Efectele divortului asupra familiei aflate in divort

Efectele juridice ale divotului cu privire la relatiile personale dintre soti sunt reflectate prin incetarea obligatiei de sprijin moral si de fidelitate, si „fiecare sot se poate recasatori intre ei sau cu alti parteneri. De asemenea, in urma divortului fiecare dintre soti redobandeste numele avut inainte de incheierea casatoriei”.[1]

Din punct de vedere psihologic putem spune ca exista si efecte negative asupra partenerilor, in special in cazul femeilor. Acest lucru ni-l indica numarul crescand al celor care merg la psihiatru sau recurg la alcool. Din patru femei divortate, una este alcoolica. Cazurile de suicid sunt de trei ori mai multe pentru femeile divortate decat in cazul celor casatorite. Se spune ca barbatii sunt mai rezistenti la presiunea psihologica si consecintele divortului. Rezulta ca femeile au reactii opuse. „Barbatul, atunci cand este initiatorul procedurilor de divort, alearga de regula dupa un miraj, o alta femeie care i se pare mai buna, mai potrivita pentru el. El se proiecteaza in viitor cu aceeasi usurinta cu care isi uita trecutu. Femeia, in schimb, nu are resorturi psihologice asemanatoare. Ea este fixata mai mult in trecutul relatiei si mai putin dispusa sa scruteze viitorul relatiei sale”. Ea lucreaza mai curand cu valorile prezentului si adopta de regula o atitudine defensiva. Din aceasta perspectiva femeile par candidate mai probabile la depresie.

Prin divort insa, relatiile conjugale nu se dezintegreaza peste noapte si sentimentul de a fi srans legat de o alta persoana nu pot fi cu usurinta retras si atasat altei persoane. Kitson si colegii au identificat patru itemi care pot fi folositi pentru a maura puterea atasamentului existent la cuplurile divortate. Aceste sunt: „a petrece mult timp pentru a se gandi la fostul partener; intrebarea cu privire la ce face acum el/ea; sentimentul de indoiala ca divortul a avut realmente loc; si sentimentul ca nu va putea trece niciodata peste asta”.[3]

Divortul nu face ca „totul sa se termine”; el altereaza structura familiei si aranjamentele de viata, dar dinamica care conduce la divort persista frecvent si dupa aceasta, iar copiii pot fi atrasi in conflicte familiale mult dupa ce divortul a fost finalizat.

Dupa parerea specialistilor efectele divortului asupra copilului  sunt cea mai traumatizanta forma de dezorganizare a familiei, deoarece acest proces este, de cele mai multe ori ireversibil, „destrama” toata imagine despre lume si viata, despre sine si despre ceilalti.

Din cercetarile indreptate (di ultimii 10-25ani) asupra temei divortului si a influentei acesteia asupra copilului − s-a dovedit ca divortul parintilor si recasatoria parintelui caruia ii este incredintat copilul sunt cele mai frecvente cauze care-i determina pe respectivii parinti sa apeleze la serviciile de psihiatrie infantila sau la alti specialisti. Pentru adulti este adesea foarte dificil sa-i ajute pe copii sa faca fata durerii provocate de separare si divort. Adesea acestea evita discutare deciziilor lor cu copiii, caci ei insisi sunt atat de nervosi si de confuzi. De asemenea, mai pot crede ca isi protejeaza copiii nespunandu-le ce se intampla ca sa nu-i necajeasca. In aceasta situatie copilul se vede eliminat din aria centrului de interes al familiei, nu stie ce se petrece, si reactioneaza. Isi poate pierde increderea in parinti, se simte lipsit de protectia implicita pe care i-o ofereau acestia si se vede pe sine ca abandonat, slab si vulnerabil in fata unei vieti din care a luat cunostinta doar cu partea intunecata. Trauma divortului parintilor este ampla si se poate dezvolta impredictibil. Nici unul din parinsi nu isi recunoaste culpa, fapt care repercuteaza asupra intelegerii pentru copil a propriei situatii. Situatia devine ceva mai dramatica atunci cand copilul este pus sa aleaga: mama sau tata. De multe ori, lucru care se observa adeseori si din practica, copilul va lua partea celui care ii ofera mai mult sau mai concret. Insa, aproape toti copii vor ca parintii lor sa stea impreuna, sau vor sa aiba certitudinea ca nici unul dintre parinti nu i-a abandonat. Aceasta, deoarece, in mod normal, pentru edificarea personalitatii sale, copilul are nevoie de ambii parinti pana la atingerea varstei adulte.

Tulburarile afective si de personalitate generate de ruptura parintilor pot lua la copil si adolescent „forma de gravitate variabila, de la simpla reactie nevrotica pana la procesul psihotic sever:

a)      Diviziunea familiei nucleare reprezinta un reper psihologic major in restructurarea relatiilor familiale. Dezvoltarea copilului se realizeaza prin internalizarea figurii parentale de acelasi sex si „competitie” afectiva cu parintele de sex opus. Atunci cand investitiile afective ale parintilor nu se realizeaza in interiorul cuplului, apare riscul transformarii copilului in obiect de gratificare compensatorie. In locu diadei parentale, familia va fi dominata afectiv de o alta diada (de ex: mama − fiu).

b)      Complementaritatea rolurilor legate de sex ale parintilor reprezinta unul din aspectele cele mai importante in raport cu dezvoltarea normala a personalitatii copilului. Atributele psihologice ale masculinitatii sau feminitatii se structureaza treptat prin imitare si invatare”.[4] De aceea copilul are nevoie de ambii parinti.

In alta ordine de idei, datorita spiritului de imitatie prezent la copii si a faptului ca stilul si mentalitatea din familie actioneza ireversibil asupra caracterului, copiii vor fi dominati (pana la varsta de 7 ani) de caracteristicile psihomorale constituite sub influenta climatului familial. Uneori, sub influenta familiei, apare „fenomenul de opozabilitate in dezvoltarea copilului”.[5] Prin agresare si tensiuni acumulate, copiii vor declansa la un moment dat, fie in adolescenta, fie la varsta adulta o mare cantitate de reactii agresive.

Prin urmare, problemele copiilor proveniti din familii dizolvate in urma divortului sunt foarte complexe, avand un impact psihosocial foarte puternic si cu o mare rezonanta in timp. Adesea acestia prezinta dificultati de adaptare, labilitate emotionala, fragilitate morala, stari de anxietate. Astfel, devin vizibile simptome precum: neliniste generala, insomnie, devieri comportamentale, furt, simptome psihosomatice (dureri stomacale, cefalee, etc.), stari anxioase, nervozitate accentuata, cresterea potentialului agresiv, dependenta, etc.

Simptomele pot deveni din ce in ce mai complexe, copiii cu un parinte absent pot nega realitatile circumstantiale care au generat pierderea si „refuza sa creada ca parintele nu mai este disponobil pentru ei”.[6] Ei se pot bucura de amintirile pe care le au cu parintele respectiv, pot privi poze, scrisori, intr-un mod obsesiv. Pot merge pana intr-acolo incat sunt capabili de orice compromis, numai sa-si vada parintele.

Distragerea, devierea si hiperactivitatea sunt alte reactii comportamentale la pierderea parintelui de care era afectiv legat ca urmare a divortului. Unii incepe sa fie preocupati de problemele celorlalti. Adolescentii folosesc adesea castile casetofonului sau telefonului pentru a umple timpul liber si pentru a-si bloca reactiile interioare. Altii incepe sa recurga la alcool sau droguri, pentru ca adesea ii ajuta sa uite de problemele cauzate de pierderea familiei unite.

O alta consecinta a pierderii lucrului dorit o reprezinta reactia de alarma si panica.

Pentru o eventuala minimalizarii a socului pierderii normalitatii (nu are si el doi parinti cum au ceilalti copii de aceeasi varsta), copiii insisi subliniaza ca au nevoie de informatie si explicatii cu privire la schimbarile din viata lor, de dreptul de a fi ascultati, a se discuta cu ei, ca si de dreptul de a nu fi responsabil pentru deciziile dureroase. Cercetarile in domeniu ( Wallerstein si Kelly, 1980) sugereaza ca modul in care parintii despartiti stapanesc conflictul emotional si restructurarea relatiilor de familie poate fi chiar mai important pentru sanatatea psihologica a copiilor si pentru rezultatele lor la invatatura decat saracia sau conditiile proaste de locuit. Ruttel (1971) a conchis ca raul este produs de tulburarile in relatiile de familie, mai degraba decat separatia in sine. Acest lucru a fost confirmat si de Hetherington, Cox si Cox (1982) prin cercetarea lor empirica: problemele emotionale si comportamentale ale copiilor sunt de obicei asociate cu conflicul parental curent mai degraba decat cu conflictele maritale anterioare.

O intrebare care se naste si genereaza multe contradictii pentru soti si implicatii pentru copii este „Sa spunem sau sa nu spunem copiilor?”. Raspunsul specialistilor va fi cu siguranta afirmativ. Un divort este la fel de onorabil ca si o casatorie. Astfel, tacerea ce se asterne in jurul evenimentului inseamna pentru copil ca divortul „ar fi „o murdarie” sub pretextul ca a fost insotit de suferinta.”

Parintii au nevoie sa-si „ventileze efectele”[7] in contact cu cineva, adica sa-si umaninzeze despartirea, s-o spuna in cuvinte, si sa n-o pastreze in stari depresive de excitare pe care copilul se resimte ca fiind zdruncinarea securitatii parintilor. Atunci este vorba de o refulare, care uneori poate avea dupa divort ca efect conflicte pe care unul sau celalalt dintre fostii soti, precum si copilul le vor resimti cu atat mai intens cu cat, pana atunci, totul a fost pus sub surdina.

Dar cum se poate face comunicarea deciziei de a divorta copiilor, aceasta „ventilare a efectelor”? Adina Baran Pescariu (2004) ofera un ghid in acest sens: explicatia trebuie sa fie simpla si directa, ambii parinti trebuie sa fie prezenti; copiii trebuie sa fie anuntati cu cine si unde vor locui; nu trebuie sa li se faca promisiuni legate de o eventuala conciliere; copiii sa nu fie incurajati sa ia partea unui sau altuia dintre parinti; sa se solicite ajutorul unui specialist in cazul in care copilul nu poate infrunta situatia.

Divortul este o institutie a adultilor, astfel, nu reprezinta cel mai bine interesul copiilor. Nu este surprinzator ca multi suporta consecinte grave in urma divortului parintilor si unele dintre acestea dureaza chiar pana la varsta adulta. Adultii divorteaza unul de celalalt, dar nici un caz de copiii lor, insa pentru acestia din urma perspectiva pare diferita, de cele mai multe ori.