Compensarea

Compensarea

In cazul unor deficiente senzoriale se produce o perturbare a homeostaziei dintre necesitatile persoanei si mediul in care traieste. Restabilirea acestei homeostazii enreadaptarea la mediu se realizeaza prin fenomul denumit compensare.

„Compensarea (I. Stanica, 1997, pag.65) presupune o substituire a functiei lezate (pierdute) prin creerea unui nou mod de actiune pe baza legii interactiunii unui sistem in vederea echilibrarii functionale a organismului si adaptarii la cerintele mediului social si natural” Din perspectiva teoriei sistemelor exista trei forme de compensare: organica, functionala si mixta.

Compensarea organica se realizeaza la nivelul fiecarui bloc sistemic iar in cazul deficientei auditive se realizeaza prin exersarea auzului rezidual (Anca, Maria, 2001).

Compensarea functionala are loc la nivel intersistemic prin preluarea functiilor afectate de catre analizatorii functionali precum si prin completarea nivelului senzorial-perceptiv prin suplinire mintala.

Compensarea organica sau senzoriala se refera la situatia in care deficienta unui analizator este insotita de o superioritate a celorlalte simturi. Astfel, la deficientii de auz vederea si simtul tactil-kinestezic sunt superior dezvoltate fata de persoanele cu auz normal.

Copensarea perceptiva – se refera la faptul ca perceptiile simturilor intacte vor fi mai vii, mai precise, urmate de o viata intensa a reprezentarilor. Aceasta ipoteza este contrazisa de unele studii, de exemplu memoria si perceptia deficientului de auz nu este superioara decat pentru imaginile familiare (Anca, Maria, 2001).

Compensarea intelectuala – complexitatea informatiilor pe care le extrage copilul din date lacunare ar fi rezultatul unei elaborari intelectuale.

O alta activitate prin care se completeaza informatiile provenite de la organele senzoriale este lectura. Prin intermediul lecturii ne completam pe plan mintal ceea ce in mod obisnuit apare ca o reprezentare specifica sau comuna unor sensibilitati, reusim sa transefram informatii dintr-un registru senzorial in altul, intervenind procesul de sinestezie (Fraser, 1995, apud. Anca, Maria, 2001, p. 19).

Compensarea este un fenomen complex de reabilitare si readaptare ,fapt ce a dat nastere la o multime de teorii mai mult sau mai putin unilaterale. Abordarea unui demers rcuperativ impune clarificarea acestor teorii.

Enuntam cat eva din aceste teorii:

a)      Teoria vicariatului. Conform acestei teorii creierul prezinta o sursa de energie care se transfera spre zonele valide atunci cind un organ de simt este lezat, acesta beneficiind de o cantitate suplimentara de energie determinand o functionare superioara. Aceasta teorie este unilaterala in sensul ca este putin probabil ca acele cai si arii corticale care nu au avut nici un control asupra nici unui element comportamental sa poata realiza acest lucru in urma aparitiei unei leziuni.(Ruch, T, Fulton,J, Fiziologie medicala si biofizica, Buc. E. Medicala 1967, pag.373).Aceasta teorie nu tine seama si de posibilitatea ca lezarea unui organ sa influinteze negativ functionarea intrgului sistem. Aceasta teorie a vicariatului duce la emiterea teoriei contagiunii si indiferentei.

b)       Teoria contagiuni. Sustine ca nefunctionarea normala a unui organ de simt influienteaza negativ functionarea celorlalti analizatori si, in consecinta, activitatea intregii capacitati psihice.

c)        Teoria indiferentei. Minimalizeaza sau chiar neaga influienta negativa a organului de simt lezat asupra celorlalti analizatori.

d)       Teoria supracompensarii. A. Adler afirma ca unele defecte organice, declanseaza o supramobilizare care actioneaza in doua directii: prima se refera la vointa de putere si instinctul de putere, a doua se refera la sentimentul de inferioritate , acesta ducand la o exaltare a pesonalitatii in sensul compensarii, a supracompensarii. Subiectii care au anumite deficiente fizice sau malformatii congenitale prin efortul de a-si compensa inferioritatea realizeza o supracompensare (apud, D. Damaschin, 1973, pag. 39).

Pornind de la aceste teorii in compensarea deficientelor senzoriale au aparut diverse alte teorii. In abordarea fenomenului orientarii in spatiu a nevazatorilor s-a acreditat teoria acustica, teoria presiunii, teoria termica, teoria unui „al saselea simt”. La surzi  compensarea, conform, de asmenea, unei teorii unilaterale se realizeaza prin contrastul dintre nivelul scazut al gandirii notionale si cel ridcat al gandirii intuitive. Aceasta teza nu tine seama de raporturile dintre cele doua trepte ale cunoasterii, de faptul ca la om primul sistem de semnalizare este calitativ superior in raport cu celelalte fiinte datorita organizarii lui de catre cel de al dioilea sistem de semnalizare si de catre gindirea notionala (I. Stanica, 1997, pag. 67).

„Insuficienta dezvoltare a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei conduce la perfectionarea alteia atat de mult, incat aceasta din urma preia pe seama ei functiile celei dintai”(M.Zlate.1999, pag.71). Compensarea reprezinta capacitatea organismului  de a se autoconstitui structural si functional. Dar, aceasta autoconstituire se realizeaza printr-o restructurare integrativa-unitara a factorilor biologici, fizici, biochimici, psihologici, morali etc. Acest fapt impune ca atunci cand abordam problema compensarii atat din punct de vedere teoretic cat mai ales practic sa operam cu pricipii si legi care aplicate contibuie la organizarea si planificarea procesului compensator.

Principiile implicate in acest proces sunt urmatoarele (D, Damaschin, 1973, pag. 39-78):

-principiul integrarii si  ierarhizarii;

-principiul activismului;

-principiul unitatii;

-pricipiul analizei si sintezei.

Aceste principii trebuie completate cu o serie de pricipii pedagogice implicate in activitatea didactica in general si a activitatii de educatie senzoriala in special: principiul intuitiei, principiul sistematizarii integrarea exercitiilor de educatie senzoriala in ansamblul activitatii practice si cognitive, individualizarea activitatilor de recuperare,gradarea eforturilor, stbilizarea achizitiilor dobandite, mentinerea interesului pentru exercitiile de recuperare generala si senzoriala.

Principiul integrarii si ierarhizarii asigura unitatea de ansamblu al comportamentului, conditie necesara a echilibrarii cu mediul, pe de o parte, iar pe de alta parte,  largeste posibilitatea, disponibilitatea de decizie si alegere in situatii variabile. In acest sens se sublniaza influienta reglatoare a mediului social in directia modelarii active a structurilor tulburate, lezate, cat si asupra structurilor comportamentale. Desigur in sfera influientelor mediului social trebuie incluse activitatile organizate sistematic sub forma invatarii, a exercitiului, a muncii. Aceste influiente determina directia integrarii si ierarhizarii. Ex. la nevazator integrarea motricitatii auzului si tactului prevaleaza asupra mirosului si gustului, iar la surd vizualizarea informatiilor domina informatile provenite din analizatorii intacti.

Principiul determinismului corelat cu principiul integrarii si ierar –hizarii statorniceste raporturile si particularitatile acestora dintre factorul subiectiv si cel obiectiv, dintre cauzele externe si condtiile interne. Cauzele externe actionand prin conditiile interne atrage atentia ca problema compensarii nu poate fi rezolvata doar pe baza realitatii externe chiar daca aceasta nu este doar situtionala ci pregatita, organizata.

Compensarea in aceasta situatie este conditionata si de conditiile interne ale subiectului, de totalitatea factorilor individuali, subiectivi care mediaza sistemul de influiente situationale sau organizate. Deci compensarea va fi conditionata de natura si gradul deficientei, potentialul biologic si psihic al deficientului, varsta, nivelul de cultura etc. Sub actiunea factorilor externi, conditiile interne, factorii interni sunt permanent influientati si modificati determinand o restructurare a schemei functionale a analizatorilor ramasi intacti realzandu-se in final un echilibru cu factorii determinanti.

Principiul activismului este fundamental atat in directia vicarierii, a substituirii, cat si a restructurarii schmei functionale. Acest pricipiu, valoarea acestuia este confirmata de rezultatele obtinute in compensarea si recperarea persoanelor cu diverse dizabilitati prin metoda ergoterapiei (activism psihofizic),  cat si pe calea exercitiului, a activitatii, a invatarii in general.

Prin trecerea in prim plan a unor analizatori in locul celor pierduti sau lezati se realizeaza, ca urmare a activismului, o restructurare dinamica a sistemului nervos central. Se dezvolta astfel functiile analizatorilor ramasi valizi, chiar daca aceasta restructurare nu va putea egala performanta unor analizatori specializati. Acest fel de compensare nu se realizeaza automat, spontan, ci numai ca urmare a activismului persoanei cu dizabilitati. Daca o deficienta duce la perturbari grave intro anumita zona, pe de alta parte mobilizeaza capacitati compensatorii, dar numai in prezenta unor conditii instrctiv-educative adecvate si sustinute de un activism corespunzator. In afara activitatii nu poate exista adaptare compensatorie.

Principiul unitatii realizeaza integrarea, echilibrul si armonia starilor fizice, psihice si morale. Alterarea unitatii ca urmare a tulburarii unei componente sau a unui nivel poate determina dezintergrarea sau tulburarea intregului. Acest fapt trebuie sa determine explorarea consecintelor primare ale deficientei cat si a ecoului pe care acesta il are asupra intregului, interactiunea care exista intre parte si intreg.