Consilierea si terapia de cuplu si familie

Consilierea si terapia de cuplu si de familie fac parte din acele tipuri de interventii cu scop de asistare psihologica a cupurilor si familiilor aflate in impas, care imbina o anumita orientare teoretica cu un set de metode si tehnici specifice de interentie. Diferenta dintre ele, desi nu toti autorii considera acest lucru, consta in formularea scopului, durata, efectele lor :

Consilierea are un scop limitat la o singura problema. Aceasta problema poate fi: 1. a cuplului, cum ar fi relatiile cu familiile de origine ale partenerilor, sau comunicarea emotiilor negative; 2. a familiei, cum ar fi intelegerea reactiilor copilului la intrarea in pubertate. In consecinta, consilierea dureaza mai putin, iar efectele sunt de cele mai multe ori la acea problema.

Terapia are ca scop restructurarea interactiunii psihologice dintre membrii cuplului sau familiei, cu scopul functionarii mai bune a relatiilor dintre ei. De aceea, de regula, dureaza mai mult ca timp, iar efectele sunt pe multiple planuri, data fiind restructurarea cuplului sau familiei.

Merita mentionat ca, desi multa lume considera altfel, nici consilierea si nici terapia de cuplu nu presupun ca cei doi parteneri sa ramana impreuna sau, dimpotriva, sa se desparta. Scopul este de cele mai multe ori clarificarea relatiilor, a resurselor si barajelor relationale, si va continua atata vreme cat cei doi parteneri doresc acest lucru. Unul dintre scopurile consilierii si terapiei maritale este modelarea stilurilor nepotrivite de comunicare si relationare dintre cei doi parteneri si obtinerea unor stiluri noi si eficiente. Acest lucru se obtine prin clarificarea si itelegerea dintre cei doi a propriului comportament. Inevitabil, cand intram intr-o relatie intima, ne sunt puse la incercare vechile modalitati de comportament pe care le foloseam zi de zi. Acum insa, ele nu ne mai sunt de folos, deoarece ele erau eficiente doar pentru noi si eventual pentru familia din care provenim. Cand doi oameni traiesc impreuna se imbina defapt doua tipuri de conceptii despre viata de cuplu si familie, fapt care, de cele mai multe ori, da nastere la cele mai multe tensiuni si conflicte, fiecare crezand ca modul sau de actiune este cel mai ptrivit. Astfel, consilierul are rol de ghid si, in acelasi timp, de oglinda neutra a ceea ce se inampla intre parteneri. Consilierul va ajuta cuplul sa isi mobilizeze resursele, calitatile, petru a stimula punctele lor tari, astfel incat sa gaseasca impreuna cat mai multe solutii reale si posibile la dificultatile cu care se confrunta.

Terapia de familie nu presupune neaparat prezenta in terapie a tuturor membrilor familiei decat daca interventia este de asa natura incat solicita acest fapt. De regula, o parte din membrii familiei participa la sedinta, dar scopul fiecarei interventii vizeaza familia ca intreg.

Terapia sistemica (M. Bowen) are ca scop :

- ajuta membrii familiei sa gaseasca problema pentru a se confrunta cu ea si a explora propriile lor roluri din cadrul familiei;

- stimuleaya capacitatile parintilor de a+si gestiona propria anxietate, pentru a deveni mai capabili sa se ocupe de comportamentul copiilor;

- fortifica nivelul functionarii emotionale a cuplului;

- imbunatateste concentrarea;

- diminueaza reactivitatea emotionala;

- modifica pattern-urile disfunctionale (terapia maritala).

Terapia sistemica se realizeaza prin urmatoarele tehnici: genogramele, terapia de familie multipla, experimentele relationale, triunghiul terapiei, antrenarea, „poyitia EU’’, povestile de inlocuire si se asteapta urmatoarele rezultate:

- explica emotionalitatea si cum sa ne deplasam spre un autocontrol matur;

- centrata pe individ si relatia sa cu familia sa extinsa, neglijand familia nuceara;

- nu poate fi considerata adevarata sau falsa, ci folositoare sau nefolositoare;

- teoriile sistematice sunt suficient de specifice pentru a asigura strategii clare de tratament.

Terapia strategica are ca scop:

- schimbarea raspunsurilor comportamentale ale oamenilor la problemele lor;

- reorganizeza structural familia, in special ierarhia acesteia si granitele intergenerationale;

- se focalizeaza asupra problemei;

Aceasta terapie se realizeaza prin tehnici contraintuitive (interventii paradoxale), folosirea directivelor , reformularea simptomului, incercarile grele, conotatia pozitiva, ritualurile, tehnica intrebarii circulare, iar ca rezultat are fi scopul terapeutic clar. S-a constatat ca aceasta terapie este eficienta in tratarea grupurilor de delincventi, tratarea adictiilor de heroina.

Terapia structurala schimba structura familiei, faciliteaza cresterea sistemului pentru a rezolva simptomele, incurajeaza cresterea personala, pastrand si sprijinul reciproc al familiei, diferentiaza indivizii si subsistemele prin intarirea granitelor din jurul lor. Se realizeza prin alaturarea si acomodarea indivizilor, lucrul cu interactiunea, diagosticul structural, scoaterea in evidenta si modificarea interactiunilor, formarea competetelor, stabilirea granitelor, dezechilibrul. Rezultatelor acestor terapii sunt: reducerea interactiunilor negative, a conflictelor dintre adolescenti in tratamentul tulburarilor adolescentei. Este eficienta in cazul copiilor cu boala psihomatica severa, in cazul anorexiei nervoase si in tratamentul astmaticilor psihomatici.

Terapia experientiala stimuleaza cresterea personala si se realizeaza prin urmatoarele tehnici:sculptura familiei, coregrafia, interviurile papusii familiei, desenele familiei, jocul de rol. Rezultatele acesteia fiind centrarea pe individ si pe experienta sa personala, vazuta atat ca avantaj, cat si ca dezavantaj.

Terapia psihanalitica elibereaza membrii familiei de restrictiile inconstiente si incurajeaza separarea, individualizarea, diferentierea prin ascultare, empatie, interpretare, neutralitate analitica.

Terapia cognitiv-comportamentala elimina comportamentul nedorit si intareste alternativele pozitive, asa cum sunt definite de familie, determina invatarea deprinderilor de comunicare si de rezolvare a problemelor si se realizeaza prin principiul Premack, time-out si contractarea inamplatoare. Rezultatele acestei terapii justica forta si slabiciunea acestor abordari, este focalizata asupra modificarii consecintelor comportamentelor problema si este forma cea mai atent studiata a tratamentului familiei.

Terapia narativa ajuta oamenii sa se separe ei insisi de povestile saturate de problema pentru a deschide un spatiu unor vederi noi si mai constructive despre ei insisi. Tehnicile folosite sunt externalizarea (persoana nu este problema), cine este responsabilul- persoana sau problema, citirea printre randurile povestii - problemei, rescrierea intregii povesti, intarirea noii povesti, demolarea ipotezelor culturale distructive. Abordarea narativa respinge modelul cibernetic si nu tine cont nici de caracteristicile definitorii ale terapiei de familie. Baza constructionalist-sociala a terapiei da abordarii o forma politica si nu subliniaza dinamica si conflictele de familie.

Terapia centrata pe solutie rezolva dificultatile prezentate prin ajutarea clientilor sa faca ceva diferit (in asa fel incat sa devina mai satisfacuti de vietile lor), ii ajuta sa vorbeasca nu numia despre problema, cat si despre solutie. Tehnicile de realizare ale acestei terapii sunt formularea sarcinii din prima sedinta, intrebarea de exceptie, intrebarea miracol, intrebarile gradate si complimentele, avand ca rezultat rezolvarea cazului in timp scurt. Acest tip de terapie este popular in lumea psihoterapiei, fiind considerata simplista.

Educatia pentru viata de familie si petru viata sexuala, consilierea si terapia de cuplu si familie reprezinta azi niste necesitati datorate numarului mare de divorturi, separari, schimbari de mentalitate, cu privire la rolul femeii si al barbatului in noua societate, a numeroaselor cazuri de sarcini adolescentine si copii nascuti si abandonati etc.

Ca psihologi, avem datoria de a ne implica acitv in cresterea gradului de constientizare a acestei nevoi si a oportunitatii pe care educatia si consilierea le ofera pentru imbunatatirea relatiilor din cadrul familiei si pentru o mai buna dezvoltare si evolutie personala si familiala. Alaturi de noi, medici, asistenti sociali, parinti, profesori, toti pot contribui la acest efort de educare. Iar atunci cand educatia nu mai este efcienta, consilierea si terapia pot aduce imbunatatiri considerabile in relatiile familiale. Exista mai multe orientari terapeutice: sistematica, structurala, experientiala, strategica, narativa, psihanalitica, centrata pe solutie, cognitiv-comportamentala, fiecare fiind eficienta, dar, ca intotdeauna, succesul terapeutic depinde de gradul de implicare al familiei si de disponibilitatea ei pentru schimbare, pentru restructurare.

Consilierea de cuplu si familie este forma teoretica si metodologica de asistare psihologica a cuplurilor si familiilor aflate in impas, cu scop bine precizat si limitat la o problema, de scurta durata si efect de rezolvare a problemei avute.

Educatia pentru viata de familie este interventia informativ formativa, cu scopul imbunatatirii calitatii vietii de familie. Se adreseaza indeosebi adolescentilor si tinerilor.

Educatia sexuala este interventia informativ-formativa, cu scopul obtinerii unui bun control al impulsului sexual, a unei satisfactii sexuale si al unei responsabilitati cu privire la desfasurarea vietii sexuale.

Terapia de cuplu si familie este forma teoretica si metodologica de asistare psihologica a cuplurilor si familiilor aflate in impas cu scop de restructurare a cuplului sau familiei, cu durata variabila si efect de imbunatatire a functionarii de ansamblu al cuplului sau familiei.

Lucrare: Teorii privind consumul de alcool Document online: Religiile originare ale lumii - totemism si animism, iudaism, crestinism si religie islamica

Metaanaliza relatiei de cuplu

E minunat sa simti cum plange cerul, Sa gusti din toate fructele amagirii, Sa poti sa-ti depasesti patrulaterul Acelei umbre vechi a disperarii.

Momente de incercare

„Viata in doi' este cel mai fascinant „domeniu de studiu', nu numai pentru psihologii avizati, cat si pentru „omul de rand', care in fiecare etapa a existentei sale se confrunta cu probleme, dificultati, suferinte generate de o comunicare defectuoasa in familie - acel loc minunat ce ar trebui sa constituie adevarata pavaza impotriva greutatilor vietii. Vine o vreme cand grijile serviciului, mai ales in actuala si acuta lupta pentru ceea ce simbolic - si nu numai! - numim supravietuire, demascarea mirajelor copilariei si pierderea parintilor sunt dramatic resimtite. Fiecaruia i se pare ca daca ar exista „retete', daca s-ar scrie in carti cum sa-ti pastrezi partenerul(a), cum dragostea sa dainuie vesnic - casatoria si aderarea la statutul de familist ar fi mai simple. Unicitatea noastra structurala, morala, cognitiva si emotionala ne face sa receptam diferit trecerea anilor, dar dincolo de aceasta exista o relativa ciclicitate fireasca, mutuala, traversata oarecum universal si fara exceptii, de acea entitate spirituala nou creata si veche ca Biblia insasi, numita cuplu.

Daca in prima perioada familia reprezenta „cuibul de dragoste' ce amesteca aura eroilor din romane cu frenezia acuplarii si suficienta unuia in raport cu celalalt, acum se accentueaza rolul terapeutic al acesteia, de suport afectiv si mutual. Desi aparent ar putea parea o consolidare, o trecere la asimilare, aceasta este cea mai fragila etapa in ceea ce priveste aparitia unor posibile tulburari in dinamica vietii intime, fiind major incriminate necazurile exterioare, grefate pe labilitatea emotionala - nu atat a fiecaruia, cat a cuplului in ansamblu (I. Mitrofan si N. Mitrofan).

Daca unul dintre parteneri clacheaza in domeniul sexual, iar celalalt din greseala sau - ceea ce ar fi si mai rau - din indiferenta ii arunca o aluzie legata de brutalul „nu ai reusit', imediat se vor face simtite nemultumiri si insatisfactii. Nereusita se accentueaza, caci apare ideea „nici macar asta nu mai merge; nu mai sunt bun de nimic; nu putem depasi aceasta situatie'. Problemele pot fi atat de grave, incat sistarea comunicarii sa genereze un divort emotional ce poate persista multa vreme.

Pot aparea aspecte supraadaugate ce vor eroda teritoriul slab al intimitatii. Mult mai frecvent decat inainte apar rezultatele nocive ale suprapopularii spatiului in care cuplul isi desfasoara viata. inainte, efectele locuirii cu parintii - de acum, la varsta a treia - nu se faceau simtite, deoarece persista inca mirajul copilariei cu ideea de a fi ocrotiti si ajutati. E minunat sa fii visator, dar realitatea nu se lasa parasita: fericirii de a fi ajutat (in cazul ideal in care nu exista traditionalele neintelegeri intre generatii sau conflictele dintre soacra si nora, respectiv ginere) i se substituie orgoliul de a nu fi putut obtine o casa „a noastra si numai a noastra'. Aceasta dorinta devine substitutul celei de mentinere a uniunii cuplului, ca si cum peretii exteriori ar fi un fel de atele simbolice pentru aripile rupte, mai ales ca totul se intampla fara a sti exact punctul de pornire.

Intimitatea psihologica scade cand creste curiozitatea celorlalti membri ai familiei, mai ales ca cei in varsta - neputand renunta la rolul de parinti - vor incerca sa caute mereu vinovatul care, bineinteles, va fi intotdeauna celalalt, nu propriul copil, ce nu poate gresi si are intotdeauna dreptate. Cei doi - de acum maturi, uneori avand chiar copii la varsta adolescentei - sunt stresati sa fie vazuti „facand pe indragostitii', mai ales ca exista si convingerea nefondata, conform careia „e rusine la varsta noastra!'.

Temandu-se de a nu oferi celor „mici' exemplele „negative' ale gesturilor tandre, desi necesare si firesti, ajung sa-si perceapa orice incercare de reapropiere fizica drept o culpa.

Dragostea dezinteresata a tineretii este umbrita acum de preocuparea pentru resursele financiare, pe de-o parte, din orgoliu, pe de alta - acumularea bunurilor materiale fiind ceva ce atenueaza durerea inconstienta provocata de trecerea anilor si pierderea vitalitatii. Este adevarat ca in basmele copilariei, o data cu trecerea timpului, omul devine mai intelept, bucurandu-se de ceea ce a lasat in urma, dar in real, intalnim consum energetic si acea nevoie de a strange, ce se substituie dorintei de a deveni.

Indiferent daca la inceputul relatiei cuplul a fost constituit pe cooperare sau pe „concurenta' - vazute in sensul pozitiv al termenilor -, acum se accentueaza competitivitatea si se derepreseaza nevoia latenta de a domina, aruncarea acelui „am reusit in viata mai bine decat tine' fiind fatal pentru instalarea unei tulburari in homeostazia cuplului. Se acumuleaza agresivitate, resentimente, anxietate, disimulare si critici nejustificate. Se adauga regretul neatingerii unor standarde aspirationale, ce din start au fost alese disproportionat, atunci cand excesul de putere al adolescentei facea ca ele sa para accesibile (I. Mitrofan si N. Mitrofan). Angajarea in aceasta lupta pentru obtinerea identificarii cu idealul este ea insasi cheltuitoare - in mod nenecesar - de energie. Exprima inca imaturitatea primilor ani de convietuire, caci aderarea la modele implica o anumita restructurare a firii celuilalt. Exista o corelatie biunivoca intre incapacitatea de a parcurge firesc perioade de asimilare si erodarea intimitatii sexual-afective, o data cu pierderea acesteia distrugandu-se si securitatea mutuala.

Functia securizanta a casatoriei

Indiferent de varsta, cautam asiduu un raspuns la intrebarea: „Ce inseamna casatoria?'. Se spune ca ceea ce a selectat natura este perfect „e in legea firii'.., „asa trebuie sa fie' „vine vremea cand', mergand pana la explicatii irationale, de tipul „saptamana oarba'. La baza oricarui act uman exista motivatia. Este interesant sa patrundem in „hatisul' ideilor-forta ale inconstientului nostru, spre a afla ce inseamna acea expresie din batrani „ce e al tau e pus deoparte'.

Ramanem stupefiati cand aflam ca prietenii nostri, cu care ieri am fost in concediu si totul mergea perfect, maine divorteaza. Si ne miram cand cupluri ce te astepti sa se separe dupa fiecare noua cearta, merg inainte si, parca in ciuda tuturor, ii vezi realizand ceva impreuna. Vrem explicatii si nu stim unde sa le cautam. Atunci, resimtim anxiogen ceea ce li se intampla celor din jur. Frica te face sa te aperi. Cautam acut solutii securizante. Societatea in sine, cu capcanele si mirajele lumii moderne, libertine, „deschise', ne face sa ne simtim neaparati.

Obisnuinta

Miturile unei casnicii fericite

Amintindu-ne maxima lui Anaxarh - „nori liquet, nilpotius' (nimic nu e sigur, nimic nu exista mai degraba) - ne dam seama ca sub acest semn se situeaza viata psihica la nivel constient. Psihologii, filozofii si chiar oamenii de rand, mai cu seama batranii, care cred ca au cunoscut si au trait totul, vorbesc cu acea superioritate caracteristica despre experientele umane: „ce e vai ca valul trece'. intreaga epoca moderna postuleaza RATIUNEA ca principiu gata demonstrat, ce poate stapani instinctele in orice moment si este evocat acel „trebuie', care nu reprezinta altceva decat un aspect particular al unui Supra-Eu puternic. Exista teama fiecaruia ca nu cumva sa fi iesit, in vreun fel, din „limite'; in conditiile lumii moderne, „a fi constient' devine sinonim cu „a fi rational'. Ar fi absurd sa transformam o pledoarie pentru normalitate intr-o pledoarie exclusiv pentru realitate! in ceea ce priveste viata de cuplu, unu plus unu nu trebuie sa faca niciodata doi, caci atunci ne aflam pe teritoriul instrainarii, al lipsei de iubire (I. Mitrofan si N. Mitrofan, 1994).

Singurul lucru adevarat in ceea ce priveste existenta ramane incertitudinea (a nu se intelege nesiguranta!). Judecata morala, ratiunea sau dezvoltarea, sub orice aspect, se bazeaza pe acest apriorism. Exista o frica acuta ca nu cumva „maine' sa te faca sa regreti decizia zilei de azi.

Ne invaluie o circumspectie de fond, ce actioneaza la limita constientei - discret, dar suficient; oamenii se tem de „definitiv', in orice relatie interumana se incearca „o portita', se cauta peste tot drumuri, variante, caci, dincolo de ratiune, intuitia ramane un indicator fidel al operatorului logic constient „POATE'. Eu-ri fragile, grefate pe incertitudinea existentiala de fond, penduleaza intre „se poate' si „s-ar putea', traductorul fidel al acestor personalitati NEDEFINITE ramanand afectivitatea lor, sub variatele ei aspecte.

Incercand sa analizam bine cunoscuta „obisnuinta' aparuta dupa cativa ani de casnicie, ajungem la ideea ca este necesara, intre anumite limite, atunci cand exprima aspectul acomodarii mutuale, fiind un feedback prin asigurarea consensului valoric, atitudinal si motivational al homeostaziei emotionale a cuplului.

Sub aspectele ei negative, se comuta de la dezvoltarea data de exercitarea rolului conjugal spre pierderea autonomiei. Este greu de stabilit cauzalitatea autentica si, anume, daca obisnuinta in cadrul cuplului genereaza structuri de personalitate dependente sau daca personalitatile dependente sunt cele ce cad cu usurinta in mirajul dat de aspectele pozitive ale acomodarii. O astfel de fire omite beneficul inedit in viata de cuplu, temandu-se de imprevizibil, creandu-si din obisnuinta o pavaza pentru viabilitatea relatiei. Orice minima problema aparuta pe acest fond este consecinta desincronizarii partenerilor, iar daca exista si motive latente in inconstientul unuia dintre cei doi, se ajunge pana la stagnarea dezvoltarii acestuia, caci tulburarea in fluxul relational reactiveaza aspecte obscure refulate.

Pe plan constient, cauza direct sesizata de partener se formuleaza de tipul: „monotonia, rutina, inflexibilitatea CELUILALT'. Si astfel, mica problema aparuta in cuplu trimite direct la nesatisfacerea unei nevoi inconstiente de securitate.

In acelasi timp, exista si o frica a celor doi de maturizare. Obisnuinta satisface trebuinta de siguranta intr-un mod deformat, si anume: „mai bine intr-un iad cunoscut, decat in necunoscut'. in profunzime, exista teama de a nu fi capabili de adaptare sau, din contra, frica de schimbare radicala. Familia are nevoie de ideea obisnuintei, caci dincolo de posibila imaturitate a celor doi exista fragilitatea diadei - astfel, frecventele neintelegeri aparute arata ca acest cuplu exisja; faptul ca are probleme exprima, totusi, fiintarea lui ca structura; de aici, mai este un singur pas pana cand partenerii ajung sa creada ca rezolvarea unei mici neintelegeri este singura ratiune de coabitare (dupa I. Mitrofan si N. Mitrofan). in subsidiar, regasim dorinta unuia de a „castiga' in mica disputa, de a avea dreptate cu orice pret. Este deci vorba despre o forma deghizata de autoconfirmare ce, de la nivel individual inconstient, perturba motivatia casatoriei.

In afara factorilor de sorginte individuala inconstienta mai sunt si altii impotriva carora (desi constientizati) este greu de luptat, anticiparea si predictia lor fiind extrem de redusa.

Pe de-o parte, este vizat modelul diadei parintilor, care exprima aspectul superior si matur ce urmeaza rezolvarii problemelor copilariei, acel „a nu distruge iubirile' aparent divergente ale perioadei infantile, ci a le integra, imprimandu-le un sens -respectul si veneratia fata de cuplul parental, caci ele reprezinta reminiscente ale mecanismului de identificare. in virtutea acestei idei, unul dintre parteneri doreste sa asimileze in cadrul familiei sale un aspect, o caracteristica, un atribut si sa-si transforme propriul cuplu pe baza respectivului model.

Pe de alta parte, este vorba de expectatiile in raport cu partenerul, expectatii ce se constituie treptat, pornind de la formele involuntare ale reveriei diurne si terminand cu imaginatia creatoare ce vizeaza constructia drumului propriu de viata. Aceste aspecte ce intra in alcatuirea complexului motivational al personalitatii, desi sunt exprimari ale unui EU matur, integreaza dorinte uitate ale copilariei. Aura de mister si hiperputere imprumutata de la personajele cu rol odinioara marcant poate crea tulburari la orice nivel al afectivitatii, la intalnirea cu realitatea si cu realul partener.

„Miturile' unei casatorii fericite sunt de fapt standarde, ca niste obstacole mult prea inalte pe care si le fixeaza partenerii, ulterior traind cu esecul neatingerii lor. Ele sunt alimentate de dorintele nesatisfacute ce apar proiectate la adolescenta ca aspiratii necesare, pastrandu-si de fapt continutul fantasmatic. Le este cunoscuta valoarea disfunctionala, deoarece, desi sunt percepute constient, actioneaza la limita cu subconstientul, avand valenta nevrotogena prin caracterul lor persuasiv.

O alta cauza a insuccesului unei relatii este ideea unuia dintre cei doi, conform careia exista „unul si numai unul'din posibilii parteneri cu care viata, in ansamblul ei, ar fi reusita. Din pacate, aceasta cautare devine un scop in sine, nu doar un mijloc pentru atingerea fericirii, exagerandu-se rolul personal, omitandu-se faptul ca implinirea este rodul stradaniilor ambilor parteneri, nu rezultatul unui copilaresc „vreau'.

Uneori, la aparitia unei probleme in cuplu poate contribui si convingerea cuiva ca el este deosebit; fiecare individ, odata ajuns la maturitate, are senzatia ca nimeni nu mai poate iubi cum iubeste el, ca nimeni nu mai are aceeasi capacitate de a (se) darui. Este gresita credinta conform careia aceasta este premisa suficienta pentru trainicia legaturii si pentru siguranta eradicarii neintelegerilor. Dincolo de o anumita limita, aceasta convingere poate induce disfunctionalitati, deoarece ca un aspect al Eu-lui in cauza se contureaza egoismul.

Ideea poate fi transpusa la nivelul familiei; partenerul in cauza percepe cuplul ca „intangibil' in raport cu fluctuatiile drumului vietii. Se contureaza o personalitate narcisica: „eu sunt deosebit, eu nu pot gresi si, daca te iubesc, asta te face special(a)'. Este un fel de negare a realitatii si a problemelor autentice de la care nimeni nu se poate sustrage. Daca aura de imuabilitate nu este perfecta, in mintea celui in cauza apare „necesitatea' schimbarii partenerului. Pana la un punct, celalalt poate fi cuprins in acest miraj al idealitatii „in doi', dar chiar daca este vorba de o personalitate dependenta, aceasta nu accepta automat si transformarea sa. Atata vreme cat „resursele rabdarii' permit, exista aspectul de falsa liniste, de calm aparent.

Ca epilog putem aminti ca atractia irezistibila sau timiditatea, nevoia inconstienta de valorizare sau agresivitatea fata de partener(a) in formele ei mascate exprima experiente uitate, perceptii subliminale. Tot ce poate fi dureros isi are explicatia in UMBRA, ca latura „perfida' a personalitatii, pe care fiecare incearca sa o ascunda.

Dragostea perpetua

Plafonarea afectiva este bine cunoscuta in familie - atat cu aspectele ei pozitive - „ne cunoastem de-o viata'- cat si cu cele negative - „nu mai astept nimic nou de la celalalt'. Trebuie sa nu uitam niciodata ca, desi putine cupluri ajung sa afirme precum Adam la mormantul Evei, „acolo unde este ea acolo este raiul' (Mark Twain), totusi „dragostea se poate atenua, dar niciodata nu moare'.

Este o forma deghizata a sadismului sa dispretuiesti ceea ce ai iubit candva.

Adevarata maturitate presupune sa nu razi de ceea ce ai stimat, caci in acea iubire s-a pierdut, s-a mistuit o parte din tine. E ca si cum te-ai amuza de o ipostaza a ta, aceea de copil nedefinit, ce frizeaza puritatea apriorica. Exista o teama anticipativa, amestecata cu o dorinta refulata de respingere si rejectare, frica unui esec afectiv relational - ce se programeaza.

La sfarsitul unei relatii, nimic nu moare, doar ca aspectele pozitive sunt ingropate in favoarea orgoliilor si a instinctului de razbunare. Sexul insusi ajunge un mijloc de razbunare.

Atasamentul platonic nu exista decat la nivel absolut. in real, dragostea matura nu apare decat o data cu deplina cunoastere a celuilalt si nu te poti plictisi de un partener pe care il iubesti, caci trecerea anilor si modificarile fiziologice varstei nu pot modifica si sufletul, care ramane tanar, antrenat de descoperirea evolutiei in doi.

Indiferent de decizia rationala de a rupe orice punte de legatura cu amintirile ce salasluiesc in ascunsul sufletului, dragostea stie cum sa-si faca simtite radacinile, caci „daca Dumnezeu pazeste cetatea, in zadar se zbat muritorii'.

Minciuna

Protectie? Gelozie? Tradare?

In fiecare din noi exista, aparent sub forme cat mai inofensive, ideea „pozitiei privilegiate' in cuplu. Si, pentru a avea control asupra evenimentelor vietii, trebuie sa stii si sa cunosti cat mai multe despre partener. Din acest punct de vedere, orice lucru ascuns de celalalt, de multe ori cu scop protector, oricat de minor ar fi, te situeaza imediat in „deficit informational'.

De aici decurg frustrarile insotite de sentimentul singuratatii, izolarea, blocarea comunicarii afective, ruperea puntilor emotionale „nu mi-a spus', „ma crede un copil', „nu a avut incredere in mine' - sintagme destule pentru fragilizarea emotionala a unei personalitati nehotarate intre „a domina' si „a fi dominata'.

Cu atat mai rau se intampla lucrurile cand unul din parteneri ascunde „o aventura' sau o relatie paralela de mai lunga durata.

Exista o intreaga literatura tesuta in jurul „celebrelor' cuvinte: „m-ai mintit!'. Oamenii reactioneaza diferit, iar conotatiile si „auxiliarele' cuvantului „minciuna' au o paleta larga de exprimare de la „mda'-ul, cu multe subintelesuri, la idei intretaiate haotic de tipul: „mi-a ajuns', „s-a sfarsit', „niciodata', „tradare', „suicid' Undeva, s-a creat o rana ce va lacrima mereu spre aducere-aminte. „Eu pot sa iert, dar nu pot sa uit' - rasuna constient sau nu in fiecare. intrebarea fireasca este: „in sufletul cui este o rana mai mare?'.

Suntem obisnuiti sa gandim ca cel ce minte este rau, cu agresivitate latenta, meschin, poate chiar machiavelic, uzeaza de subterfugii cu inteligenta diabolica, este „lipsit de suflet', inuman, raneste cu buna stiinta si savureaza durerea. Oare minciuna loveste atat de tare incat sa indreptateasca o asemenea caracterizare?

Ce-ar fi sa privim putin reversul medaliei? Aproape intotdeauna „a minti' inseamna o treapta peste „a ascunde', iar „a ascunde' decurge logic din „am gresit'. Gelozia ne prinde, nu de putine ori, in mrejele ei, „sfatuindu-ne' la lucruri de care nu ne credeam capabili: ,,o (il) voi urmari', „trebuie sa aflu', „simt ca ma insala' Si toate astea, pentru ca valul iubirii s-a amprentat de ideea posibilei minciuni.

Un om care minte, ascunde sau „se ascunde' de explicatii este de fapt presat de ideea optiunii este neincrezator in propriul Eu si in propriile decizii, temator de trecut, dar si de viitor. Exprima de fapt un neputincios in fata sentimentelor, prea slab pentru a da piept cu viata, vrand sa prelungeasca la nesfarsit clipa prezenta. Nu este, oare, aceasta o rana mai mare? Este inutil a-l forta „sa marturiseasca', deoarece, din pacate, mai devreme sau mai tarziu, broderia de minciuni se va rupe sub majora greutate a vinovatiei.

Autoritatea - o cale de evolutie?

Exista situatii in care cauzalitatea autentica a neintelegerilor familiale este atat de incorsetata in substitutii inconstiente, incat cel in cauza, mai ales in virtutea unor „jocuri' ce amintesc de fixatiile infantile, nu se plange de starea lui psihica. El rupe aceasta problema de restul dinamicii intrapsihice si, fie ca o accentueaza, tie ca o diminueaza prin rationalizari constiente, are tendinta de a-si compartimenta propria viata in speranta de a-si gasi alte puncte de echilibru.

Ca exemplu putem da sotia autoritara, care de fapt nu-si accepta autenticul rol de sotie, ci doar pe acela de autoritara.

in planul intimitatii, ea sufera adanc de frigiditate, prezentand un comportament erotico-afectiv limitat. Sotul, cu o structura de personalitate total imatura, joaca partial rolul unui Don Juan, fiind in permanenta cautare a unei noi partenere, dar in cazul unui esec, el se intoarce si ii povesteste tot ce i-a facut aceasta noua femeie, aparuta in viata sa - cum i-a cheltuit banii, cum l-a dezamagit si cum „tu, mami, esti singura care ma intelegi'. Sotia, avand la baza o puternica neacceptare a roiului feminin, „se uneste' cu acesta impotriva „nenorocitei' care l-a suparat. Ea isi accentueaza autoritatea, in timp ce el ia rolul copilului care a gresit, caci „s-a inhaitai cu cine nu trebuia', urmand sa lase totul in mainile „mamei', care sigur va rezolva situatia.

Structura dominatoare a sotiei-mama ii inhiba barbatului rolul de initiator. El nu va intui niciodata ca in spatele acestei structuri hiperautoritare se ascunde drama incapacitatii de a fi femeie, corelata cu o „anestezie' emotionala, la o persoana ce nu-si constientizeaza adevarata amplitudine a problemelor sale.

in lipsa satisfactiei sexual-emotionale, tot ce ii ramane acesteia este placerea de a se razbuna pe celelalte femei „autentice', punandu-si mintea la contributie spre a gasi cele mai nastrusnice „pedepse'. Ea nu se revolta pe noua partenera pentru ca este cealalta femeie (din viata lui), ci pentru ca este femeie. Hipertrofimdu-si rolul de sotie, ii substituie acestuia un rol compensator de „mama', jucand intocmai duplicitatea si acoperirea greselilor copilului, risipindu-si indulgenta si „hiperprotectia needucativa'.

Pe de alta parte, sotul nu se va simti implinit nici cu noua partenera, datorita dependentei decizionale si nesigurantei generate de structura sa de personalitate. Iarasi invins, se intoarce la „mama' spre a se razbuna pe FEMEIE, pentru incapacitatea sa de a fi masculin, caci, rezumand, se teme de femeie.

Un alt tip de cuplu, in care distorsiunile in comunicare sunt evidente, poate fi schitat astfel: sotul excesiv de tandru, de ingaduitor, sensibil la orice dorinta a partenerei, facand toate treburile casnice plus cele de serviciu, ca ea „nu care cumva sa duca lipsa de ceva'; barbatul caruia niciodata nu i-a trecut prin minte sa-si insele partenera. Aceasta este rece, rea, distanta, neinteresata de problemele familiei, cu pretentii exagerate in raport cu realele posibilitati ale celor doi. Desi departe de problemele veridice ale casniciei si de ceea ce inseamna o evolutie, ea tinde sa centralizeze puterea de decizie si control, caracterizandu-se prin acel „a cere' de la propria viata de cuplu anihilarea participarii celuilalt.

In plan exterior comportamental, descrierea facuta este aceea a unui sot model, a tot ce si-ar putea dori o femeie de la partenerul ei, dar aceasta fuga excesiva in exercitarea rolului conjugal masculin ascunde dependenta si insecuritate in raport cu sotia, imaturitate (atata timp cat nu protesteaza niciodata), un Eu amputat, deformat si minimalizat. Dorinta ardenta de a se contopi cu imaginea barbatului ideal ascunde, incercand sa compenseze, drama imposibilitatii unei relatii normale.

Daca totusi reuseste sa se elibereze din „capcana unicei iubiri', cu noua partenera isi va schimba complet rolul: „tu, daca gresesti, vei plati si pentru cealalta!'. Aceasta gandire exprima nevoia ce a existat intotdeauna, desi latenta, de razbunare, caci „orice greseala se pedepseste'.