De ce terapia de cuplu?

INTRODUCERE IN TERAPIA DE CUPLU

De ce terapia de cuplu?

Pentru ca eu cred ca nimic nu este intamplator; pentru ca este primul meu caz tratat profesionist, teoretic, supervizat de cea care m-a motivat, sustinut si evident coordonat in demersul evolutiv al meu din punct de vedere profesional si terapeutic- Mara Priceputu.

Pentru ca parcurgand acest caz m-am intalnit cu nenumarate  reactii proprii de transfer si contratransfer proiectiv si analizand propriile proiectii mi-am identificat o multime de probleme din viata mea personala si in relatia de cuplu, pe care paralel cu evolutia cazului meu am invatat sa le rezolv.

Pentru ca acest caz a fost o provocare pe mai multe planuri.

Cand profesorul Grigore, un nume rezonant in profesia si domeniul sau de activitate, m-a sunat si m-a rugat sa ma ocup de “ fata cu probleme” am avut o multime de trairi interioare: uimire, magulire, mandrie, temeri, dorinta de a fi la inaltimea asteptarilor.

Initial am incercat sa ma eschivez de la aceasta provocare: i-am spus domnului professor ca eu sunt inca in perioada de formare in psihoterapia integrativa si nici legal nici deontologic nu ma pot ocupa de caz dar ca voi dirija cazul catre o colega abilitata in functie de problematica situatiei. Acesta m-a rugat sa ma intalnesc cu fata, sa evaluez situatia din punct de vedere psihologic, evident si sa fac ceea ce consider ca trebuie facut.

M-a asigurat de increderea in discernamantul si seriozitatea cu care tratez eu acest domeniu de activitate si asa a inceputul drumul meu in lumea reala a psihoterapiei.

Daca este integrativ cu siguranta ca ve-ti constata pe masura ce ve-ti parcurge continutul lucrarii mele.

Marturisesc ca mi-e teama de reactii, ca ma simt atat de mica in acest domeniu din care profesionistii de anvergura ma reduc la tacere. Stiu doar ce simt: ca pot fi alaturi de oamenii care sunt in impas, ca pot sa-i ajut sa-si gaseasca sau regaseasca sinele si drumul propriu in viata si intr-o relatie.

Stiu ca sunt la inceput si elanul de a lucra nu e proportional cu cel de a imortaliza pe hartie toate demersurile terapeutice pe care le fac, dar imi propun sa trec peste aceasta neputinta a mea, peste frica mea de ridicol.

Fara sa am pretentia ca voi face o lucrare buna macar, voi incerca sa redau cat se poate de autentic “frumosul meu demers terapeutic”. Spun aceasta deoarece am avut sansa sa fiu dorita ca psihoterapeut desi a batut in retragere, ca am fost fost implicata in acest demers de protagonistii “povestii mele terapeutice”, ca pe langa satisfactia lucrului bine facut m-am ales cu doua suflete minunate carora le voi spune “copii mei” si care merita sa fie fericiti.

Am avut sansa sa intalnesc dorinta, implicare, seriozitate, constiinciozitate si incredere deplina, lucru care m-a ajutat, sustinut si motivat in reusita demersului terapeutic.