celor doua crucisatoare auxiliare armate s-ar fi putut avea sub control liniile de comunicatii, cat si la Dunare, unde prin repartizarea unor grupe de nave, pe sectoare, se anticipa intretaierea caii fluviale si impiedicarea inamicului de a se folosi de ea. In aplicarea acestui principiu ofensiv s-a comis o eroare de organizare tactica in plasarea unui baraj de mine inaintea podului de la Cernavoda si concentrarea tuturor mijloacelor de aparare a acestui principal obiectiv in chiar imediata lui apropiere; e lesne de inteles din ce cauza cea mai usoara variatie in jocul fortelor putea apropia pe inamic de pod, inainte ca aparatorul sa se poata reface ori sa primeasca ajutoare. Apararea de fond a podului trebuia sa se efectueze la frontiera, iar in imprejurimile lui era necesara o aparare impotriva diversiunilor.

Privind aplicabilitatea problematicii navale a epocii, prin prisma criticii, se poate afirma ca s-a exagerat in aprecierea mijloacelor si nu s-a recunoscut ca o flotila fluviala nu putea stapani (termen intrebuintat in lucrarile de mobilizare) Dunarea atunci cand inamicul ar fi avut sub control unui din maluri, iar gruparile de nave repartizate pe sectoarele cursului de apa puteau doar stingheri utilizarea caii fluviale fara a ni se permite controlul total.

A rezultat un mare invatamant si anume ca impartirea navelor pe segmente de responsabilitati a dat nastere principiului organizarii sectoriale a Dunarii, ce s-a dovedit a fi de mare utilitate in razboiul fluvial[28], forma la care nu s-a renuntat nici in ziua de azi.

La inceputul veacului al XX-lea s-a acordat mare atentie ideii ce presupunea rezistenta la punctul strategic Cotul Pisicii, sub protectia barajelor si a bateriilor de coasta, in varianta abandonarii apararii Deltei. Nici infiintarea unei flote de Dunare nu ar fi adus vreo schimbare in doctrina navala, privind ducerea razboiului pe fluviu intr-un conflict armat spre est, pentru ca punerea in practica a acestei idei presupunea prea multa dependenta de actiunile fortelor terestre in a caror doctrina proprie nu se regaseau posibilitatile de actiune ale Marinei care ar fi putut fi altele, dupa infiintarea Escadrei de Dunare. Se poate presupune ca aceasta stare de fapt reprezinta un asincronism datorat unor rationamente incomplete, prin nestudierea indeajuns a realitatilor.

Dupa cel de-al doilea razboi balcanic, din 1913, relatiile noastre cu Imperiul Rus au permis o relativa si scurta destindere, avand in vedere interesele ambelor state privind politica de perspective a aliantelor; din acest motiv nu au mai fost studiate posibilitatile unui razboi cu acest vecin. Daca pana la aceasta data, 'Ipoteza A' reprezenta varianta unui conflict cu estul, in 1914, 'Ipoteza A' se referea la frontul de sud, iar in pregatirile de mobilizare a Marinei nu se mai intrevedea vreo alta ipoteza.

Din actiunea militara a anului 1913 s-au putut trage si unele concluzii major care sa permita coagularea doctrinei navale privind ducerea ostilitatilor pe apa.

Acest razboi a demonstrat insa, importanta si necesitatea cresterii numarului de nave comerciale, de transport, care au facilitat, in mare masura, deplasarile la mobilizare, centrarea fortelor si trecerea fluviului, cu conditia ca inamicul sa nu controleze maluri. De asemenea, a relevat rolul benefic privind utilitatea podurilor de slepuri (de vase, asa cum se spunea in epoca)[29]. In practica, s-a desprins, ca regula generala, faptul ca podurile de slepuri nu s-au putut construi decat in punctele in care fortele terestre si navale detineau controlul pe linia de comunicatie fluviala, fapt ce a implicat, in permanenta stapanirea ambelor maluri ale respectivei comunicatii. Astfel, a fost intrevazuta posibilitatea construirii unor asemenea poduri si in puncte aflate pe Dunarea de Mijloc, chiar daca Romania nu ar fi controlat linii de comunicatii, pana la aceste puncte. In asemenea varianta, materialele necesare construirii puntilor de legatura dintre maluri trebuiau concentrate, inainte de declararea razboiului, in raioane adiacente acestor puncte, raioane ce trebuiau sa indeplineasca anumite conditii de siguranta si care in acelasi timp, reclamau detasarea unei parti din Escadra de Dunare pentru paza pe apa, cu toate inconvenientele rezultate din faptul ca fractiunea de escadra ramanea indisponibila pentru utilizarea ei pe alte fronturi de lupta.

De asemenea, a aparut imperios necesar construirea unor nave speciale, pentru transportul cavaleriei si artileriei, care lipseau cu desavarsire si pentru realizarea carora s-a ridicat problema, imediat dupa al doilea razboi balcanic, fapt nerezolvat din cauze multiple.

Era considerat obligatoriu, organizarea unei pozitii de rezistenta, pe fluviu, cu camp minat, cu baterii da coasta si artilerie usoara, pentru apararea respectivului camp, cu nave in masura sa valorifice contributia unor baterii extra-mobile, statii de pregatire si lansare a torpilelor si a minelor de curent, ce puteau reprezenta apararea cea mai indicata atunci cand o flotila sau o flota fluviala inferioara trebuia sa opuna rezistenta unei forte similare dar superioare.

Actiunile flotei austro-germane din timpul marelui razboi de intregire, 1916-1918, confirma acest principiu si daca ea ar fi incercat sa aiba o atitudine ofensiva, fara indoiala ca ar fi avut atatea pierderi[30] incat s-ar fi stabilit un echilibru mai solid intre ambele forte navale.

Dinamica unei flote fluviale in misiuni ofensive comporta, in primele doua decenii ale veacului al XX-lea, doua faze: actiuni artileristice in stationare (la ancora), prestate cu focuri de baraj, prin trageri indirecte la distante mari si actiuni apropiate executate cu navele in miscare, prin uzitarea tragerilor directe (tir direct).

Exista posibilitatea inamicului de a intrebuinta nave usoare pentru a se opune navelor din defensiva si distrugerea campului minat, manevra ce s-ar fi soldat cu mari sacrificii din partea atacatorului; aceasta varianta insa, impunea existenta unei flotile formata din nave usoare care se pretau acestui gen de atac.

S-a insistat pe adaptarea rapida a factorului uman la situatiile concrete din teatrul de operatii, prin trecerea de la defensiva la ofensiva. Bateriile de coasta fixate pe amplasamente betonate, aflate pe tarmul pe care ar fi manevrat trupele ambelor parti beligerante, ramaneau expuse pierderilor umane si materiale, fie si la cea mai usoara oscilare a frontului, drept pentru care a fost adoptata conceptia utilizarii artileriei mobile. In schimb, artileria aflata pe malul opus avea posibilitati de retragere dar si de tragere, pana in ultimul moment si se considera necesar a fi instalata in lucrari solide, deoarece cota amplasamentului era joasa si descoperita.

A fost acreditata ideea ca un camp minat si bine organizat, chiar daca frontul de uscat ar fi cazut, era capabil sa dea suficiente posibilitati navelor si materialului naval aflat la adapostul relativ al acestui camp.

Complementar, necesitatea unui serviciu de informatii si supraveghere indepartata, prin nave mici, de patrulare, fara valoare militara majora si prin posturi de observare, pe malul amic, era considerat important si nu trebuia niciodata neglijat in perioada de pregatire si de incordare politica, premergatoare razboiului.

Statiile izolate de pregatire si lansare a torpilelor si a minelor de curent, ce nu faceau dintr-o organizare defensiva, se puteau infiinta si intrebuinta in conditiile nedescoperirii amplasamentelor de catre inamic, oricare alta situatie facandu-le vulnerabile.

Se avea in vedere faptul ca unei flotile fluviale ce ar fi operat in sprijinul flancului unor forte terestre, trebuia sa i se asigure intotdeauna un parc de nave[31] de transport pe care sa poata ambarca dar si retrage trupele de uscat care, eventual, ar fi fost impinse catre Dunare, sau carora li s-ar fi taiat retragerea. Din practica ducerii razboiului pe apa s-a demonstrat ca o organizare de cap de pod asemanatoare celei de la Turtucaia- care a fost un dezastru, trebuia sa dispuna de un pod usor de pontoane pentru o retragere de siguranta.

Montarea la Dunare a unui baraj de mine destinat sederii indelungate in apa era considerata foarte dificila si tocmai de aceea aceasta problema a ramas nerezolvata, in primul rand din motive de natura tehnica[32]. Propunerea de baraje vizibile, cu mine cu flotabilitate redusa, sustinute cu flotoare nu era considerata practica de cei mai multi specialisti pentru simplul motiv ca ar fi fost cu usurinta distruse prin impuscare de la distanta. Mai eficienta ramanea combinatia de mine cu flotabilitate negativa sustinute cu elemente din estacada. Cel mai operant sistem era reprezentat de montarea barajelor de mine, concomitent cu obiectivul ce trebuia protejat, cu conditia ancorarii rapide a fiecarei mine si a demontarii barajului fara pericole.

Perioada de neutralitate, 21 iulie/3 august 1914-14/27 august 1916, premergatoare participarii la primul razboi mondial, a stimulat pregatirea fortelor navale romanesti. Aceasta etapa, de aproximativ doi ani, nu a modificat cadrul ideatic doctrinar naval si a condus, in acelasi timp, la dezvoltarea continutului sau constituind, in cea mai mare parte, fundament si ratiune a principiilor de strategie si tactica ce s-ar fi aplicat, fara indoiala.

Trebuie precizat faptul ca existenta elementelor si principiilor doctrinare navale, coagulate in timp de decenii, a facut posibila desfasurarea fortelor si mijloacelor, pe ipoteza (varianta) inamicului din sud, pregatita multa vreme, inca din timp de pace, prin nenumarate exercitii si aplicatii cu trupe. In situatia in care nu ar fi ar fi existat o conceptie unitara, principiile strategice si tactice s-ar fi aplicat precipitat, reclamate in graba si impuse de situatiile de moment de pe teatrul de operatii fluviale.

De asemenea, cadrul ideatic doctrinar naval a constituit pentru guvernele ce s-au succedat la carma tarii, in perioada cuprinsa intre anii 1878 si 1916, o suficienta motivatie prin care la nivel inalt si oficial s-a inteles fenomenul naval si maritimo-fluvial national, urmat de eliberarea de la buget a unor importante sume de bani pentru a se materializa primele trei programe de modernizare a Marinei[33].

Ca atare, Marina romana, in ansamblul ei, urma sa fie luata in calcul drept forta de acoperire care, inca din perioada tensionata a crizelor politice ce preced, de regula, conflictele armate si trebuia sa fie integrata intr-un dispozitiv, conform conceptiei de lupta a Marelui Stat Major, fapt ce impunea si perfectionarea documentelor de mobilizare pentru a fi prinsa cat mai pregatita, inca din prima zi de beligeranta.

Se poate aprecia ca fortele navale romanesti, completate cu material flotant divers, rechizitionat de la companiile comerciale ale statului, ori private, trebuiau sa actioneze de sine statator, cu misiuni si actiuni independente, dar complementare fortelor terestre, in cadrul sistemului national de aparare.

The very elements and percepts of the Romanian naval doctrine 1878 -1916

- Abstract -

In the last two decades of the 20th century, there were been really necessary and stringent the integration of a national military doctrine constantly worked the staff of Romanian Army, the issue being squared up to certain joints, some of them official, some of them published on to related field magazines.

Related to the navy's issues of the epoch through a review looking, we can affirm there have been made some methodological overanalyzes and they didn't admitted a riparian flotilla that could defend the Danube line whenever the enemy could have been in the position to hold one of the shores, and the ships squadrons properly organized according to the designated water sectors, would be able only to hinder a full utilization of the river course, but not to permit a total control of it.

Per se, the Romania Navy generally would have been considered a cover-up force, since the tensioned period of the following crisis, and it would have to be quartered into a certain formation, according to the General Staff battle plan. Those aspects request the improvement of the conscription materials in order of the enhancement of the steady-position of the effectives, since the very day of the conflict.