Politica de dezvoltare regionala a romaniei in contextul integrarii in uniunea europeana - studiu de caz: finantate din fonduri europene

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRANCOVEANU PITESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT - MARKETING

IN AFACERI ECONOMICE

SPECIALIZAREA - MANAGEMENT

POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALA A ROMANIEI IN CONTEXTUL INTEGRARII IN UNIUNEA EUROPEANA - STUDIU DE CAZ:

Proiecte finantate din Fonduri Europene

LUCRARE  DE LICENTA

BIBLIOGRAFIE

Legislatie romaneasca:

Documente strategice de programare

Carta Verde a Dezvoltarii Regionale in Romania

Planul National de Dezvoltare 2000 - 2005

Planul National de Dezvoltare 2007 - 2013

Cadrul National Strategic de Referinta 2007 - 2013

Programul de Convergenta

Programul National de Reforma

Planul National Strategic pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala

Programul Operational Sectorial Cresterea Competitivitatii Economice

Programul Operational Sectorial Infrastructura de Transport

Programul Operational Sectorial Mediu

Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane

Programul Operational Sectorial Asistenta Tehnica

Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Capacitatii Administrative

Programul Operational Regional

Raport final: Evaluarea intermediarea programului SAPARD in Romania in perioada 2000 - 2005, Comisia Europeana, Agrotec, 2006

National Development Plan for Ireland, 2007 - 2013

National Strategic Reference Framework for Greece 2007 - 2013

National Development Plan for Poland 2007-2013

Adrese internet:

Comisia Europeana, https://ec.europa.eu/regional_policy

Delegatia Comisiei Europene in Romania, www.infoeuropa.ro

Delmartino, Frank si Krbek, Rudolf, Manualul Afacerilor Europene, Institutul European Roman, Septembrie 2005

Guvernul Romaniei, Cadrul Strategic National de Referinta 2007-2013, www.guv.ro

Ministerul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, Romania, www.maap.ro

Ministerul Economiei si Comertului, Romania, www.minind.ro

Ministerul Finantelor Publice, Romania, Instrumentele structurale si oportunitati de dezvoltare pentru Romania, www.mfinante.ro

Ministerul Finantelor Publice, Romania, Planul National de Dezvoltare 2007-2013, https://anaf.mfinante.ro/wps/portal

Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor, Romania, www.mmediu.ro

Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, Romania, www.mmssf.ro

Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului, Romania, www.mt.ro

www.euireland.ie

www.gov.ie

www.mnec.gr/en/economics

www.finantare.ro

www.fonduristructurale.info.ro

www.euractiv.ro

www.europeana.ro

Politica de Dezvoltare Regionala si de Coeziune in UE

INTRODUCERE

Lucrarea de fata isi propune sa analizeze constructia cadrului institutional romanesc de implementare a Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, mecanismele care au determinat crearea anumitor institutii responsabile de punerea in practica a politicilor si reglementarilor comunitare, procesul de programare, coordonare, monitorizare, evaluare al Instrumentelor Structurale.

Una dintre provocarile majore pe care Romania le-a avut in procesul de aderare la Uniunea Europeana a fost aceea de construire a mecanismelor si organismelor responsabile cu implementarea acquis-ului comunitar. In acest sens, Instrumentele Structurale ocupa un loc important intrucat, pe de-o parte, vorbim despre o asistenta comunitara de circa 19,7 miliarde Euro pentru perioada 2007 - 2013, cu o contributie financiara de la bugetul national de circa 1,1 miliarde Euro pentru aceasi perioada, la care se adauga alte circa 2 miliarde Euro cofinantare de la bugetul local si contributii private; iar pe de-alta parte, incercam sa demonstram cat suntem de pregatiti pentru absorbtia unui procent semnificativ al sumelor alocate.

Primul capitol face o scurta trecere in revista a procesului de constituire al Uniunii Europene si a cadrului sau institutional, cu o prezentare mai detaliata a Politicii de Coeziune.

Plecand de la considerentul ca implementarea Politicii de Coeziune se realizeaza in primul rand prin Instrumentele Structurale create in acest scop, in cuprinsul celui de al doilea capitol vom face o prezentare a acestor instrumente structurale pentru perioada 2007-2013, respectiv: Fondurile Structurale (Fondul European pentru Dezvoltare Regionala si Fondul Social European), Fondul de Coeziune si Fondul European de Solidaritate, inclusiv a documentelor programatice de referinta nationala, respectiv: Planul National de Dezvoltare 2007 - 2013, Cadrul Strategic National de Referinta 2007 - 2013 si Programele Operationale.

Capitolul trei a fost conceput ca studiu de caz pentru a analiza implementarea politicii de coeziune si realizarea obiectivului pe care Romania si l-a propus pentru perioada de programare 2007 - 2013, respectiv: Reducerea disparitatilor de dezvoltare economica si sociala intre Romania si statele membre ale Uniunii Europene prin generarea unei cresteri suplimentare cu 15% a Produsului Intern Brut si de 2% a ocuparii fortei de munca pana in anul 2015.

Trebuie facuta mentiunea, inca de la inceput, ca au fost folosite surse oficiale, guvernamentale, ale Uniunii Europene, documente oficiale ale diferitelor institutii implicate in acest proces, in vigoare la data elaborarii prezentei lucrari.

Uniunea Europeana este o realitate a zilelor noastre de care trebuie sa invatam a tine cont deoarece ne afecteaza tot mai mult viata de zi cu zi, dar mai ales viitorul. Iata de ce acest proces de integrare europeana nu trebuie acceptat de facto, ci trebuie comunicat, discutat, inteles, acceptat/negociat/modificat prin intermediul instrumentelor si mecanismelor democratice care stau la baza sa si a insasi existentei Uniunii Europene.

Capitolul I.                  AFACERI GENERALE ALE UE

Romania a inceput drumul sau catre Uniunea Europeana la 1 februarie 1993, data la care a fost semnat Acordul de Asociere a Romaniei la Uniunea Europeana, document intrat in vigoare doi ani mai tarziu. Romania depunea oficial cererea de aderare la Uniune in iunie 1995, iar in decembrie 1999, Consiliul European decidea deschiderea negocierilor de aderare cu Romania, alaturi de alte sase state. Oficial, negocierile sunt deschise la 15 februarie 2000, ele fiind incheiate la nivel tehnic in cadrul Conferintei de Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, decizie confirmata de Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 decembrie din acelasi an. In acelasi timp, Consiliul a reafirmat si calendarul de aderare: aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare; 1 ianuarie 2007 - aderarea efectiva. In perioada 1998-2006, Comisia Europeana  a prezentat anual documente de evaluare privind parcursul european al Romaniei, aceste documente fiind de doua tipuri: rapoarte privind stadiul pregatirilor in vederea aderarii si, respectiv, dupa semnarea Tratatului de Aderare, rapoarte comprehensive de monitorizare in care era prezentat stadiul indeplinirii angajamentelor asumate de Romania in negocierile de aderare[1].

Tratatul de Aderare a Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana  a fost semnat la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, de catre Romania si Bulgaria si de catre reprezentantii statelor membre ale Uniunii. Semnarea Tratatului de Aderare a fost precedata de obtinerea avizului conform al Parlamentului European, care a fost acordat la 13 aprilie 2005, cu majoritatea absoluta a voturilor parlamentarilor europeni.

Dupa semnarea Tratatului de Aderare, Romania a trecut de la statutul de candidat la cel de stat in curs de aderare, obtinand calitatea de observator activ la activitatile Uniunii. Romania a fost astfel asociata pe fond la lucrarile tuturor institutiilor comunitare, la nivel politic si tehnic (Consiliul Uniunii Europene si formatiunile sale sectoriale, grupurile de lucru ale Consiliului, precum si la reuniunile Consiliului European, comitetele si grupurile de lucru ale Comisiei Europene, Parlamentul European, Comitetul Regiunilor si Comitetul Economic si Social).

Astfel, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeana este o comunitate ce reuneste 27 de state membre si o populatie de 492,8 milioane de locuitori si care are 23 de limbi oficiale.

Proiect: Infiintarea filialelor si sediilor secundare ale societatii comerciale pe actiuni Lucrare: Analiza rentabilitatii

Romania s-a alaturat astfel unei Uniuni de state europene care impartasesc aceleasi valori, avand in centru respectul pentru demnitatea umana, democratia, statul de drept si respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Uniunea Europeana are drept obiective asigurarea pacii si prosperitatii, printre realizarile sale numarandu-se piata interna, precum si crearea Spatiului Schengen, a zonei euro.

Obiectivul principal al Romaniei la acest moment il constituie consolidarea progreselor si reformelor realizate, pentru asigurarea unei integrari depline in structurile comunitare. Pe de alta  parte, Romania doreste sa aduca o contributie activa la realizarea proiectelor aflate pe agenda europeana si sa sprijine solutii eficiente pentru problemele Uniunii.

Avand in vedere necesitatea asigurarii aplicarii uniforme a dreptului comunitar pe tot teritoriul Uniunii, acquis-ul comunitar cuprinde masuri asiguratorii ce vizeaza protejarea functionarii conforme a Uniunii, in practica toate politicile europene: masuri de salvgardare punctuale, corectii financiare cu privire la fondurile europene, masuri privind politica concurentei sau declansarea unor actiuni in constatarea neindeplinirii unei obligatii de drept comunitar (infringement procedures) la adresa Statului Membru respectiv.

Principalul obiectiv al Uniunii Europene il reprezinta realizarea unei "uniuni mai stranse intre oameni si in care deciziile sa fie luate cat se poate de transparent si cat se poate de aproape de oameni"

Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:

sa promoveze progresul economic si social si un inalt nivel al ocuparii fortei de munca, sa atinga o dezvoltare durabila si echilibrata, prin crearea unei zone fara frontiere, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin infiintarea unei uniuni economice si monetare (piata unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999);

afirmarea identitatii Uniunii Europene pe scena internationala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internationale, pozitii comune in cadrul organizatiilor internationale);

sa intareasca protectia drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre, prin instituirea cetateniei europene (care nu inlocuieste cetatenia nationala dar o completeaza, conferind un numar de drepturi civile si politice cetatenilor europeni);

sa se dezvolte si sa se pastreze ca o zona de libertate, securitate si justitie (legata de functionarea pietei interne si in particular de libera circulatie a persoanelor);

sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene, impreuna cu tratatele fondatoare).

I.1.       Istoria integrarii europene si cadrul institutional al UE

Istoria generala a continentului european din prima jumatate a secolului douazeci este binecunoscuta, aceasta afectand intreaga lume. Cele doua razboaie europene (1914-1918 si 1939-1945) s-au transformat treptat in razboaie mondiale. Efectul lor devastator nu a fost numai fizic, material si economic, ci si moral. Din acest dezastru se pregatea sa se ridice o noua ordine mondiala, punand accentul pe statul de drept (la nivel international) si pe renuntarea la un etatism excesiv.

Cadrul noii ordini juridice mondiale a fost furnizat de Carta Natiunilor Unite (1945).

Totusi, pe continentul european, cu antagonismele sale deschise, trebuia gasita o formula specifica pentru garantarea relatiilor pasnice si a dezvoltarii sociale si economice generale. Economia europeana era intr-adevar intr-o stare foarte proasta, iar planul Marshall american a fost intampinat ca un sprijin decisiv. In urma inceperii Razboiului Rece, numai tarile din Europa Occidentala au beneficiat efectiv de finantarea transatlantica. Totusi, nu s-a profitat de oportunitate pentru instituirea unei cooperari transnationale sistematice.

Dat fiind etatismul celor mai multe guverne, asa-numita "miscare europeana" avea radacini mai ales in societatea civila. Mediul academic, sindicatele, unii politicieni, intr-un cuvant militanti de toate tipurile, sprijineau o ordine institutionala de tip federal pe vechiul continent, inclusiv o autoritate supranationala cu puteri efective de garantare a unei ordini politice si economice pasnice si stabile.

Rezultatul acestei prime reuniuni a "federalistilor" (1948) nu a fost primit cu caldura de guverne. In 1949 a fost infiintat un Consiliu al Europei, cuprinzand o Adunare Parlamentara si o Conferinta a Ministrilor (de Afaceri Externe), dar singura strapungere majora s-a realizat in domeniul drepturilor omului. A fost redactata si adoptata oficial o Conventie care stipula libertatile fundamentale si preconditiile statului de drept, asa cum sunt intelese in traditia constitutionala a democratiilor liberale occidentale. A fost infiintata o Curte, cu sediul la Strasbourg, pentru supravegherea aplicarii corecte a acestora.

Fara indoiala, acest acord marcheaza o era noua in cooperarea interguvernamentala europeana. Pe de alta parte, interguvernamentalismul nu merge dincolo de vointa si dedicarea partenerului cel mai putin devotat. In conditiile unui numar mare de state, unanimitatea este greu de atins, mai ales in chestiuni politice si economice cruciale.

Intr-adevar, nu se putea astepta realizarea unui tip de integrare transnationala cu totul nou de la Consiliul Europei, cu procedura sa decizionala bazata pe Adunare. Aceasta initiativa trebuia sa provina de la un actor cheie, cu legitimitatea si autoritatea morala de a stabili un nou standard.

Propunerea, facuta la o conferinta de presa pe 9 mai 1950 de ministrul francez de afaceri externe, Robert Schuman, era intr-adevar cu totul noua. Franta a propus sa partajeze cu Germania si alte tari interesate competentele sale suverane de reglementare in domeniile strategice ale carbunelui si otelului. In conformitate cu formularea franceza, "mise en commun" (punere in comun), urma a fi infiintata o Comunitate, exercitand competente supranationale si avand o "Inalta Autoritate" ca actor decisiv.

Asa a luat nastere Comunitatea Carbunelui si Otelului care reprezinta prima asociere a tarilor din spatiul Europei de Vest.

A doua Comunitate instituita a fost Comunitatea Economica Europeana (CEE) care, in cursul anilor, va deveni portdrapelul procesului de integrare. Initiata ca o uniune vamala de succes la sfarsitul anilor '50 si inceputul anilor '60, aceasta a evoluat treptat intr-o piata comuna in anii '60 si '70. La sfarsitul anilor '80, Comisia Delors considera ca prima prioritate finalizarea acesteia.

Uniunea Economica si Monetara (UEM), incluzand o moneda unica pentru cele mai multe state membre, este ultima etapa, initiata in anii '90 (Maastricht, 1992). In timp ce majoritatea minelor de carbune s-a inchis intre timp, iar utilizarea energiei nucleare este in prezent pe agenda de lucru a majoritatii guvernelor, CEE a fost o poveste de succes, al carei final inca nu a fost atins. Inca mai este mult de facut pentru garantarea deplina a celor "patru libertati": libera circulatie a persoanelor si bunurilor, a capitalurilor si serviciilor. Armonizarea fiscala intre statele membre, de exemplu, este inca intr-o faza embrionara.

In orice caz, prin renuntarea pentru un anumit timp la "politica inalta" si urmarind proiecte mai putin simbolice, chiar daca foarte eficiente, liderii europeni luau o decizie istorica cu consecinte cu bataie lunga.

Procesul de integrare va urma aceasta cale in anii '60, '70 si '80: o strategie de pragmatism, concentrandu-se pe profilul de organizatie economica transnationala de succes. Destul de multe natiuni pragmatice vor fi atrase de aceasta "piata comuna", dupa cum era numita CEE in acea perioada. Numai dupa o schimbare radicala a ordinei internationale (1989-1991), imaginea de ansamblu se va reechilibra. Astfel, de fapt, Uniunea politico-economica din prezent, aflata in cautarea unui statut constitutional, nu este in intregime noua. Implozia regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est (1989), urmata de dizolvarea Uniunii Sovietice in 1991, a luat prin surprindere Europa Occidentala.

Pentru cei 12 membri de atunci ai CEE, provocarea era imensa. Reunificarea germana a aratat cat de complexa si costisitoare putea sa fie "integrarea" unei societati foste comuniste. O extindere cu "cealalta jumatate a Europei" ar fi depasit cu mult experientele anterioare, precum aderarea Spaniei si Portugaliei.

Dar chiar in afara de dimensiunea economico-financiara, institutiile nu fusesera proiectate pentru o cuprinzatoare organizatie paneuropeana, abordand o gama larga de politici. Obiectivele si strategiile Comunitatilor nu ar trebui reformulate in mod fundamental tinand cont de viitoarea extindere? Cel putin aceasta a fost opinia parintilor fondatori, cele sase tari membre initiale. Considerand provocarea externa o sansa neasteptata, acestia au insistat asupra organizarii unei conferinte interguvernamentale pentru modelarea unei Uniuni Europene pe o baza larga si noua.

Procesul de formulare a politicilor in Uniunea Europeana este extrem de complex, data fiind marea varietate a politicilor, diversitatea intereselor, numarul de state membre implicate si caracterul specific al procesului decizional transnational.

Intr-adevar, Uniunea Europeana nu este un stat clasic, unde politicile sunt decise in dialogul dintre guvern si parlament.

De la inceputurile procesului de integrare europeana, unui al treilea partener crucial, Comisia (initial Inalta Autoritate), i s-a acordat sarcina initierii si punerii in aplicare a politicilor.

I.2.       Politicile Uniunii Europene - Politica Regionala

Politica de dezvoltare regionala este una dintre politicile cele mai importante si cele mai complexe ale Uniunii Europene, avand ca principal scop promovarea solidaritatii la nivel european, atat pentru reducerea diferentelor de dezvoltare dintre regiunile europene, cat si pentru diminuarea disparitatilor de bunastare dintre cetatenii Europei.

Prin aceasta politica se urmareste ajutarea regiunilor intarziate in vederea dezvoltarii rapide, restructurarea zonelor industriale aflate in declin, dezvoltarea si diversificarea activitatilor economice din zonele rurale, revitalizarea suburbiilor zonelor urbane si mai ales crearea de locuri de munca.

Mai mult de 1/3 din bugetul Uniunii (257 miliarde Euro) a fost destinat in perioada 2000-2006,[5] politicii regionale europene, care finanteaza prin intermediul Instrumentelor Structurale, programe de dezvoltare regionala multianuale elaborate impreuna de regiuni, State Membre si Comisie.

Pentru perioada 2007 - 2013, bugetul alocat de Uniunea Europeana politicii regionale

este de 307,6 miliarde Euro, respectiv de 35,7% din total bugetului Uniunii.

Politica Uniunii de dezvoltare regionala se bazeaza pe principiul solidaritatii financiare, fiind sustinuta prin contributiile statelor membre la bugetul comunitar. Fondurile adunate sunt mai apoi redirectionate catre regiunile mai putin prospere si catre grupurile sociale aflate in dificultate.

Chiar daca se bazeaza pe principiul solidaritatii financiare, politica regionala europeana nu este o politica de caritate. Nu consta doar in redistribuirea resurselor financiare, ci are ca principal obiectiv generarea de noi resurse. Nu este o politica venita de sus, ci mai degraba incearca sa fie o politica descentralizata bazata pe principiul parteneriatului, in care responsabilitatile sunt impartite iar implementarea proiectelor concrete se face la fata locului[6]. Este o politica de incurajare a schimburilor de cunostinte, tehnologie, de bune practici, precum si de dezvoltare de retele de cooperare europene transfrontaliere. Este coordonata, dar in acelasi timp sprijina initiativa si schimbarea. Are obiective, resurse si metode destinate atat rezolvarii problemelor ridicate de largirea Uniunii, cat si adaptarii la provocarile tot mai mari generate de globalizarea economiei mondiale.

De fapt, se poate spune ca politica de dezvoltare regionala are un pronuntat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune, Fondul de Solidaritate) contribuie la finantarea altor politici sectoriale - cum ar fi politica agricola, politica sociala, politica de protectie a mediului[7].

Caracterul complex al politicii de dezvoltare regionala este subliniat si de modul in care aceasta integreaza trei dintre obiectivele prioritare ale UE:

Coeziunea economica si sociala;

Extinderea aplicarii principiului subsidiaritatii;

Dezvoltarea durabila[8].

Astfel, coeziunea economica si sociala nu numai ca este prezenta la nivelul obiectivelor fondurilor comunitare, dar importanta sa este reflectata prin crearea unui fond omonim (Fondul de Coeziune) ce sprijina grabirea procesului de convergenta si atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE.

Principiile unei politici de dezvoltare regionala au fost avute in vedere la nivel European inca din 1957, odata cu semnarea Tratatului de la Roma, cand cele 6 tari semnatare (Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au cazut de acord asupra nevoii reducerii diferentelor existente intre diferitele regiuni si sprijinirii celor mai putin favorizate, in scopul realizarii unei economii comunitare solide si unitare.

Aceasta nevoie a fost concretizata in 1958, prin infiintarea Fondului Social European (FSE) ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe imbunatatirea modului in care functioneaza piata muncii in diferite tari si pe re-integrarea somerilor pe piata muncii.

Anul 1975 aduce crearea unui alt fond - Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR), cu scopul de a redistribui o parte a contributiilor bugetare ale Statelor Membre catre regiunile cele mai sarace ale comunitatii, in vederea sprijinirii dezvoltarii lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar in investitii productive (pentru crearea si mentinerea unor locuri de munca durabile) si in investitii in infrastructura.

Un moment important in dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, in , prin care se introduce conceptul de coeziune economica - adica a eliminarii diferentelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni - si se creaza premizele unei politici de coeziune economica si sociala ca politica de sine statatoare si avand drept scop facilitarea aderarii la piata unica europeana a tarilor din sudul Europei.

In februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operatiunea fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile mentionate anterior si numite acum Fonduri structurale - mai precis creste considerabil alocatiile acestora din bugetul comunitar. Astfel, este recunoscuta si declarata oficial importanta acestor instrumente pentru reducerea disparitatilor regionale la nivel comunitar.

Tratatul de la Amsterdam ) confirma importanta politicii de coeziune economica si sociala si a reducerii diferentelor dintre standardele de viata ale populatiei din diferite regiuni europene, accentuand nevoia unei actiuni coroborate de reducere a somajului.

Un nou (si ultim) instrument de solidaritate a fost creat in 2002, in urma inundatiilor majore suferite de tarile Europei Centrale, cu scopul de a interveni in cazul dezastrelor naturale majore si cu repercusiuni puternice asupra conditiilor de viata in regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.

Politica de solidaritate si coeziune a Uniunii Europene este implementata cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care se adreseaza tarilor membre UE in principal, si regiunilor in special, dar nu exclude si tarile in curs de aderare pentru care au fost create instrumente si fonduri speciale.

Pilonul principal al acestei politici il constituie Fondurile structurale, alaturi de care stau doua fonduri speciale: Fondul de Coeziune Sociala si Fondul European de Solidaritate (FES si Fondul de Coeziune fiind numite si instrumente structurale).

Functionarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS (Nomenclatorul Unitatilor Teritoriale pentru Statistica) al Uniunii Europene, ultima data amendat in luna mai 2003.

Conform acestuia, regiunile Uniunii Europene se impart, in functie de populatia lor, in trei categorii NUTS:

NUTS 1 - cu o populatie intre 3 000 000 - 7 000 000 locuitori;

NUTS 2 - cu o populatie intre 800 000 - 3 000 000 locuitori;

NUTS 3 - cu o populatie intre 150 000 - 800 000 locuitori.

Mentionam ca NUTS 2 este nivelul la care este implementata politica de dezvoltare regionala in Statele Membre ale Uniunii Europene.

I.3. Politica de Coeziune a Uniunii Europene in perioada 2007-2013

Politica de coeziune este definita prin scopul sau si anume sprijinirea procesului de reducere a decalajelor dintre regiunile si statele membre mai dezvoltate ale Uniunii Europene si cele mai putin dezvoltate. Politica de coeziune isi are baza legala primara in textul Tratatului Uniunii Europene . Obiectivul de a intari coeziunea economica si sociala este mentionat explicit in Articolul 2 al Tratatului de la Amsterdam, fiind un obiectiv de prim rang al Uniunii Europene. Mai specific, Articolul 158 mentioneaza coeziunea ca pe o preconditie pentru dezvoltarea armonioasa a Uniunii Europene, precizand vointa de "a reduce disparitatile intre nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni si ramanerea in urma a celor mai defavorizate regiuni sau insule, inclusiv zone rurale".

Cele 25 + 2 state membre ale Uniunii Europene pot fi impartite in trei categorii de dezvoltare, utilizand ca indicator Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor (in PPS):

- prima grupa, de 12 vechi State Membre, are PIB/locuitor mult deasupra mediei UE25 (10% si mai mult);

- a doua grupa, de 7 tari, are PIB/locuitor intre 68% si 94% din media UE25;

- a treia grupa include 8 tari (inclusiv Bulgaria si Romania), avand PIB/locuitor sub 60% din media comunitara.

Incepand cu data de 01 Ianuarie 2007, data de la care Romania este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, aceasta va fi beneficiara unor transferuri financiare nerambursabile substantiale, oferite de comunitatea europeana pentru a-i sprijini dezvoltarea. Aceste sume vor fi canalizate in special prin intermediul politicii de coeziune. Astfel, inca din primii trei ani ai aderarii (2007-2009), politica de coeziune va aduce Romaniei aproape 6 miliarde euro, fonduri ce trebuie cheltuite conform unor principii bine definite:

programarea (planificarea asistentei pe un numar de sapte ani);

parteneriatul (toate etapele de programare si operationale trebuie realizate in stransa consultare intre Comisie si Statele Membre, cu implicarea actorilor regionali, locali si a altor autoritati relevante);

subsidiaritatea (interventiile comunitare respecta structura institutionala a statului membru);

aditionalitate (fondurile structurale nu trebuie sa inlocuiasca cheltuiala publica nationala);

concentrarea asistentei in regiunile si domeniile care au cea mai mare nevoie de sprijin.

In timpul negocierilor la Capitolul 21 - Politica Regionala si Coordonarea Instrumentelor Structurale, Romania si-a asumat angajamentele pe baza acquis-ului comunitar in vigoare la acel moment; insa, incepand cu data aderarii, Romania va trebui sa implementeze noul acquis, propus de Comisia Europeana in iulie 2004. Noile Regulamente implica schimbari semnificative in politica de coeziune, la care autoritatile romane au fost nevoite sa se adapteze rapid si in timp util.

Obiectivele 1, 2 si 3 si cele patru initiative comunitare (INTERREG III, Leader+, Equal si Urban II) au fost reorganizate in doar trei obiective:

Convergenta (sprijinind regiunile ramase in urma din punct de vedere al dezvoltarii economice);

Competitivitate Regionala si Ocupare (sprijinind regiuni, altele decat cele ramase in urma ca dezvoltare, pentru atingerea tintelor Agendei Lisabona);

Cooperare Teritoriala Europeana (promovand o dezvoltare echilibrata a intregului teritoriu comunitar, prin incurajarea cooperarii si schimbului de bune practici intre toate regiunile Uniunii Europene), organizata pe trei axe: cooperare transfrontaliera, transnationala si interregionala.

In noua arhitectura, Romania este eligibila sub doua obiective: Convergenta si Cooperare Teritoriala Europeana.

Din cele cinci instrumente structurale din perioadele de programare anterioare, ultima fiind 2000 - 2006, respectiv: Fondul de Coeziune si cele patru fonduri structurale: Fondul European de Dezvoltare Regionala - FEDER, Fondul Social European - FSE, Fondul European de Orientare si Garantare in Agricultura - FEOGA, sectiunea Orientare si Instrumentul Financiar de Orientare in domeniul Pescuitului - IFOP, politica de coeziune va fi structurata pe trei fonduri: FEDER, FSE si Fondul de Coeziune.

O alta modificare semnificativa adusa de reforma vizeaza domeniul programarii:

In perioadele anterioare, procesul programarii era organizat pe trei paliere:

Planul National de Dezvoltare si Cadrul de Sprijin Comunitar (primul continand prioritatile de dezvoltare a intregii economii nationale, al doilea doar prioritatile de finantat din instrumentele structurale),

Programele Operationale (fiecare dezvoltand cate o prioritate din Cadrul de Sprijin Comunitar),

Programele Complement (documente detaliate de implementare a Programelor Operationale).

Reforma mentine obligativitatea programarii multianuale (pe o perioada de 7 ani), dar aduce o viziune strategica pronuntata si pune accent pe prioritatile Strategiei Lisabona, solicitand elaborarea a doar doua documente programatice: unul strategic - Cadrul National Strategic de Referinta (armonizand atat prioritatile nationale, cat si pe cele comunitare, cuprinse in Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune) si unul operational - Programele Operationale.

Dispare astfel necesitatea elaborarii Planului National de Dezvoltare, a Programelor Complement, precum si caracterul operational al Cadrului de Sprijin Comunitar.

I.4.       Politica de Dezvoltare Regionala si de Coeziune in Uniunea Europeana

Politica de dezvoltare regionala, prin amploarea dezvoltarii ei, este o politica ce subintinde mai multe domenii de activitate, ceea ce face ca un numar mare de actori institutionali sa fie implicati in elaborarea si implementarea ei.

Comisia Europeana este direct responsabila pentru pregatirea si asigurarea implementarii politicii de dezvoltare regionala a UE. Rolul sau este de a initia si definitiva noi acte legislative in domeniu si de a se asigura ca masurile astfel adoptate vor fi implementate de catre Statele Membre.

Directia Generala (DG) pentru Politica Regionala este principalul departament responsabil pentru masurile de asistenta in vederea dezvoltarii economice si sociale a regiunilor la nivel European, in baza articolelor 158 si 160 ale Tratatului UE. DG Politica Regionala este sprijinita in activitatea sa de alte directii generale implicate in implementarea politicii regionale, acestea fiind DG Agricultura, DG Pescuit, DG Educatie si Cultura, DG Mediu si DG pentru Forta de Munca si Probleme Sociale.

Parlamentul European este implicat in dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul luarii deciziei, prin Comitetul pentru Politica regionala, Transport si Turism. De asemenea, acest comitet exercita si activitate de control asupra instrumentelor instituite pentru realizarea obiectivului coeziunii economice si sociale, si implicit asupra politicilor economice nationale, a politicilor si actiunilor comunitare in vederea realizarii Pietei Interne, precum si asupra Fondurilor Structurale, Fondului de Coeziune si Bancii Europene de Investitii.

Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de ministri la nivel european si se reuneste de cateva ori pe an, in scopul coordonarii politicilor economice ale Statelor Membre.

Comitetul Regiunilor (CR) este un organ cu putere consultativa pe probleme de coeziune economica si sociala, retele de infrastructura trans-europeana, sanatate, educatie, cultura, ocuparea fortei de munca, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesionala si transport, fiind si cea mai noua institutie europeana (creat in 1991, prin Tratatul de la Maastricht - functional odata cu intrarea in vigoare a Tratatului, in 1993).

Comitetul Regiunilor este compus din reprezentanti ai autoritatilor regionale si locale, ce reflecta echilibrul politic, geografic si regional/local din fiecare Stat Membru.

Banca Europeana de Investitii (BEI) este institutia de finantare a politicilor UE si are dublu rol la acest nivel, fiind perceputa atat ca actor institutional al politicii de dezvoltare regionala, cat si ca instrument de finantare (si, implicit, implementare a acesteia). Banca acorda imprumuturi si garantii, cu dobanda redusa, tuturor statelor membre pentru finantarea de proiecte din toate sectoarele economiei, sustinand prin actiunile sale politica de dezvoltare regionala la nivel comunitar, obiectivele Fondurilor Structurale si ale celorlalte instrumente financiare ale UE.

I.5.       Politica de Dezvoltare Regionala in Romania

Dezvoltarea regionala este un concept nou ce urmareste impulsionarea si diversificarea activitatilor economice, stimularea investitiilor in sectorul privat, contributia la reducerea somajului si, nu in cele din urma, sa conduca la o imbunatatire a nivelului de trai.

Pentru a putea fi aplicata politica de dezvoltare regionala, s-au infiintat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul Romaniei. Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe judete. Regiunile de dezvoltare nu sunt unitati administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridica, fiind rezultatul unui acord liber intre consiliile judetene si cele locale.

Politica de dezvoltare regionala reprezinta un ansamblu de masuri planificate si promovate de autoritatile administratiei publice locale si centrale, in parteneriat cu diversi actori (privati, publici, voluntari), in scopul asigurarii unei cresteri economice, dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si local, in scopul imbunatatirii conditiilor de viata.

Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea intreprinderilor, piata fortei de munca, atragerea investitiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului IMM-urilor, imbunatatirea infrastructurii, calitatea mediului inconjurator, dezvoltare rurala, sanatate, educatie, invatamant, cultura. Dezvoltarea rurala ocupa un loc distinct in cadrul politicilor regionale si se refera la urmatoarele aspecte: inlaturarea/diminuarea saraciei in zonele rurale; echilibrarea oportunitatilor economice si a conditiilor sociale dintre mediul urban si cel rural; stimularea initiativelor locale; pastrarea patrimoniului spiritual si cultural.

Cadrul de implementare si de evaluare a politicii de dezvoltare regionala il reprezinta Regiunea de Dezvoltare, constituita ca o asociere benevola de judete vecine. Regiunea de Dezvoltare nu este unitate administrativ-teritoriala si nu are personalitate juridica.

Obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regionala sunt urmatoarele:

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltarii echilibrate si pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare intarziata); preintampinarea producerii de noi dezechilibre;

indeplinirea criteriilor de integrare in structurile Uniunii Europene si de acces la instrumentele financiare de asistenta pentru tarile membre (fonduri structurale si de coeziune);

corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperarii interregionale, interne si internationale, care contribuie la dezvoltarea economica si care este in conformitate cu prevederile legale si cu acordurile internationale incheiate de Romania.

Principiile care stau la baza elaborarii si aplicarii politicilor de dezvoltare regionala sunt:

descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre cel al comunitatilor regionale;

parteneriatul intre toti actorii implicati in domeniul dezvoltarii regionale;

planificarea - proces de utilizare a resurselor (prin programe si proiecte) in vederea atingerii unor obiective stabilite;

cofinantarea - contributia financiara a diversilor actori implicati in realizarea programelor si proiectelor de dezvoltare regionala.

CAPACITATEA DE ABSORBTIE A FINANTARII

Capacitatea de absorbtie reprezinta gradul in care o tara este capabila sa cheltuiasca efectiv si eficient resursele financiare alocate din Instrumentele Structurale. Daca am lua in considerare ca pentru a realiza acest lucru este nevoie, pe de o parte, de capacitate de absorbtie din partea sistemului institutional creat de statul respectiv pentru a administra fondurile in cauza si, pe de alta parte, de capacitate de absorbtie din partea beneficiarilor carora li se adreseaza aceste fonduri, am putea considera ca este vorba de doua caracteristici distincte, respectiv de capacitate de absorbtie din partea ofertei (de fonduri) si capacitate de absorbtie din partea cererii. Aceasta din urma are de-a face cu capacitatile potentialilor beneficiari de a crea proiecte si de a le cofinanta. Este dificil insa, daca nu imposibil, de a realiza o evaluare a acestor calitati inainte de desfasurarea propriu-zisa a programelor implicate de utilizarea fondurilor europene. De aceea, vom avea in vedere doar aspecte legate de capacitatea de absorbtie din punctul de vedere al ofertei.

Capacitatea de absorbtie din punctul de vedere al ofertei este determinata de trei factori principali si anume:

Capacitatea macroeconomica de absorbtie. Aceasta poate fi definita si masurata in legatura cu Produsul Intern Brut (PIB). Exista astfel un consens in ceea ce priveste necesitatea ca, incepand cu anul 2007, Romania sa asigure cheltuieli bugetare cu cel putin 2% din PIB mai mari decat in prezent, cheltuieli determinate strict de obligatiile asumate in contextul integrarii europene: contributia Romaniei la bugetul UE (circa 1% din PIB), respectiv sumele din bugetul national necesare prioritatilor si masurilor care vor fi cofinantate cu fonduri comunitare (inca circa 0,8 - 1% din PIB).

Capacitatea financiara de absorbtie. Aceasta reprezinta capacitatea autoritatilor centrale si locale de a cofinanta programe si proiecte sprijinite de UE, de a planifica si garanta aceste contributii interne in bugete multianuale si de a le colecta de la diversii parteneri implicati intr-un proiect sau program.

Capacitatea administrativa de absorbtie. Aceasta se refera la capacitatea autoritatilor centrale si locale de a pregati planuri, proiecte si programe in timp util, de a le selecta pe cele mai bune dintre ele, de a organiza un cadru partenerial eficient, de a respecta obligatiile administrative si de raportare, precum si de a finanta si superviza procesul de implementare, prin evitarea oricarui fel de iregularitate.

In lucrarea de fata, intrucat am abordat constructia institutionala, ne vom referi doar la capacitatea administrativa de absobtie.

Masurarea capacitatii administrative implica evaluarea a trei elemente (i) structura, (ii) resursele umane si (iii) sistemele si instrumentele:

(i) Structura se refera la repartizarea clara a responsabilitatilor si sarcinilor pe institutii sau, mai degraba, pe unitati si departamente ale acestor institutii. Aceasta repartizare se refera la o serie de sarcini legate de fazele ciclului de viata al administrarii fondurilor structurale, adica managementul, programarea, implementarea, monitorizarea si evaluarea si, respectiv, managementul financiar si controlul. Structura are in vedere si organismele de supervizare sau complementare, cum ar fi comitetele de monitorizare, audit, parteneriate, etc.

(ii) Resursele umane au in vedere capacitatea de a detalia sarcinile si responsabilitatile pana la nivelul de fisa a postului, de a estima numarul si calificarea personalului si de a efectua activitatea de recrutare de personal. Aceasta deoarece asigurarea la timp si mentinerea unui personal cu experienta, calificat si motivat reprezinta unul dintre factorii care conditioneaza succesul administrarii fondurilor structurale.

(iii) Sistemele si instrumentele au in vedere existenta metodelor, instructiunilor, manualelor, sistemelor, procedurilor, formelor, s.a.m.d. Cu alte cuvinte, toate acestea reprezinta elemente ajutatoare care pot spori efectivitatea functionarii sistemului. Ele permit organizatiilor sa transforme cunoasterea tacita si implicita (existenta in calificarile personalului) in cunoastere explicita care sa poata fi impartasita in interiorul si in exteriorul organizatiei. Existenta sistemelor si instrumentelor reduce vulnerabilitatea institutiilor (de exemplu, in cazul plecarilor de personal) si contribuie la o functionare eficienta a acestora.

Capacitatea administrativa de absorbtie a fondurilor de post-aderare nu se situeaza inca la un nivel suficient, arata ultimele studii PAIS[11], existand multe si serioase slabiciuni care trebuie rezolvate.

Desigur, afirmatia de mai sus trebuie contextualizata, evaluarea prezentata in aceste studii fiind efectuata cu mai bine de un an inainte de data aderarii.

Ramane, deci, un interval de timp care poate fi folosit cu rezultate benefice. Totusi, comparatiile efectuate cu evaluari ale capacitatii de absorbtie din alte state candidate (in prezent state membre), la momente similare de timp (cu aproximativ un an inainte de aderare), trag un semnal de alarma suplimentar, tinand cont de locul extrem de modest ocupat de Romania.

In ceea ce priveste structura institutionala, ar fi, poate, necesara o mai buna conectare a intregului sistem de gestiune a instrumentelor structurale la nivelurile superioare de decizie din cadrul Guvernului. Comunicarea si dezbaterea periodica, la nivel de ministri, a problemelor legate de operationalizarea structurii de gestiune a instrumentelor structurale ar fi dezirabila, pentru a se putea prioritiza corespunzator acest proces.

Evaluarea structurilor institutionale are in vedere o serie de criterii referitoare la desemnarea Organismelor Intermediare, repartizarea lor pe masuri, delegarea sau repartizarea de sarcini, reprezentativitatea lor, experienta pe care o au, existenta unor acorduri formale de implementare cu Autoritatea de Management, calitatea relatiilor cu Autoritatea de Management.

Se poate aprecia ca, in Romania, a fost realizata desemnarea Organismelor Intermediare (OI) si ca acestea sunt reprezentative in cadrul domeniului lor de activitate.

Totusi, unele OI au fost infiintate foarte recent. In mod evident, exista o diferentiere clara intre OI din punct de vedere al dinamismului institutional, al deschiderii si al experientei in implementarea de proiecte finantate cu fonduri comunitare. Cu cat OI vor fi mai dinamice si mai capabile sa-si asume mai multe responsabilitati in gestiunea instrumentelor structurale, cu atat misiunea Autoritatii de Management va fi mai usoara.