Riscul valutar (analiza, indicatori, gestiune, instrumente si tehnici)

Analiza riscului valutar:

Riscul valutar (riscul ratei de curs) este probabilitatea ca o variatie a cursului valutar pe piata sa duca la diminuarea profitului net al bancii sau probabilitatea ca o variatie a cursului valutar pe piata sa influenteze negativ marja domanzii bancare.

Situatia neta pe fiecare valuta trebuie revizuita si modificata in functie de conditiile din economia internationala, urmarindu-se sa se evite, pe de o parte, expunerea la riscul valutar datorita necorelarii scadentelor activelor cu cele ale pasivelor si, pe de alta parte, situatia in care ratele dobanzilor in valuta ar putea depasi nivelul pietei.

Se considara necesar, pentru diminuarea riscului valutar, sa se elaboreze prognoze de evolutie, care sa permita structurarea adecvata pe valuta a activelor si pasivelor in devize, pentru asigurarea stabilitatii de ansamblu a portofoliului de depozite si plasamente valutare ale bancii.

In concluzie, analiza riscului valutar presupune, in principal:

ajustarea periodica a pozitiilor valutare pentru a echilibra pozitiile lunfgi si scurte;

acoperirea riscului valutar prin folosirea unor metode si tehnici specifice, in special a instrumentelor derivate (hedging).

Pentru realizarea celor doua etape de analiza  a riscului trebuie parcursi urmatorii pasi:

definirea si identificarea periodica a tipurilor de exouneri care pot afecta banca;

evaluarea riscului prin determinarea valoriii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valuta, in contextul volatilitatii anticipate a pietelor valutare;

controlul riscului valutar prin: formularea politicii valutare a bancii, desemnarea persoanelor autorizate sangajeze operatiunile valutare, determinarea procedurilor de expunere la risc, stabilirea limitelor de expunere;

executarea tranzactiilor propriu-zise.

Indicatorii riscului valutar:

Riscul valutar este incadrat de specialisti, de regula, in categoria asa ziselor riscuri de piata, fiind determinat de variatiile cursurior de schimb, deficitele balantelor de plati, penuria de lichiditati pe plan international.  Acest risc se amplifica pentru fiecare participant la desfasurarea unei tranzactii ecomomice externe.

Masurarea acestui tip de risc se realizeaza pe baza pozitiilor pe care le au bancile comerciale, care isi stabilesc un plafon de operare in functie de standingul propriu. Banca ale carei creante depasesc angajamentele sale de plata intr-o anumita valuta preia o pozitie lunga ("a la hausse"/"long"), daca exista o probabilitate ridicata ca acea valuta sa intre intr-un proces de apreciere. In caz contrar, banca preia o pozitie scurta (" ala baisse"/"short").

Datorita contextului economic in care actioneaza, bancile romanesti prefera pozitiile lungi indiferent de cursul valutei.

Indicatorii riscului valutar pe care ii calculeaza bancile comerciale sunt:

pozitia valutara individuala, care se determina pentru fiecare valuta de gestionat;

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

pozitia valutare globala, care reprezinta soldul net al creantelor in devize, ambele transformate in moneda de referinta, pentru comparabilitate. Acest indicator ofera o imagine generala asupra expunerii valutare a bancii.

Indicatorii utilizati pentru cuantificarea diferitelor categorii de riscuri raspund, in principal, unor necesitati informationale in procesul de analiza si management al riscurilor bancare. Relevanta acestor masurari capata consistenta numai in coroborare cu cele care exprima performantele financiare ale fiecarei banci, relatia in sine find esentiala pentru aprecierea reala a calitatii deciziilor manageriale. O asemenea idee este sustinuta chiar de includerea unor indicatori de masurare a riscurilor in ansamblul parametrilor de evaluare a pozitiei unei banci sau a ratingului acordat de agentiile specializate.

Gestiunea riscului de schimb valutar:

Gestiunea riscului de schimb consta fie in neutralizarea riscului de schimb - prin ajustarea zilnica a pozitiei de schimb valutar, astfel incat sa elimine pozitia scurta (cand o banca detine mai putine creante in valuta "X" decat datorii exprimate in aceeasi valuta) sau lunga (cand o banca detine mai multe creante in valuta"X" decat datorii exprimate in aceeasi valuta), fie in acoperirea riscului de schimb, prin utilizarea numeroaselor instrumente si tehnici tehnici pe care banca le are la dispozitie.

Gestiunea riscului valutar este un proces permanent, alcatuit din mai multe etape, si anume: definirea expunerii la risc, evaluarea riscului, minimizarea riscului si executarea tranzactiei.

Definirea expunerii la risc si identificarea tipurilor de expuneri            care pot afecta banca ocupa cea mai mare parte a timpului dedicat gestiunii riscului valutar.

Evaluarea riscului valutar consuma putine resurse si urmareste determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valuta din portofoliu.

Controlul riscului valutar tinde sa concentreze cea mai mare parte a atentie conducerii si analistilor, ingloband urmatoarele proceduri: formularea politicilor bancii, desemnarea persoanelor autorizate sa angajeze banca in operatiuni valutare, procedurile de determinare a expunerii la risc, definirea strategiilor de gestiune a riscului valutar, stabilirea limitelor interne pentru expunerea valutara maxima.

Executarea tranzactiilor ocupa doar 10% din timp si cuprinde in principal operatiile cu caracter corectiv, angajate dupa o analiza a portofoliului total si a portofoliului de instrumente derivate.

Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb presupune atat diversificarea portofoliului de active si pasive in valuta, cat si utilizarea unor tehnici de reducere a riscului.

Diversificarea portofoliului de catre banci ia in considerare necorelarea care exista inre evolutia cursului diverselor valute, ducand astfel la limitarea riscului de schimb la care este expusa banca.

Riscul valutar apartine categoriei riscurilor de pret si se manifesta prin posibilitatea de pierdere/castig de reevaluare a pozitiilor lungi sau scurte, ca raspuns la modificarea cursurilor de schimb. Daca o banca are o  pozitie lunga intr-o anumita valuta (activele depasesc resursele), se presupune ca dispune de un activ a carui valoare se poate deteriora sau imbunatati comparativ cu un pret contractual deja fixat ori cu valoarea pe care banca se asteapta s-o realizeze. In mod revers, o pozitie scurta (active mai mici decat pasivele intr-o valuta) implica riscul ca banca sa fie nevoita sa plateasca pentru obligatiile sale la un cost semnificativ mai inalt decat cel anticipat. O data ce banca si-a identificat si evaluat tipurile se expuneri, se procedeaza la ajustarea pozitiilor valutare sau neutralizarea riscului, prin utilizarea unor instrumente financiare specifice, reprezentate de tranzactii la termen (forward, futures) operatiuni de SWAP si optiuni pe rata de schimb.

Pentru a estima limita de suportabilitate a riscului valutar, separat de dimensiunea expunerii, se impune studierea volatilitatii cursului de schimb in trecut si in perspectiva, aplicand metoda curbei probabilistice de distibutie. Rezultatul nu este insa concludent pentru tratarea riscului, fiind necesara, de asemenea, evaluarea trendului economic si politic.

Indiferent de gradul de dezvoltare a activitatii de dealing la nivelul unei banci, controlul final al politicii in domeniul valutar trebuie centralizat in cadrul Directiei de trezorerie, sub auspiciul Comitetului de gestionare a activelor si pasivelor. Acest deziderat se realizeaza printr-o combinare a structurilor de comanda, delegarea de competente in anumite limite si raportarile zilnice asupra pozitiilor valutare. Este recomandabil ca, pentru fiecare dealer, sa se stabileasca un plafon de lucru zilnic maxim, separat pentru piata valutara interna si pentru cea internationala, deoarece dealerul, actioneaza in numele bancii si o expune la riscul valutar, fapt care induce obligativitatea de supraveghere stricta a tranzactiilor efectuate. De asemenea, este considerat util ca, pentru operatiunule speculative, sa se impuna limite de expunere diferentiate, in functie de dealer si piata, precum si o limita maxima de variatie nefavorabila a cursului in cazul operatiunilor deschise.

Una dintre problemele actuale ale bancilor romanesti in gestionarea riscului valutar (precum si a riscului dobanzii) vizeaza restrictiile de utilizare a derivatelor. Acestea sunt instrumente sintetice a caror valoare deriva din cea a unui tip specific de activ, pasiv, rata de referinta sau indice. Derivatele sunt destinate reducerii riscurilor, dar trebuie sa admitem ca, la randul lor, creeaza expuneri suplimentare si dependente proprii. Eventuala contributie ce revine acestora la cresterea riscului sistemic constituie subiectul unor indelungi dezbateri intre specialisti.

Instrumentele derivate asigura bancilor posibilitati deosebite pentru neutralizarea riscurilor financiare, sub rezerva, desigur, ca nu exista hedging perfect. In egala masura, ele sunt disponibile si pentru adoptarea unor pozitii speculative. De altfel, uneori, demarcatia intre hedging si speculatie este foarte fragila, ducand la receptarea negativa a eficientei instrumentului in sine. Ingrijorarea esentiala este ca derivatele sunt noi, complexe, insuficient intelese si pline de capcane. In consecinta, o regula de baza pentru managementul riscului ar trebui sa fie evitarea tranzactiilor si afacerilor care nu sunt corect intelese.