Volumul si compozitia detinerilor monetare

Cantitatea totala de bani si de substitute monetare se afla in posesia indivizilor si a firmelor, in detinerile lor monetare. Partea fiecaruia este determinata de utilitatea marginala. Fiecare individ sau firma doreste sa detina o anumita parte din avutia sa totala sub forma de bani. Pentru a se debarasa de un exces monetar el isi sporeste cumparaturile, iar pentru a remedia o insuficienta isi sporeste vanzarile. Economistul nu trebuie sa se lase inselat de terminologia curenta, care confunda cererea de bani in vederea detinerii de moneda cu cererea de avutie si bunuri comercializabile.

Ceea ce se poate spune despre indivizi si firme nu este mai putin adevarat cu privire la orice suma de detineri monetare, ale unui numar de indivizi sau de firme. Punctul de vedere din care analizam un numar de asemenea indivizi si firme ca pe o totalitate, sumand detinerile lor monetare, este indiferent. Detinerile monetare ale unui oras, ale unei provincii, sau ale unei tari, reprezinta suma detinerilor monetare ale tuturor rezidentilor teritoriului respectiv.

Sa presupunem ca economia de piata intrebuinteaza numai un singur tip de moneda si ca substitutele monetare sunt fie necunoscute, fie utilizate in intreaga regiune de toata lumea, in mod nediferentiat. Poate fi vorba, de exemplu, de bani de aur si de bancnote rambursabile, emise de o banca mondiala si tratate de toata lumea ca substitute monetare. In aceste ipoteze masurile care stanjenesc schimbul de bunuri si servicii nu afecteaza situatia tranzactiilor monetare si nici volumul detinerilor monetare. Tarifele vamale, embargourile si barierele ridicate in calea migratiei afecteaza tendintele de egalizare a preturilor, salariilor si ratelor dobanzii, dar nu actioneaza direct asupra detinerilor monetare. [p.449]

Daca un guvern urmareste sporirea volumului de bani aflat in posesia supusilor sai, el trebuie sa le ordone acestora sa depuna o anumita cantitate la o institutie si sa-i lase acolo neatinsi. Necesitatea de a-si procura aceasta cantitate i-ar forta pe toti sa vanda mai mult si sa cumpere mai putin. Preturile locale ar scadea; exporturile ar spori iar importurile s-ar reduce; o cantitate de bani ar fi importata. Insa daca guvernul nu ar face decat sa obstructioneze importul de bunuri si exportul de bani, el nu ar reusi sa-si atinga telul. Daca importurile scad, in absenta altor modificari, exporturile scad concomitent si ele.

Rolul pe care-l joaca banii in comertul international nu difera de cel pe care-l joaca in comertul intern. Banii reprezinta un mijloc de efectuare a schimburilor in comertul international, in aceeasi masura ca si in comertul intern. Atat in comertul intern cat si in cel international, cumpararile si vanzarile au drept rezultat mai mult decat transferuri de moneda intre detinerile monetare ale indivizilor si firmelor numai daca actorii urmaresc deliberat augmentarea sau reducerea detinerilor lor monetare. Patrunderea unui surplus de moneda intr-o tara are loc numai cand rezidentii acesteia devin mai dornici sa-si augmenteze detinerile monetare decat strainii. O scurgere de bani intervine numai daca localnicii sunt mai dornici decat strainii sa-si reduca detinerile monetare. Un transfer de bani dintr-o tara in alta care nu este compensat printr-un transfer in directia opusa nu este niciodata rezultatul neintentionat al tranzactiilor comerciale internationale. El este intotdeauna rezultatul modificarii deliberate a detinerilor monetare ale rezidentilor. Dupa cum graul nu este exportat decat daca rezidentii tarii respective doresc sa exporte un surplus de grau, tot astfel banii nu sunt exportati decat daca rezidentii tarii respective doresc sa exporte o suma de bani, pe care o considera un surplus.

Daca o tara adopta intrebuintarea de substitute monetare care nu sunt intrebuintate in strainatate, atunci apare un asemenea surplus. Aparitia acestor substitute monetare este echivalenta cu o crestere a ofertei de bani in sens larg - adica a ofertei de bani plus mijloace fiduciare -- a tarii respective; ea provoaca un surplus al ofertei de moneda in sens larg. Rezidentii devin dornici sa se debaraseze de partea lor de surplus, sporindu-si cumparaturile de bunuri, fie autohtone fie straine. In primul caz exporturile scad, iar in al doilea importurile cresc. In ambele cazuri, surplusul de bani se scurge in strainatate. Deoarece, conform ipotezei pe care am facut-o, substitutele monetare nu se pot exporta, in afara tarii nu se scurg decat bani propriu-zisi. Rezultatul este ca, in compozitia ofertei interne de bani in sens larg (moneda + mijloace fiduciare) proportia banilor scade si proportia mijloacelor fiduciare creste. Stocul intern de bani in sens restrans este acum mai redus decat era in prealabil.

Presupunem in continuare ca substitutele monetare interne inceteaza [p.450] de a mai fi substitute monetare. Banca emitenta inceteaza de a le mai rambursa in bani propriu-zisi. Aceste foste substitute monetare sunt acum creante asupra unei banci care nu-si indeplineste obligatiile, o banca ale carei capacitate si disponibilitate de plata ale datoriilor sunt indoielnice. Nimeni nu stie daca si cand vor mai fi ele eventual rambursate. Dar este posibil ca aceste creante sa fie utilizate de public in calitate de moneda-credit. Ca substitute monetare, ele erau considerate echivalente cu suma de bani asupra careia crea o creanta rambursabila in orice moment. Ca moneda credit, ele sunt comercializate acum cu un rabat.

S-a spus ca si etalonul aur este manipulat. Guvernele pot influenta puterea de cumparare a aurului, fie prin expansiunea creditului, chiar daca ea este limitata de necesitatea prezervarii rambursabilitatii substitutelor monetare, fie indirect, prin promovarea de masuri care stimuleaza populatia sa-si reduca volumul detinerilor monetare. Afirmatiile acestea sunt adevarate. Este incontestabil ca cresterea preturilor survenita intre 1896 si 1914 a fost, in buna masura, provocata de asemenea politici guvernamentale. Insa faptul esential este ca etalonul aur impune limite stricte tuturor acestor demersuri de scadere a puterii de cumparare a banilor. Inflationistii combat etalonul aur [p.475] tocmai pentru ca vad in aceste limite un obstacol serios in calea planurilor lor.

Expansionistii numesc defecte ale etalonului aur tocmai elementele care ii confera acestuia eminenta si utilitatea. El stavileste demersurile inflationiste de amploare ale guvernelor. Etalonul aur nu a esuat. Guvernele au tinut sa-l distruga, deoarece erau dedicate doctrinei eronate ca expansiunea creditului este un mijloc adecvat de reducere a ratei dobanzii si de "imbunatatire" a balantei comerciale.

Insa nici un guvern nu este suficient de puternic pentru a aboli etalonul aur. Aurul este moneda comertului international si a comunitatii economice supranationale, a intregii omeniri. El nu poate fi afectat de masuri ale unor guverne a caror suveranitate este limitata la anumite tari. Cata vreme o tara nu este strict autosuficienta din punct de vedere economic, cata vreme mai exisa interstitii ramase in zidurile prin care guvernele nationale incearca sa-si izoleze tarile de restul lumii, aurul inca mai este utilizat ca moneda. N-are importanta daca guvernele confisca monedele de aur si metalul pretios pe care pot pune mana si ii pedepsesc pe detinatorii de aur ca pe niste raufacatori. Limbajul intelegerilor bilaterale de cliring, prin care guvernele urmaresc sa elimine aurul din comertul international, evita orice referire la aur. Insa varsamintele consumate pe baza acestor intelegeri sunt calculate pe baza preturilor exprimate in aur. Cei care cumpara sau vand pe pietele externe calculeaza avantajele si dezavantajele tranzactiilor pe care le fac in aur. In ciuda faptului ca o tara si-ar fi desprins moneda locala de orice legatura cu aurul, structura preturilor sale interne ramane legata indeaproape de aur si de preturile exprimate in aur pe piata mondiala. Daca un stat doreste sa-si izoleze structura preturilor interne de preturile internationale, el trebuie sa recurga la alte masuri, cum ar fi taxe vamale prohibitive si embargouri la importuri si exporturi. Nationalizarea comertului cu tarile straine, efectuata fie deschis, fie direct prin controlul schimburilor valutare, nu elimina aurul. Guvernele, in calitate de comercianti, tranzactioneaza utilizand aurul ca mijloc de schimb.

Lupta impotriva aurului, care este una dintre principalele preocupari ale tuturor guvernelor contemporane, nu trebuie privita ca un fenomen izolat. Ea nu reprezinta decat un element din giganticul proces de distrugere ce caracterizeaza epoca noastra. Etalonul aur este combatut pentru ca oamenii doresc sa inlocuiasca liberul schimb cu autarhia nationala, pacea cu razboiul, libertatea cu omnipotenta guvernelor totalitare.

Poate ca intr-o zi tehnologia va descoperi o metoda de augmentare a ofertei de aur la costuri atat de reduse incat aurul va deveni inutil pentru serviciul monetar. Atunci oamenii vor trebui [p.476] sa inlocuiasca etalonul aur cu un alt etalon. este inutil sa ne preocupam astazi de felul in care va fi rezolvata aceasta problema. Nu stim nimic despre conditiile in care o asemenea decizie va trebui luata.

Cooperarea monetara internationala

Etalonul aur international functioneaza fara nici un fel de interventie din partea guvernelor. El exprima cooperarea efectiva si reala a tuturor membrilor economiei mondiale de piata. Pentru a face etalonul aur sa functioneze ca etalon international nu este necesar amestecul nici unui guvern.

Ceea ce numesc guvernele cooperare monetara internationala este actiunea lor concertata in vederea expansiunii creditului. Ele au inteles ca, daca expansiunea creditului este limitata la o singura tara, aceasta nu duce decat la scurgerea metalului pretios in exterior. Ele considera ca numai aceasta scurgere impiedica planurile lor, de reducere a ratei dobanzii si de provocare, in felul acesta, a unui boom economic fara sfarsit. Daca toate guvernele ar coopera, in realizarea politicilor lor expansioniste, atunci ele au convingerea ca ar putea indeparta acest obstacol. In opinia lor este necesara o banca internationala de emisiune a mijloacelor fiduciare, tratate ca substitute monetare de intreaga populatie a tuturor tarilor.

Nu este cazul sa insistam aici din nou asupra faptului ca imposibilitatea reducerii ratelor dobanzii prin intermediul expansiunii creditului nu se datoreaza numai scurgerilor externe. Aceasta chestiune fundamentala este analizata exhaustiv in alte capitole si sectiuni ale acestei carti. [31]

Insa mai exista o problema importanta pe care trebuie sa ne-o punem.

Sa presupunem ca exista o banca internationala care emite mijloace fiduciare, a carei clientela este populatia intregii lumi. Nu conteaza daca aceste substitute monetare merg direct in detinerile monetare ale persoanelor individuale si firmelor, sau sunt detinute numai de bancile centrale ale diverselor tari, in calitate de rezerve, pe baza carora emit substitute monetare nationale. Esential este ca exista o moneda internationala uniforma. Bancnotele nationale si depozitele la vedere sunt rambursabile in substitute monetare emise de banca internationala. Necesitatea de a prezerva paritatea monedei nationale cu cea internationala limiteaza puterea sistemului bancar central al fiecarei tari de a expanda creditul. Insa puterea bancii centrale internationale nu este limitata decat de factorii care limiteaza expansiunea creditului in cazul unei banci unice, care opereaza intr-un sistem economic izolat, sau in intreaga lume.

Putem la fel de bine presupune ca banca internationala nu este o banca ce emite substitute monetare din care numai o parte sunt mijloace fiduciare, ci o autoritate mondiala care emite o moneda internationala discretionara. Aurul a fost demonetizat in intregime. Singura moneda ramasa in uz este cea creata de o autoritate internationala. Aceasta este libera sa augmenteze cantitatea acestor bani, cata vreme nu merge pana la a determina colapsul economic si prabusirea monedei. [p.477]

Atun

In acest moment guvernul poate interveni. El decreteaza ca aceste piese de moneda credit reprezinta mijloace legale de efectuarea platilor la valoarea inscrisa pe ele. [20] Fiecare creditor este tinut sa le accepte drept plata, la valoarea nominala inscrisa pe ele. Nici un comerciant nu are libertatea de a discrimina impotriva lor. Decretul urmareste sa forteze publicul sa trateze lucruri cu valori de schimb diferite ca si cum ar avea aceeasi valoare de schimb. El se amesteca cu structura preturilor determinata de catre piata. El stabileste preturi minimale pentru moneda credit si preturi maximale pentru moneda marfa (aur) si pentru valuta straina. Rezultatul nu este cel urmarit de guvern. Diferenta intre valoarea de schimb a monedei credit si a monedei aur nu dispare. Deoarece intrebuintarea monedelor metalice la pretul lor de piata este interzisa, actorii inceteaza de a le mai intrebuinta in actele de vanzare, cumparare si pentru plata datoriilor. Ei le pastreaza sau le exporta. Banii marfa dispar de pe piata interna. Moneda proasta, spune legea lui Gresham o alunga din tara pe cea buna. Mai corect ar fi sa se spuna ca moneda subevaluata ca urmare a decretului guvernamental dispare de pe piata, iar cea supraevaluata prin decret ramane.

Scurgerea monedei marfa nu este efectul unei balante defavorabile de plati, ci al unui amestec guvernamental in structura preturilor.