Instantele de contencios administrativ

Instantele de contencios administrativ

Asa cum rezulta din dispozitiile art. 2 alin.(l) lit. g din Legea contenciosului administrativ, instantele de contencios administrativ sunt: Sectia de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel si tribunalele administrativ-fiscale.

Avand in vedere ca dupa intrarea in vigoare a Legii contenciosului administrativ, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara a suferit modificari si a fost republicata, consideram necesare cateva precizari, deoarece textele la care se raportau dispozitiile Legii nr. 554/2004 la data adoptarii, nu mai sunt de actualitate. Astfel, potrivit art. 35 alin.(2) din Legea nr. 304/2004, in cadrul curtilor de apel functioneaza sectii sau, dupa caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflictele de munca si asigurari sociale, precum si, in raport cu natura si numarul cauzelor, sectii maritime si fluviale sau pentru alte materii.

Fata de aceste noi prevederi, textul din cuprinsul Legii nr. 554/2004 referitor la sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel trebuie inteles ca incluzand si completele specializate pentru cauzele de contencios administrativ si fiscal din cadrul acestor instante.

Rezulta deci, ca notiunea de tribunale administrativ fiscale utilizata de Legea contenciosului administrativ trebuie sa aiba in vedere atat sectiile sau completele specializate din cadrul tribunalelor, cat si tribunalele specializate pentru cauzele de contencios administrativ si fiscal, in masura in care acestea exista

In ceea ce priveste competenta materiala a instantelor de contencios administrativ, aceasta este reglementata prin art. 10 alin.(l) si (2) din lege, care prevad urmatoarele:

(1) Litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora de pana la 500.000 de lei se solutioneaza in fond de catre tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se solutioneaza in fond de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege organica speciala nu se prevede altfel. Completul de judecata este format din 2 judecatori.

(2) Recursul impotriva sentintelor pronuntate de tribunalele administrativ-fiscale se judeca de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, iar recursul impotriva sentintelor pronuntate de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel se judeca de Sectia de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, daca prin lege organica speciala nu se prevede altfel.'

Referitor la litigiile evaluabile in bani, legiuitorul a preluat solutia din Codul de procedura fiscala, care stabileste pragul de 500.000 de lei.

La stabilirea competentei teritoriale, noua Lege a contenciosului administrativ a preluat solutia consacrata de art. 6 din vechea Lege nr. 29/1990. statuand in art. 10 alin.(3) ca reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau celei de la domiciliul paratului. Daca reclamantul a optat pentru instanta de la domiciliul paratului, nu se poate invoca exceptia necompetentei teritoriale.

Aceasta dispozitie este, de fapt, o exceptie de la regula dreptului comun, care statueaza competenta instantelor de la domiciliul sau sediul paratului. Prin, aceasta norma s-a dorit instituirea unui regim de protectie pentru reclamant, care are un drept de optiune in a alege intre instanta de contencios administrativ din raza domiciliului (sediului) sau si cea din raza domiciliului (sediului) paratului.

Astfel, prin aceasta norma de competenta prevazuta de Legea nr. 554/2004 nu se instituie o competenta teritoriala absoluta in materia contenciosului administrativ, ci una optionala.

In legatura cu norma juridica privind competenta teritoriala consacrata de art. 6 din Legea nr. 29/1990 (solutie preluata si de actuale lege, asa cum am subliniat mai sus), in literatura de specialitate s-au exprimat doua puncte de vedere si anume:

1. Un prim punct de vedere acredita ideea unei norme imperative de ordine publica de la care partile nu puteau deroga, iar instantele judecatoresti erau tinute sa o respecte din proprie initiativa, atunci cand partile nu invocau dispozitiile art. 6 din Legea nr. 29/1990.

Astfel, fiind confruntata cu solutionarea unui recurs in care s-a invocat determinarea competentei teritoriale a instantei de contencios administrativ, Sectia de contencios administrativ a fostei Curti Supreme Justitie a statuat ca, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, judecarea actiunilor formulate in baza acestei legi este de competenta tribunalelor judetene sau al municipiului Bucuresti in a caror raza teritoriala isi are domiciliul reclamantul, situatie in care „aceasta reglementare, referitoare la competenta in materie de contencios administrativ are caracter derogator si deci, de exceptie de la regula comuna a competentei teritoriale inscrise in art. 5 din Codul de procedura civila pentru consideratiuni ce vizeaza o mai buna protectie a drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor”.

Instanta suprema a sustinut ca aceste considerente impuneau dispozitiei legale un caracter imperativ, de ordine publica, de la care partile nu puteau deroga, iar instantele judecatoresti erau tinute sa le respecte din proprie initiativa, atunci cand partile nu le invoca (Decizia nr. 6/1991 a fostei Curti Supreme de Justitie).

2. Un alt punct de vedere acrediteaza ideea unei competente ratione personae si nu a unei competente ratione materiae, deoarece reclamantul poate sa renunte la favoarea ce i s-a creat prin lege si sa introduca actiunea la tribunalul pe raza caruia domiciliaza sau isi are sediul paratul.

Sectia de contencios administrativ a fostei Curti Supreme de Justitie a revenit si a statuat ulterior ca prin art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 se stabileste ca solutionarea cauzelor intemeiate pe Legea contenciosului administrativ se face de instanta din raza domiciliului reclamantului, insa aceasta norma nu stabileste o competenta teritoriala absoluta ci, are caracterul unei norme de protectie, edictata in favoarea reclamantului. De aceea, reclamantul avea dreptul sa aleaga intre norma dreptului comun in materie, potrivit art. 5 din Codul de procedura civila, ori norma de protectie a art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990. Odata insa aleasa instanta de catre reclamant, el nu mai putea reveni asupra optiunii.

Prin urmare, daca in ceea ce priveste competenta materiala exista o unanimitate de pareri, iar practica este fara echivoc, in sensul de a clarifica aceste norme ca fiind imperative sau de ordine publica, in ceea ce priveste normele de competenta teritoriala au existat opinii si practici diferite.