Elemente de baza in microeconomie si particularitatile acestora pentru IMM

Elemente de baza in microeconomie si particularitatile acestora pentru IMM

1. Elemente de baza in microeconomie si particularitatile acestora pentru IMM

Conducerea unei intreprinderi, indiferent de dimensiunea acesteia, implica efectuarea unor optiuni intre diferitele alternative posibile de actiune care imbraca forma proceselor decizionale. Toate domeniile activitatii intreprinderii prezinta probleme pentru rezolvarea carora este necesara efectuarea unor optiuni - alegerea produselor / serviciilor care sa formeze obiectul de activitate al intreprinderii, procurarea resurselor necesare, alocarea lor pentru diferite destinatii, stabilirea nivelului pana la care sa se extinda volumul activitatii, alegerea pietelor pe care sa se comercializeze produsele / serviciile respective, stabilirea profitului si a destinatiilor acestuia etc.

Gasirea celor mai potrivite raspunsuri la toate aceste probleme si efectuarea pe baze rationale a optiunilor pe care le implica rezolvarea lor constituie esenta oricarui demers managerial care are drept obiectiv cresterea profitului intreprinderii si care se concentreaza asupra fenomenelor si proceselor microeconomice specifice intreprinderii. Apare deci necesitatea imperativa a abordarii problemelor manageriale in stransa legatura cu cele microeconomice, intr-o accentuata viziune pragmatica, numai o asemenea abordare asigurand suportul indispensabil realizarii unui demers managerial rational si eficace.

Microeconomia, ca ramura a stiintei economice, are drept obiect de studiu optiunile facute de participantii individuali la procesul economic, analizand modul in care indivizii aleg intre diferite cursuri de actiune prin compararea beneficiilor si costurilor pe care le prezinta alternativele posibile. intrucat alegerea se face in functie, in primul rand, de pret, analiza microeconomica se concentreaza asupra rolului preturilor in deciziile personale si in cele ale intreprinderilor.

Problemele microeconomice sunt tratate in raport cu doua criterii esentiale - al eficientei si al echitatii. Criteriul eficientei priveste modul de alocare a resurselor care trebuie facuta astfel incat sa asigure obtinerea unor rezultate maxime (sau, invers, pentru obtinerea unor anumite rezultate resursele folosite sa fie minime). Criteriul echitatii priveste faptul ca este imposibila cresterea productiei la o intreprindere sau a utilitatii unui bun pentru un individ fara descresterea productiei altui bun la o alta intreprindere sau a utilitatii acestuia pentru un alt individ; acest al doilea criteriu este mai dificil de operationalizat si aplicat, intrucat depinde de posibilitatea de a stabili egalitati ale diferitelor oportunitati de productie sau ale diferitelor utilitati.

Aceste criterii de apreciere a calitatii activitatii economice sunt i repere esentiale de referinta pentru orice manager, fapt ce subliniaza, odata in plus, interferentele profunde dintre management si microeconomic, necesitatea fundamentarii unei bune parti din deciziile manageriale pe conceptele, principiile si orientarile specifice analizei microeconomice.

Prin prisma acestor legaturi management - microeconomic pe care trebuie sa se bazeze numeroase demersuri manageriale si in raport cu Specificul activitatii IMM, unele probleme ale analizei microeconomice care au cea mai mare relevanta pentru crearea, dezvoltarea si consolidarea pozitiei IMM pe piata vor fi dezvoltate in cursul acestui capitol. Intrucat este probleme si toate notiunile asociate lor sunt prezentate amplu in cadrul cursului de specialitate, ne vom limita la trecerea foarte sintetica in revista a principalelor concepte si aspecte care intereseaza in mod deosebit managementul IMM.

3. Piata si concurenta

Piata reprezinta totalitatea actelor de vanzare-cumparare, adica a aranjamentelor prin care vanzatorii si cumparatorii se intalnesc si negociaza comercializarea bunurilor/ serviciilor pe care le-au produs si, respectiv, de care au nevoie.

Analiza cererii si ofertei pe piata evidentiaza:

factorii care influenteaza cererea (relatia dintre pretul unui bun/serviciu si cantitatea solicitata din acesta)

pretul bunului/serviciului;

suma disponibila pentru a fi cheltuita pentru achizitionarea bunului/ serviciului;

avutia, respectiv economiile acumulate de cumparator sub forma de proprietati mobiliare si imobiliare;

preturile bunurilor/serviciilor alternative;

asteptarile agentilor economici cu privire la evolutia viitoare a pretului;

gusturile si evolutia modei;

segmentul de populatie servit[1];

factorii care influenteaza oferta (relatia dintre pretul unui bun/serviciu si cantitatea oferita)

pretul bunului/serviciului;

preturile resurselor folosite pentru productia si comercializarea acestuia;

tehnologia disponibila;

preturile altor bunuri/servicii care pot fi produse cu resursele folosite sau posedate de catre vanzator;

asteptarile agentilor economici cu privire la evolutia viitoare a pretului;

numarul vanzatorilor existenti pe piata respectiva[2].

Echilibrul pe piata este atins atunci cand pretul unui bun se fixeaza astfel incat cantitatea ceruta devine egala cu cantitatea oferita.

Functiile esentiale ale preturilor le confera acestora capacitatea de a asigura ordinea pe piata si sunt urmatoarele:

de informare a producatorilor, vanzatorilor si cumparatorilor;

de stimulare a agentilor economici sa actioneze pe piata potrivit semnalelor acesteia.

Formele de piata reprezinta situatiile concrete in care se pot gasi intreprinzatorii in raporturile lor ca agenti economici care actioneaza pe pietele respective.

Principalele notiuni asociate formelor de piata sunt urmatoarele:

functia cererii (respectiv a ofertei), care reprezinta ansamblul cantitatilor de bunuri/servicii pe care cumparatorii (respectiv vanzatorii) sunt dispusi sa le cumpere (vanda) in functie de diferitele preturi care se pot cere;

costul marginal (costul ultimei unitati de bun/serviciu produsa);

- utilitatea marginala (utilitatea ultimei unitati de bun/serviciu;

- elasticitatea cererii, respectiv a ofertei, reprezinta sensibilitatea cererii (ofertei) la variatiile de pret;

- economia de scara,cea in care cresterea cu x % a cantitatii de ,,intrari" in procesul de productie determina cresterea cu mai mult de x % a cantitatii de "iesiri' din proces;

- concurenta - situatia in care cumparatorii - consumatori si vanzatorii - producatori urmaresc obtinerea unor conditii cat mai avantajoase de productie si comercializare a bunurilor/serviciilor lor.

Formele de piata sunt determinate de numarul vanzatorilor si de cel al cumparatorilor care se confrunta pe pietele specifice ale diferitelor bunuri si servicii si sunt sintetizate in tabelul urmator.

Tabelul nr. 7.1.

Formele de piata

In functie de profilul lor, IMM se pot regasi, fie in calitate de cumparatori fie de vanzatori, pe oricare dintre formele de piata evidentiate in tabel. Data fiind dimensiunea lor redusa si, implicit, potentialul economic individual scazut comparativ cu cel al marilor intreprinderi, postura cea mai frecventa in care se gasesc IMM pe formele de piata enumerate este cea de cumparator. Pe piata de concurenta perfecta (de care se apropie cea a lor alimentare), IMM se regasesc atat ca vanzatori (producatori, magazine de vanzare cu amanuntul sau intreprinderi comerciale cu ridicata),cat si in calitate de cumparatori (de la intreprinderi mari ale industriei alimentare sau de la intreprinderi comerciale cu ridicata). In schimb, pe pietele de monopol si de oligopol, IMM trebuie sa se multumeasca, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, din motivele aratate, cu pozitia de cumparator. Pe pietele de oligopson si monopson, IMM ocupa pozitia de vanzator.

Subcontractarea este forma de relatii dintre marile intreprinderi si IMM care permite acestora din urma sa participe in calitate de vanzatori si pe pietele de monopol si de oligopol. Fara a detine pozitii de monopol sau de oligopol pe pietele respective, IMM - in calitate de furnizori, pe baza de subcontract, de repere, piese, componente, subansamble, servicii ai marilor intreprinderi - detin, intr-un fel, impreuna cu acestea din urma, puterea pe piata, ceea ce le ofera o marja uneori confortabila in negocierea preturilor de vanzare ale bunurilor/serviciilor subcontractate.

4. Barierele la intrarea pe piata

Patrunderea pe o piata a unor noi intreprinderi, mari sau mici, intensifica, evident, concurenta pe piata respectiva, creand probleme suplimentare intreprinderilor deja existente. Este firesc, in aceste conditii, ca intreprinderile aflate pe o piata vizata de intreprinderi din afara ei sa creeze piedici care sa le ingreuneze patrunderea pe piata.

Potrivit lui P. Olsem, "barierele la intrarea pe piata sunt circumstantele sau practicile care permit intreprinderilor aflate pe o piata sa se protejeze contra noilor concurenti'^[3]. Teoria barierelor la intrarea pe o piata a fost elaborata, in a doua jumatate a deceniului al saselea, de J. Bain si completata de P. Sylos - Labini, ea constituind o abordare intr-o viziune noua a teoriei concurentiale ^[4].

Potrivit conceptiei bainiene, concurenta este determinata de conditiile existente pe piata, respectiv de structura acesteia, de comportamentul intreprinderilor aflate pe piata si de performantele lor, elemente care se conditioneaza succesiv conform modelului:

Structuri (S) -> Comportamente (Q) -> Performante (P)

Elementele constitutive ale celor trei termeni ai modelului sunt:

- Structuri - gradul de concentrare a vanzatorilor; gradul de concentrare a cumparatorilor; gradul de diferentiere a produselor; conditiile de intrare pe piata;

- Comportamente - politicile de productie si de pret ale intreprin­derilor de pe piata; mecanismele de interactiune, de confruntare sau de coordonare a politicilor vanzatorilor de pe piata;

- Performante - eficienta activitatii desfasurate de intreprinderi; dimensiunea profitului acestora; ponderea costurilor de comercializare in costurile totale; caracteristicile produsului; realizarile intreprinderilor in materie de inovare a produselor si proceselor (tehnologiilor).

Prin prisma modelului(S) - (C) - (P), autorul citat dezvolta ideea concurentei potentiale, care se alatura celei efective de pe o piata si care se bazeaza pe urmatoarele realitati:

patrunderea unor noi intreprinderi pe o piata este impiedicata de
barierele la intrare existente pe piata respectiva;

intreprinderile noi care au reusit sa patrunda pe piata sunt dezavantajate in raport cu cele existente;

piata prezinta o anumita "vascozitate' care se opune intrarii sau iesirii facile si rapide a intreprinderilor noi care urmaresc obtinerea unor profituri superioare celor inregistrate anterior.

Barierele create prin concurenta in domeniul preturilor sau in afara (nonprice competition) sunt variate si reprezinta obstacole uneori surmontabile, indeosebi pentru IMM:

● reglementari guvernamentale (limitarea importurilor pentru anumite industrii, fixarea la un nivel ridicat a taxelor vamale, mentinerea unor structuri monopoliste sau oligopoliste pe pietele anumitor industrii date fiind importanta acestora si interesul Statului de a mentine mari intreprinderi in industriile respective);

● economiile de scara, bariera care actioneaza in favoarea marilor aderi capabile sa realizeze volumele mari de productie impuse de acest criteriu;

● avantajele de cost, care sunt,de asemenea,de partea prinderilor existente pe o piata;

● potentialul inovational al intreprinderilor existente pe piata;

● diferentierea produselor, forma prin care se fidelizeaza clientii anumite produse existente pe piata, ceea ce impune noilor firme dornice sa intre pe piata efectuarea unor cheltuieli substantiale de cercetare si dezvoltare pentru diferentierea semnificativa a produselor lor fata de cele existente.

J. Bain intrevede si posibilitatile de depasire de catre intreprinderile care incearca patrunderea pe piata a unora dintre barierele la intrare mentionate:

pentru economiile de scara - capacitatea noilor producatori de a avea de la inceput o dimensiune mare (de exemplu, pe piata copiatoarelor de birou pozitia liderului acestei piete, firma XEROX, a fost amenintata de patrunderea altor firme mari din alte industrii - IBM, Kodak, Canon, Minolta);

pentru nivelul ridicat al cheltuielilor de investitii necesare - crearea posibilitatilor de acces al noilor competitori la surse de capital importante;

pentru diferentierea produselor - adoptarea de catre noii competitori a unei politici de diferentiere a produselor cu care incearca sa patrunda pe piata.

Aceste modalitati de depasire a barierelor la intrarea pe o piata nu sunt, evident, la indemana IMM, pentru care raman doua sanse de patrundere pe o piata protejata de bariere:

=> adoptarea unei strategii ofensive proprii, axata pe promovarea intensa a inovarii si concretizata in lansarea unor produse noi, cu functionalitate noua sau extinsa fata de cea a produselor existente, care sa fie rodul unor creatii de Exceptie capabile sa satisfaca la un nivel superior cerintele existente pe piata sau sa genereze cerinte noi (cazul industriei de calculatoare personale);

=> angajarea in relatii de subcontractare cu mari intreprinderi, de care devin dependente, astfel putand fi prezente pe piata a carei penetrare directa nu a fost posibila.

5. Costurile de tranzactie. Internalizarea - externalizarea activitatilor

O cale de analiza a factorilor care determina performantele intreprinderilor in modelul de mai sus este cea oferita de teoria costurilor de tranzactie, care explica ratiunile deciziilor privind internalizarea sau externalizarea unor activitati ale intreprinderilor.

Teoria are la baza ideea de referinta a lui R. Coase potrivit careia intreprinderile dezvolta o organizare interna, in sensul ca atunci cand realizarea unei activitati in afara intreprinderii, deci pe piata, este mai costisitoare decat realizarea ei in intreprindere, aceasta o va internaliza, adica o va desfasura in cadrul ei^[5]. Cu alte cuvinte, intreprinderea substituie coordonarea prin mecanismul preturilor facuta de piata, cu o 'coordonare prin management, adica prin decizia de a internaliza activitatea respectiva.

Coordonarea prin management consta, in opinia lui R. Coase, in favorizarea tranzactiilor care asigura alocarea dorita a resurselor; cand coordonarea este realizata de catre piata, aceasta genereaza costuri pe care intreprinderea le poate evita, organizand desfasurarea activitatii in cadrul ei.

Potrivit acestui autor, functionarea pietei presupune doua categorii de costuri:

- de cunoastere si utilizare a sistemului de preturi (informarea agentilor economici cu privire la conditiile schimburilor de pe piata - cantitatile cerute, cele oferite, preturi, clauze specifice etc. - necesita cheltuieli banesti si de timp);

- de negociere a contractelor (operatiile de negociere si de incheiere a
contractelor genereaza costuri din care o parte este proportionala cu numarul contractelor negociate; asemenea costuri insotesc si negocierile contractelor nefinalizate).

Substituirea de catre intreprindere a pietei, deci a coordonarii prin preturi, inseamna internalizarea tranzactiilor si, deci, economisirea costurilor pe care le-ar genera efectuarea acestor tranzactii pe piata.

Teoria lui R. Coase a fost reluata si dezvoltata de O. Williamson, care a incercat s identifice elementele ce concura la formarea costurilor de tranzactie si sa ofere o baza obiectiva optiunii intre piata si internalizarea ^[6].

In viziunea acestui autor, factorii care determina costurile de tranzactie sunt:

- umani, respectiv

cerintele de informare, care difera in functie de durata la care se refera contractele bilaterale care materializeaza tranzactiile;

rationalitate decizionala la incheierea contractelor,care poate fi completa (contractantii sunt capabili sa anticipeze toate evenimentele ce se vor produce pe parcursul derularii contractului, toate implicatiile acestora, precum si toate raspunsurile pe care le vor da in functie de evenimentele care se vor produce) sau limitata (determinata de imposibilitatea prevederii tuturor evenimentelor care se vor produce, precum si de complexitatea deosebita a mediului a carui cunoastere deplina ar reclama posedarea unui volum imens de informatii; rationalitatea limitata corespunde situatiilor reale din viata economica);

*comportamentele individuale oportuniste, determinate de nevoia satisfacerii interesului individual si care se materializeaza in interpretarea incorecta a unor prevederi contractuale, prezentarea deformata a unor informatii avand legatura cu contractul etc. (evident, impotriva acestor comportamente intreprinderea trebuie sa ia masuri adecvate de a se proteja de riscul cresterii nejustificate a costurilor de tranzactie, constand in: asigurarea unui grad ridicat de substituibilitate a contractantilor; punerea in conditii de concurenta a ofertantilor de bunuri si servicii; prevederea in contracte a unor clauze asiguratorii si de preintampinare a comportamentelor oportuniste; evitarea specializarii prea stricte a personalului propriu sau a achizitionarii unor echipamente prea specializate);

- legati de mediul de actiune al intreprinderii

incertitudinea privind prevederile contractului si efectele in perspectiva ale acestuia, care trebuie redusa prin asigurarea tuturor informatiilor necesare unei evaluari corecte a situatiei prezente si viitoare la care se refera contractul;

numarul de parti angajate in tranzactii, care trebuie sa fie cat mai mare prin plasarea in conditii de concurenta a cat mai multi ofertanti.

Cu toate criticile la care au fost supuse, lucrarile lui R. Coase si O. Williamson ofera un punct solid de sprijin teoretic pentru explicarea factorilor determinanti ai integrarii orizontale si verticale a intreprinderilor, prin ideea lor fundamentala potrivit careia internalizarea tranzactiilor intr-o intreprindere nu se produce decat daca, prin internalizare, costul acestora este inferior celui al pietei.

Internalizarea unor activitati sau chiar intreprinderi se poate produce:

pe orizontala, cand sunt inglobate in structura functionala si organizatorica a unei intreprinderi fie activitati complementare celei de baza care se realizeaza in unitatea respectiva, fie activitati noi pentru aceasta, fie chiar alte intreprinderi prin absorbtie;

pe verticala, cand sunt preluate intr-o intreprindere activitati sau unitati din amontele sau din avalul filierei de productie in care actioneaza intreprinderea in cauza.

Pentru IMM, indeosebi in ceea ce priveste strategia lor de dezvoltare, internalizarea / externalizarea activitatilor prezinta o importanta cu totul particulara. in cazul economiei romanesti, caracterizata prin preponderenta intreprinderilor de mari dimensiuni si dezvoltarea inca redusa a sectorului IMM comparativ cu situatia din tarile dezvoltate, importanta mentionata este sporita de faptul, printre altele, ca intre caile de crestere a competitivitatii se inscriu

* dezmembrarea unei bune parti a intreprinderilor gigantice;       

* reducerea gradului de integrare a fabricatiilor si specializarea mai accentuata a intreprinderilor;

* externalizarea multor activitati complementare si asigurarea finalizarii lor de catre unitati mici si strict specializate.

Aceste cai inseamna tot atatea oportunitati pentru: crearea de noi IMM; orientarea functionala a celor existente si a celor noi; preluarea prin subcontracte a unor activitati de la marile intreprinderi; adancirea Complementaritatii IMM in raport cu marile intreprinderi.

6. Realizarea profitului

Profitul reprezinta un indicator sintetic al performantelor economico - financiare ale intreprinderii, care reflecta eficienta alocarii resurselor utilizate de catre aceasta pentru producerea bunurilor / serviciilor ce ii sunt specifice.

Reprezentand diferenta dintre veniturile V pe care intreprinderea le realizeaza intr-o anumita perioada, de regula un an, si costurile C necesare desfasurarii activitatii sale in aceeasi perioada, profitul este considerat frecvent ca masura cea mai relevanta a rentabilitatii activitatii acelei intreprinderi.

Costurile totale necesare producerii si comercializarii bunurilor/ serviciilor vandute reprezinta suma tuturor resurselor consumate in acest scop. Distinctia care trebuie facuta intre intrarile de resurse pe care le. asigura chiar intreprinderea si cele achizitionate de pe piata conduce la notiunile de costuri implicite si costuri explicite, precum si la cele de cost economic si cost contabil.

Costul economic este expresia baneasca a tuturor intrarilor de resurse intr-o activitate sau intr-o intreprindere in cursul perioadei de referinta, reflectand costul de oportunitate al resurselor consumate, adica valoarea lor in cea mai buna alta utilizare.

Costurile implicite sunt cele ale intrarilor de resurse si servicii neachizitionate de intreprindere de pe piata, deci care cuprind cheltuielile ce nu sunt de natura contractuala. In aceasta categorie sunt cuprinse: remunerarea muncii intreprinzatorului; dobanda capitalului pus la dispozitia intreprinderii de catre intreprinzator sau retinerea in interesul acesteia a profiturilor anterioare; rentele care rezulta din penuria unor active (de exemplu, pamantul) de care dispune intreprinderea si pe care le foloseste in propria activitate (aceste rente sunt echivalente veniturilor obtenabile din inchirierea activelor).

Costurile explicite sunt cele ale intrarilor de resurse si servicii achizitionate de intreprindere de pe piata, deci cuprind cheltuielile de natura contractuala.

Profitul economic se bazeaza pe costurile economice, reprezentand diferenta dintre veniturile totale ale intreprinderii si costul de oportunitate tuturor intrarilor de resurse folosite de intreprindere in cursul perioadei de folosinta.

Profitul contabil se bazeaza pe costurile contabile, incluzand, pe langa profitul economic, si profitul normal, adica partea din costul intreprinderii care nu este cuprinsa in costurile contabile si care reprezinta o masura a costului implicit al resurselor furnizate de proprietarul intreprinderii (vezi figura urmatoare).

Figura 3.1. Schema determinarii profitului economic si profitului contabil

Costurile si veniturile intreprinderii variaza in functie de volumul productiei, existand un anumit volum pentru care profitul este maxim.

In functie de productia zilnica, pentru conducerea intreprinderii este insa dificil sa se determine productia pe o anumita perioada la care sa se maximizeze profitul total, in acest sens analiza marginala dovedindu-se deosebit de utila. Specifice acestei analize sunt notiunile de venit marginal - venitul suplimentar obtinut din vanzarea unei unitati aditionale dintr-un bun, si costul marginal - costul suplimentar al vinderii unei unitati aditionale din bunul respectiv. Profitul marginal reprezinta schimbarea produsa in profitul intreprinderii ca urmare a vanzarii acelei unitati aditionale, schimbare egala cu diferenta dintre venitul marginal aferent unitatii respective si costul ei marginal.

Intreprinderea isi poate spori profitul total pana cand, ca urmare a cresterii cantitatii produse, venitul marginal egaleaza costul marginal; in acel moment profitul marginal devine nul, iar profitul total este maxim intrucat vanzarile aditionale dupa acest punct vor determina scaderea profitului, dupa punctul respectiv, costul marginal incepe sa depaseasca venitul marginal.

Costul marginal ramane elementul cheie in functie de care conducerea intreprinderii decide la ce nivel trebuie sa se situeze cantitatea produsa astfel incat sa se maximizeze profitul. Pentru a prevedea modificarile ce trebuie operate in cantitatea de bunuri oferite pe piata, conducerea urmeaza sa ia ca reper de referinta variatia costului marginal (curba C_m), determinata, la randul ei, de tehnologia utilizata si de preturile resurselor intrate in activitatea de productie