Aspecte problematice ale dezinstitutionalizarii / masurilor alternative la institutionalizare

Institutionalizarea produce o serie de efecte negative asupra copiilor care in final afecteaza sansele acestora de a se integra in societate. Fara a pune in discutie aspectele pozitive ale dezintitutionalizarii, trebuie amintit ca exista si unele riscuri ale acestui proces, cu atat mai mult cu cat se desfasoara intr-un ritm destul de rapid.

Scopul procesului de dezinstitutionalizare trebuie sa fie acela de a imbunatati viata copiilor. Nu trebuie sa se piarda din vedere faptul ca acest proces presupune o serie de schimbari in viata lor, motiv pentru este necesara planificarea in detaliu.

Modul in care se desfasoara procesul ridica probleme: 

• In unele cazuri dezinstitutionalizarea unor copii inseamna transferul lor in alta institutie (fie din aceeasi arie teritoriala, fie din ariile / judetele de provenienta ale copiilor
• Pentru fiecare copil in parte trebuie elaborat un program personalizat, adecvat caracteristicilor si nevoilor de dezvoltare personale, cu accent pe evaluarea starii sociale si medicale, pentru protectie si ingrijire, scolarizare, dezvoltarea aptitudinilor  domestice, instruirea profesionala. Un aspect problematic pare sa fie in continuare educatia pentru viata, desi s-au inregistrat eforturi remarcabile in acest sens.
• Reintegrarea copiilor in familie a fost facuta adesea fara o evaluare atenta prealabila a posibilitatilor (materiale dar si emotionale) acesteia de a face fata situatiei. Familiile care au copii in centre de plasament se confrunta adesea cu o stare de saracie cronica. Ajutoarele materiale oferite pe o perioada de cateva luni nu reusesc sa dezvolte capacitatile familiei de a face fata reintegrarii copilului. In unele situatii copiii ar putea fi supusi unor conditii improprii dezvoltarii, unor rele tratamente sau expusi la diferite forme de abuz si neglijare.
• Serviciile de pregatire a (re)integrarii copilului sufera lacune, consilierea familiei dar si a copilului desfasurandu-se uneori la un nivel superficial. Interviurile au evidentiat faptul ca foarte multi dintre beneficiarii serviciilor de consiliere nu constientizeaza importanta lor si nici chiar existenta acestora ca servicii, nu le percep ca un ajutor din partea institutiilor implicate. Activitatea viitoare ar trebui sa se centreze pe identificarea modalitatilor prin care existenta si necesitatea serviciilor de acest tip sa fie constientizate de beneficiari. 
• In cele mai multe cazuri programul de prevenire se desfasoara sub forma sustinerii materiale (insuficiente si pe perioade scurte de timp), fara a fi completata de suportul in servicii
• Sistemul de servicii de asistenta sociala in familie si in comunitate de prevenire a abandonului, de asigurare a reintegrarii in familie, de monitorizare a copiilor reintegrati este insuficient dezvoltat
• Imbunatatirea continua a conditiilor de viata din institutii, mai ales in cadrul celor de tip familial a generat o situatie paradoxala: in anumite cazuri, conditiile din centrele de plasament depasesc conditiile pe care le-ar putea oferi o familie modesta (nu saraca), tentatia institutionalizarii copilului fiind in acest caz foarte mare. Mai mult, nici copiii – cu atat mai mult cu cat este vorba de copii de varsta mai mare – nu vor sa paraseasca institutia de ocrotire, aceasta fiind in reprezentarea lor, cat si a familiilor lor, un internat care le ofera conditiile pe care nu le pot avea acasa.

• Situatia adoptiei continua sa fie problematica: campaniile de promovare a adoptiei nationale se opresc la nivelul atitudinal. Procedurile juridice raman complicate, ca si barierele institutionale. 
• Procesul dezinstitutionalizarii a vizat in special copiii de varste mici. Numarul copiilor institutionalizati de varste mai mari (10 – 14 ani) ramane la un nivel ridicat, fiind mai greu adoptati sau plasati la asistenti maternali. Pentru acestia sunt necesare alte masuri: pregatirea socio-profesionala, integrarea pe piata muncii, integrarea in comunitate. Grupul tinerilor de 18 ani care trebuie sa paraseasca institutiile de ocrotire reprezinta o problema elocventa in acest sens.
• Serviciile de dezvoltare a participarii sociale sunt insuficient dezvoltate si diversificate. Copilul trebuie sa beneficieze de consultarea si implicarea lui activa, de informarea asupra drepturilor si obligatiilor sale, exprimarea libera, promovarea accesului la serviciile publice, etc.
• Monitorizarea se incadreaza in obiectivele prioritare ale procesului, fiind unul dintre cele mai importante instrumente de lucru prin care pot fi anticipate si analizate  potentialele probleme. Ca obstacol, trebuie insa mentionata perceptia monitorizarii si evaluarii ca mecanisme de control mai mult decat instrumente de management. In consecinta, schimbarea acestei “culturi a inspectiei de la centru” ar trebui sa reprezinta o prioritate.