Teorii privind dobanda

Teorii privind dobanda

Teoria dobanzii a constituit una din cele mai discutate probleme de filozofi, sociologi, economisti. Multe scoli au intentionat sa construiasca o teorie a dobanzii, fiecare din acestea incercand sa confere dobanzii o caracteristica determinanta si distincta in conformitate cu propriile lor puncte de vedere.

Dobanda reprezinta o latura specifica si esentiala a manifestarilor de credit.

Dobanda este in mod firesc comuna cu conceptul de capital si cu elementele "timp" si "risc".

Pe de o parte, dobanda mai poate fi considerata o remunerare pe care o primeste detinatorul de capital, pentru folosirea capitalului propriu (dobanda originara a capitalului) sau pentru capitalul incredintat spre utilizare altor persoane (dobanda imprumutului).

Pe de alta parte, insa, dobanda mai poate reprezenta o suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei imprumutate sau pretul utilizarii capitalului si totodata remunerarea riscului pe care il implica imprumutul respectiv.

Teoriile privind dobanda pot fi clasificate in doua grupe mari :

v      Teoriile pure sau ale capitalului real care considera dobanda ca pret al capitalului real ;

v      Teoriile monetare care presupun dobanda ca un ecou spontan si inert al naturii capitalului.

Teoria productivitatii si a utilizarii capitalului presupune capitalul dotat cu o forta productiva ce poate genera, cand este aplicat altor factori de productie, prisos fizic si economic. Prisosul constituie fundamentul dobanzii imprumutului. Aceasta teorie sustine idea ca utilizarea capitalului este ceva distinct de substanta capitalului, de aici valorile distincte ale unuia si ale altuia (capital si capital folosit).

Teoria privind costul formarii capitalului incearca sa explice dobanda prin abstinenta, pornind de la ideea ca in perioada de acumulare se renunta la o parte din consumul imediat. Ca urmare, capitalul este rezultatul abstinentei, iar dobanda se considera remuneratia abstinentei respective. O asemenea teorie, cuprinde la randul ei, alte doua teorii :

teoria asteptarii si sacrificiului ;

teoria profitului.

Teoria asteptarii si sacrificiului are in vedere o structura a capitalului ca o acumulare in timp a rezultatelor, adica consumurile au fost amanate an de an catre un viitor mai indepartat, pentru niste realizari finale, care au drept scop sacrificiul.

Teoria profitului scoate in evidenta o lege psihologica considerata "naturala" in virtutea careia, a te bucura de un lucru in prezent este preferabil folosintei la timpul viitor. In acest sens, profitul si dobanda sunt considerate ca un cost, ca o remunerare in vederea renuntarii la un bun prezent, pentru a se folosi de el in viitor. Renuntarea respectiva trebuie sa se compenseze in functie de timpul scurs intre prestatie si contraprestatie.

Teoria raritatii, conform conceptului lui Cassel, presupune ca dobanda deriva din raritatea capitalurilor. Dupa acest concept cea mai mare parte a acumularii se face pentru a obtine un capital care sa permita "a trai din dobanda". Prin mentinerea ratei dobanzii intre anumite limite se impulsioneaza cresterea economiilor pe de o parte, iar prin scaderea ratei dobanzii sub aceste limite, economiile incep sa se diminueze si capitalul se consuma treptat, pe de alta parte. Prin urmare, dobanda influenteaza acumularea capitalului si prin aceasta asupra relativei sale paritati.

Teoria riscului pune in evidenta dobanda prin existenta unui risc de pierdere totala sau partiala a capitalului. Asemenea teorii, la o analiza mai atenta nu rezista datorita faptului ca se percep dobanzi si in cazul cand creditul este garantat cu ipoteci si alte valori materiale sau prin asigurare apare eliberarea de riscuri.

Document online: Unificarea paneuropeana azi Document online: Economia bunastarii si rolul statului in economie - reglementarea preturilor

In toate opiniile exprimate de majoritatea specialistilor in domeniu, teoria pura a dobanzii, considera ca rata dobanzii este determinata de oferta de economii si de cererea de economii pentru investitii.

In vederea sustinerii acestei teorii, se poate considera o economie unde nu exista o piata a creditului. Intr-o asemenea economie, cei care dispun de venituri pot alege doua variante:

- pot folosi veniturile pentru achizitionarea de bunuri si servicii;

- pot economisi niste venituri, insemnand prin aceasta o depozitare generalizata a puterii de cumparare. Aceste sume economisite pot fi cheltuite la date ulterioare (consum viitor), cand vor putea cumpara aceiasi cantitate de bunuri si servicii, daca nu se tine seama de inflatie.

Considerand o piata a creditului, receptorii de venituri au, in acest caz, o a treia varianta: pot da cu imprumut o parte din castigurile si economiile lor.

Deci, receptorii de venituri pot economisi fie prin pastrare, fie dand imprumut la altii. Pe piata creditului se da posibilitatea sa se pastreze intr-o forma nebaneasca, sub forma instrumentelor de credit.

In economia unde se folosesc banii, piata creditului tinde sa se dezvolte deoarece :

- receptorii de venituri au personalitati diferite, ei pot avea preferinte pentru un consum prezent renuntand la un consum viitor;

- afaceristii vor solicita pentru a investi in diverse domenii de activitate, daca vor considera investitia profitabila.

Daca 7% reprezinta rata dobanzii date, unele persoane vor prefera sa economiseasca, sa fie numai creditori, considerand ca rata profitului unei eventuale investitii nu poate fi mai mare de 7% cat este rata dobanzii pe care ar castiga-o prin economisire.

Unii afaceristi prefera sa fie numai debitori, la aceeasi rata a dobanzii, deoarece considera ca pot castiga mai mult de 7% din investitia lor, deci vor fi debitori.

In concluzie, putem spune ca la o rata oarecare a dobanzii vor exista atat debitori cat si creditori, iar piata creditului va proceda la acceptarea lor.

In problema ratei dobanzii este foarte importanta alegerea intre puterea de cumparare prezenta si cea viitoare

Rata dobanzii reprezinta pretul platit pentru creditul primit si indeplineste ca si alte preturi, functia - rol de alocare a dobanzii.

Dupa cum se cunoaste, sistemul economiei de piata implica realizarea faptului ca preturile repartizeaza resursele in economie. Ca urmare, dobanda este pretul atribuit fondurilor acordate cu imprumut consumatorilor si afaceristilor. Creditorii pot concura intre ei in vederea acordarii de fonduri cu imprumut iar rata dobanzii repartizeaza fondurile date cu imprumut diferitelor firme. Creditorii isi organizeaza cu precadere fondurile de imprumut pentru finantarea acelor proiecte ale caror rate ale rentabilitatii sunt mai inalte decat rata dobanzii de pe piata creditului.

Spre exemplu, daca se previzioneaza o rata a rentabilitatii de 18% in urma cumpararii unei intreprinderi industriale, iar fondurile luate cu imprumut au o rata a dobanzii de 13%, atunci firma respectiva se cumpara.

Daca se previzioneaza o rata a rentabilitatii de 11%, atunci, cu siguranta se va renunta la cumpararea firmei respective, iar fondurile vor merge catre acei debitori care sunt dispusi sa plateasca rate inalte ale dobanzii. Practica a demonstrat ca fondurile merg spre acele firme care sunt cele mai profitabile.

Printr-o asemenea metoda, firmele profitabile se vor dezvolta in continuare, iar firmele nerentabile sunt obligate sa contracteze imprumuturi cu o rata a dobanzii foarte ridicata sau sa dea faliment.

Intre teoriile monetare asupra dobanzii amintim :

- teoria fondurilor de imprumut;

- teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes.

Teoria fondurilor de imprumut defineste aceste fonduri ca fiind integrate in economiile crescande, ca disponibilitati banesti ce isi au originea in precedentele investitii de capital fix sau circulant. Astfel de rezerve banesti reprezinta oferta, iar cererea o constituie solicitarile producatorilor pentru investitii noi. Conform teoriei acesteia, dobanda este determinata de echilibrul dintre investitia actuala si economia actuala sau intre cererea si oferta de fonduri pentru imprumut. In termeni stiintifici, dobanda reprezinta remunerarea ce se plateste pentru fondurile de imprumut cerute (avand in vedere intensitatea cererii) cu referinta la oferta. In acest sens se are in vedere o anumita ordine a desfasurarii investitiilor.

Prin urmare, intensitatea cererii de capital este conditionata de cererea pentru investitiile destinate bunurilor de capital (in special), dar acestea sunt determinate de satisfacerea cerintelor privind bunurile de consum necesare populatiei. In cazurile in care investitia de capital este preponderenta (limitandu-se prin aceasta consumul), in mod necesar se mareste si venitul national, iar aceasta face sa creasca oferta de fonduri de imprumut, care va conduce la diminuarea dobanzii.

Teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes are la baza critica autorului asupra teoriei clasice a dobanzii si a fondurilor de imprumut. Avand in vedere criticile respective, Keynes formuleaza propriile sale teze.

Prin eliminarea variabilelor economiei de investitii, determinante ale ratei dobanzii, Keynes trage concluzia ca functia monetara este marimea economica determinanta a dobanzii. O astfel de ipoteza se bazeaza pe cererea si oferta din sfera monetara. Oferta monetara este data de sistemul determinat de autoritatile monetare, iar rata dobanzii se stabileste prin intermediul echilibrului dintre oferta si cererea de moneda. Astfel, cererea de moneda scoate in evidenta preferinta pentru lichiditate, care are la origine cunoscutele motive tranzactionale, de precautie, de speculatie.

Potrivit acestei teorii, motivul cel mai important al preferintei pentru lichiditate este motivul speculativ. Acesta reprezinta efectul cel mai puternic al cererii de moneda, pentru obtinerea de castiguri, prin mijlocirea investitiilor efectuate, in virtutea previziunilor curente privind marfurile, conjunctura cursurilor bursiere si rata viitoare a dobanzii. Astfel, motivele tranzactionale si de precautie, dupa Keynes, reprezinta functii crescatoare ale venitului, iar motivele respective pot subzista chiar intr-o economie de troc, pe cand motivul speculativ este caracteristic unei economii monetare, fiind o functie descrescatoare a ratei dobanzii. Deci, putem afirma ca preferinta pentru lichiditate determinata de speculatie, tinde a se majora o data cu marimea ratei dobanzii si invers.

In concluzie, a avea fonduri lichide este cu atat mai ieftin cu cat este mai redusa rata dobanzii, cu atat mai scump cu cat rata dobanzii creste.

Afirmatiile lui Keynes merg pe ideea ca o politica monetara expansionista conduce la o scadere a ratei de piata a dobanzii si pentru ca cererea de bunuri reactioneaza la variatiile ratei dobanzii, cererea de bunuri de echipament va creste.

Autorul teoriei preferintei de lichiditate a acordat o atentie deosebita dobanzii, modificarii nivelului acesteia ca instrument de influentare a dezvoltarii economice si asigurarii unui grad ridicat de utilizare a factorilor de productie (in special a fortei de munca), realizate prin diminuarea dobanzii.

Dobanda reprezinta instrumentul fundamental al politicii monetare Prin modificarea dobanzii, Banca Centrala (BNR) influenteaza asupra expansiunii creditului si monedei scripturale. Totodata dobanda mai poate servi in unele limite in influentarea inflatiei si deflatiei, in mobilizarea economiilor latente si determinarea nivelului investitiilor. Tipurile de dobanzi diferite utilizate pe piata (potrivit destinatiei economice, de productie sau consum) servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile intre feluritele scopuri.

Astfel, evolutia dobanzii decurgand din cerintele spontane ale dezvoltarii economiei sau derivata prin politicile monetare si de credit, are un rol deosebit in orientarea si uneori in dirijarea tendintelor economice. Optimizarea ei in functie de potential si de cerintele reale ale economiei constituie o trasatura majora a economiei de piata contemporane.