Societatea: Felurile societatii - societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare

Societatea este contractul consensual prin care doua sau mai multe persoane pun in comun activitatea lor sau anumite bunuri in vederea realizarii unui castig.

Ca si vanzarea sau locatiunea, societatea este un contract de buna credinta, sinalagmatic si consensual.

Contractul de societate a fost precedat de o forma a indiviziunii numita antiquum consortium. Aceasta, dupa Gaius, era o forma de societate in care societarii au atat dreptul de a dispune de partea ce le revine, cat si de intregul patrimoniu. Antiquum consortium era, in realitate, o stare de codevalmasie intre membrii aceleiasi familii, aparuta in legatura cu exploatarea pamantului sau a unor bunuri mobile.

A. Felurile societatii

a) Cea mai veche forma a contractului consensual de societate este societatea ce are de obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius negotiationis).

Se pare ca prima aplicatiune a acestui tip de societate a constituit-o societatea de publicani (societas publicanorum), care isi asuma sarcina strangerii impozitelor statului. Aceasta era o societate particulara cu personalitate juridica ce lua in arenda strangerea impozitelor statului roman.

Un alt caz de societate ce are de obiect un singur fel de afaceri este societatea intervenita intre proprietarul unui sclav si un actor pentru ca actorul sa-l invete pe sclav meseria de actor, pentru ca apoi sa il exploateze impreuna.

b) Societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare (societas omnium bonorum)

Este societatea dintre dezrobitii aceluiasi patron cu privire la punerea in comun a bunurilor lor.

c) Societatea in care se pune in comun un singur lucru (societas unius rei), ca, de pilda, un sclav.

d) Societatea cu privire la venituri (societas quaestus) se incheie, de obicei, intre acei negustori care se inteleg sa puna in comun toate castigurile realizate de pe urma unor acte cu titlu oneros. Asadar bunurile dobandite cu titlu gratuit (donatiile) nu urmeaza a fi puse in comun.

B. Elementele societatii sunt:

un aport;

un interes comun;

intentia de a forma o societate;

un scop licit.

a) Aportul poate sa constea din transmiterea dreptului de proprietate sau a dreptului de folosinta asupra unui lucru sau in munca asociatului ori in prestarea unor servicii.

b) Un interes comun. Acest interes inseamna ca fiecare societar trebuie sa participe la beneficiile si la pagubele produse de societate, conform intelegerii. Daca nu s-a stabilit nici o intelegere cu privire la repartizarea castigului, partile vor profita in mod egal de beneficiul realizat.

In lipsa interesului comun, societatea este nula.

c) Intentia de a forma o societate (affectus societatis)

Existenta acestui element distinge societatea de o simpla stare de indiviziune.

d) Un scop licit

Activitatea pe care si-au fixat-o membrii societatii trebuie sa fie licita, permisa. Astfel ca nu poate exista o societate in care membrii ei si-au fixat drept scop o activitate nepermisa (spre exemplu, sa faca contrabanda sau talharie la drumul mare).

C. Efectele societatii

Societatea, ca orice contract sinalagmatic perfect, naste obligatiuni pentru toti participantii la contract.

Spre deosebire de vanzare sau de locatiune, contractul de societate genereaza obligatii identice pentru toti societarii, intrucat interesele acestora sunt, la randul lor, identice. De aceea obligatiile partilor sunt sanctionate printr-o singura actiune - actio pro socio (actiune in calitatea de asociat) - , care era acordata fiecarui asociat. O particularitate a acestei actiuni consta din faptul ca cel condamnat in baza ei devine infam.

Obligatiile nascute din contractul de societate sunt urmatoarele:

Fiecare asociat este tinut sa execute aportul sau. Ca si in cazul celorlalte contracte, se distinge intre nasterea obligatiunii si executarea ei.

Obligatiunea se naste prin acordul de vointa.

Executarea obligatiei (indeplinirea aportului) trebuie facuta prin mancipatio, daca este vorba de un res mancipii, si prin traditiune, daca este vorba de un res nec mancipii.

Fiecare asociat trebuie sa ingrijeasca de treburile societatii ca de ale sale proprii;

Fiecare asociat trebuie sa ia parte atat la paguba, cat si la castig.

Societatea este lipsita de personalitate juridica. Prin urmare, contractul de societate nu creaza decat obligatiuni intre asociati.

Tertii nu cunosc societatea ca persoana distincta, ci numai pe asociati, care pot deveni creditori fata de ei potrivit dreptului comun, adica in baza contractului incheiat, dar nu in baza contractului de societate.

Exista un singur fel de societate care se bucura, pe cale de exceptie, de personalitate juridica, si anume societatea de publicani, care, deci, are un patrimoniu distinct de acela al asociatilor.

D. Stingerea societatii

Societatea se stinge:

prin atingerea scopului pentru care a fost creata;

prin vointa tuturor asociatilor;

prin vointa unui singur asociat, daca retragerea acestuia nu este frauduloasa sau intempestiva (care nu este facuta la timpul potrivit);

prin intentarea actiunii pro socio de catre unul din asociati;

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

prin moartea unui asociat.

Totusi, asociatii ramasi in viata se puteau intelege ca societatea sa continue. Nu era permisa o intelegere in acest sens intre asociatii ramasi in viata si mostenitorii defunctului. De la aceasta regula exista o exceptie in favoarea societatilor de publicani. In cazul societatii de publicani era admis ca intelegerea de continuare a societatii sa aiba loc nu numai intre asociatii ramasi in viata, dar si intre acestia si mostenitorii defunctului.

5. 3. 4. Mandatul

Mandatul este contractul consensual prin care o persoana, numita mandant, insarcineaza pe o alta persoana, numita mandatar, sa faca ceva fara plata (gratuit) in folosul sau, adica al mandantului.

Contractul de mandat a a aparut spre sfarsitul Republicii, in conditiile dezvoltarii economice si diversificarii relatiilor de schimb, cand aceeasi persoana trebuia sa-si apere interesele in acelasi timp in locuri diferite.

Lipsind vreme indelungata de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora in scopul administrarii unor bunuri sau valorificarii unor drepturi.

A. Elementele mandatului

a) Obiectul contractului de mandat consta intr-un fapt material sau intr-un act juridic pe care mandatarul se obliga a-l infaptui. Faptul poate sa constea din savarsirea mai multor acte materiale si juridice (spre exemplu, actele cerute de administrarea intregii averi a mandantului). Poate sa constea insa si din savarsirea unui singur act, fie material (spre exemplu, curatirea unei haine), fie juridic (spre exemplu, garantia unei datorii a mandantului, o vanzare, o cumparare sau un imprumut).

In aceasta privinta, dreptul modern se deosebeste de dreptul roman. In dreptul modern, mandatul nu poate avea ca obiect decat un act juridic, pe cand, in dreptul roman, am vazut ca obiectul contractului de mandat putea fi un fapt material sau un act juridic. Explicatia acestei deosebiri sta in faptul ca in dreptul  modern executarea unei lucrari determinate este inclusa in sfera contractului de locatiune, pe cand la romani, in functie de situatia sociala a celui ce se obliga, executarea unei asemenea lucrari facea fie obiectul locatiunii, fie obiectul mandatului.

Actul material sau juridic la care se obliga mandatarul trebuie sa fie licit si moral, adica sa nu fie contrar legii si bunelor moravuri.

b) Actul material sau juridic savarsit de catre mandatar trebuie sa fie in interesul mandantului. Daca acel act este in interesul mandatarului, nu se formeaza contractul de mandat, ci o simpla conventie fara efecte juridice. Totusi, asa cum am vazut in temele anterioare, romanii au admis pentru realizarea transferului de creante, dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat in interesul mandatarului (mandatul in rem suam).

De asemenea, s-a admis existenta mandatului atat in interesul unui tert, cat si in interesul mandantului. Asa este cazul mandatului pecuniae credende, prin care mandantul imputerniceste pa mandatar sa remita bani cu titlu de imprumut unui tert. Tertul devine debitorul mandatarului, iar mandantul raspunde alaturi de tert in calitate de garant. Romanii au considerat mandat o asemenea conventie, intrucat mandantul este interesat ca tertul sa primeasca o suma de bani de la mandatar. Spre exemplu, mandantul il putea imputernici pe mandatar sa imprumute o suma de bani unui arhitect, pentru ca acesta din urma sa ii construiasca o casa.

c) Un alt element al mandatului este gratuitatea. Gratuitatea mandatului se explica prin aceea ca, la origine, mandatarul era un fost sclav, un dezrobit, care, deci, nu putea primi o plata pentru serviciile sale fata de patron. Prin aceasta, dreptul roman se deosebeste de dreptul modern, caci in dreptul modern mandatarul poate primi o plata.

Gratuitatea este elementul in virtutea caruia contractul de mandat capata o fizionomie distincta de cea a locatiunii de servicii.

Din gratuitatea mandatului decurge posibilitatea mandantului de a revoca oricand contractul, pe cand locatiunea de servicii nu se poate stinge prin vointa unei singure parti. In dreptul clasic s-au admis, totusi, unele abateri de la regula gratuitatii mandatului, incat, pentru anumite cazuri, activitatea mandatarului putea fi remunerata. Aceste abateri au pornit de la distinctia facuta de romani intre meserii si profesii.

Cei care practicau o munca fizica (meserii) erau considerati inferiori celor care desfasurau munci intelectuale (profesii), cum era cazul profesorilor, filozofilor, medicilor sau avocatilor. Acestia din urma, datorita conditiei lor sociale, nu-si angajau serviciile prin locatiune, ci prin intermediul contractului de mandat. Dar, intrucat, de cele mai multe ori, aceste servicii erau remunerate, romanii au fost nevoiti sa admita, in mod exceptional, existenta mandatului platit.

Dimpotriva, munca meseriasilor facea obiectul contractului de mandat numai atunci cand nu era platita. In situatia in care activitatea meseriasilor era remunerata, facea obiectul contractului de locatiune.

B. Efectele mandatului

Mandatarul era obligat sa execute mandatul cu buna credinta fiind raspunzator daca nu l-a executat sau daca l-a executat in mod necorepunzator.

Mandatarul trebuia sa dea socoteala mandantului de modul cum a executat mandatul.

Semnalam, in aceasta privinta, o importanta deosebire intre dreptul roman si dreptul modern. In dreptul modern, mandatarul este un reprezentant. Prin urmare, actele pe care le face se considera ca au fost facute de catre mandant, adica de catre reprezentat. Efectele actului se produc in persoana mandantului. Alta situatie exista in dreptul roman. La romani, actul producea efecte numai intre partile contractante. Spre exemplu, in cazul unui contract de vanzare, in ipoteza in care cumparatorul are calitatea de mandatar, actul isi va produce efectele asupra cumparatorului, adica a mandatarului. El este cel care devine proprietar al casei cumparate, si nu mandantul. Ulterior, el trebuie sa transmita proprietatea casei celui care l-a insarcinat sa o cumpere. Tot asa, mandatarul este cel care devine creditor sau debitor, si nu mandantul.

Mandantul, prin actio mandati directa, poate cere de la mandatarul sau cesiunea actiunilor care s-au nascut in legatura cu persoana sa.

De partea sa, mandatarul debitor, in loc sa plateasca, poate ceda tertului creditor actio mandati contraria, pe care ar fi avut-o impotriva mandantului daca ar fi platit.

Mandatarul poate instraina un lucru al mandantului, ceea ce constituie o abatere de la principiul nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse haberet (nimeni nu poate transfera altuia un drept mai mare decat are el insusi). Insa, in acest scop, mandatarul trebuie sa aiba un mandat special din partea mandantului sau trebuie ca mandantul sa ii fi incredintat libera administratie a bunurilor sale, adica procuratio cum libera administratione (mandat cu libera administrare), caci numai ea confera puterea generala de a instraina, desi numai cu titlu oneros.

Mandatul, fiind un contract sinalagmatic imperfect, se poate ca ulterior incheierii sale sa se nasca o obligatie in sarcina mandantului, anume cand mandatarul a facut diferite cheltuieli cu ocazia executarii mandatului. Mandatarul va putea cere mandantului sa ii restituie aceste sume de bani cheltuite.

C. Stingerea mandatului

Mandatul se poate stinge:

prin vointa ambelor parti, fie ca au stabilit sau nu un termen prin contract in ceea ce priveste durata contractului;

Prin vointa uneia din parti, chiar daca au stabilit vreun termen, adica fie prin revocarea mandatului de catre mandant, fie prin renuntarea la mandat de catre mandatar. Intr-adevar, mandatul, fiind un raport bazat pe incredere, nu poate exista decat atata vreme cat se mentine acea incredere. De asemenea, fiind gratuit, se poate ca mandatarul sa nu mai vrea sa aduca servicii mandantului. Mandatarul insa nu poate renunta la mandat in cazul in care s-ar produce in acest fel pagube pentru mandant.

prin moartea uneia dintre partile contractante, caci mandatul implica increderea intre parti, incredere ce poate sa nu existe in privinta mostenitorilor;

prin ajungerea la termen.

5. 4. Contractele nenumite

O ultima categorie de contracte o constituie contractele nenumite.

A. Definitie

Contractul nenumit este acel contract neformal care se naste printr-o conventie insotita de executarea obligatiei de catre una dintre parti.

Asadar, pentru una dintre parti, nasterea contractului nenumit echivaleaza cu executarea sa.

B. Caractere

toate aceste contracte au aceleasi elemente;

aceste contracte, cu cateva exceptii, nu sunt desemnate printr-o denumire speciala fiecarui contract in parte, ci se incadreaza in categorii sau tipuri;

toate aceste contracte au aceeasi sanctiune, numai ca actiunea prin care se sanctioneaza unul din aceste contracte - aestimatium - are o denumire deosebita fata de cea comuna.

C. Explicarea denumirii

Contractele nenumite sunt acel contracte care au fost sanctionate juridic, desi acordul de vointa nu este imbracat in vreo forma solemna, nefiind nici contracte formale, nici contracte reale, nici contracte consensuale.

Prin urmare, aceste contracte poarta denumirea oarecum ciudata de contracte nenumite, nu pentru ca nu ar avea un nume - vom  vedea ca contractele nenumite mai importante au un nume, ci pentru alte motive:

pentru ca ele nu fac parte din categoriile de contracte consensuale vechi, anterioare (formale, reale, consensuale);

pentru ca nu sunt sanctionate, cu o singura exceptie, cu o actiune care sa poarte numele contractului;

pentru ca tipul sau categoria din care face parte contractul nenumit nu are nume.

Stim din temele anterioare ca, la romani, orice conventie putea deveni contract formal luand forma stipulatiunii.

Cand afirmam ca un contract nenumit nu intra in vreuna din categoriile cunoscute ne referim la conventia simpla, conventie care nu a imbracat forma stipulatiunii.

Denumirea aceasta de contracte nenumite le este data de catre comentatorii moderni; romanii le denumeau nova negotia (acte juridice noi - Gaius) sau contractus incerti (contracte nedeterminate - Ulpian). Prin urmare, romanii le numeau deja contracte. Comentatorii au adaugat cuvantul "nenumite". Ele sunt noi, in sensul ca sunt moduri noi de a se obliga, independent de o forma solemna.

D. Elementele contractelor nenumite

Elementele contractelor nenumite sunt generale si speciale.

Elementele generale sunt acelea ale oricarui contract: obiectul, consimtamantul si capacitatea.

Elementele speciale sunt:

executarea de catre una din parti a obligatiunii sale;

bilateralitatea;

conventia partilor sa nu faca parte din vreuna din categoriile de contracte cunoscute.

Sa analizam, pe scurt, aceste elemente speciale.

a) Executarea de catre una din parti a obligatiunii sale

Contractul nu va lua nastere daca cel putin una dintre parti nu isi va executa obligatiunea sa. De aici, rezulta ca fiecare din parti va putea renunta la conventie cata vreme nici una din obligatii nu a fost executata. Prin urmare, nasterea obligatiei unei dintre parti coincide cu executarea ei si cu formarea contractului. Pana in acel moment avem o simpla conventie nesanctionata juridic. Obligatia celeilalte parti se naste prin contract, adica dupa executarea obligatiei de catre cealalta parte.

b) Bilateralitatea

In raport cu cele aratate mai sus, bilateralitatea prezinta un aspect special fata de celelalte contracte. Intr-adevar, aici vedem ca simpla conventie nu produce efecte juridice.

Fiecare din parti promite prin conventie sa faca o prestatiune.

Numai atunci conventia devine contract cand este executata de catre una din parti. Prin urmare, din contract se nasc obligatii in sarcina ambelor parti, numai ca nasterea obligatiei unei parti nu coincide cu executarea ei si cu formarea contractului.

c) Conventia partilor sa nu faca parte din vreuna din categoriile de contracte cunoscute, adica din categoria contractelor formale, reale sau consensuale.

E. Aparitia si evolutia contractelor nenumite

In epoca veche nu se putea vorbi despre contracte nenumite.

In epoca clasica apare primul contract nenumit si singurul recunoscut in acea epoca, desemnat prin cuvantul "aestimatum". Aestimatum sau contractul estimator este contractul intervenit intre un mare negustor si un mic negustor. Primul ii remite celuilalt in posesiune un lucru cu sarcina de a-l vinde la un anumit pret intr-un anumit termen. Daca l-a vandut cu un pret mai mare, diferenta este castigul micului negustor. Daca insa intr-un anumit termen micul negustor nu va fi putut vinde lucrul incredintat lui, va trebui sa il restituie.

Aestimatum este singurul contract nenumit care figureaza in edictul pretorului.

Actiunea care sanctioneaza acest contract se numeste actio de aestimato, denumita si actio civilis incerti, care este o actiune personala, civila, de buna credinta, incerta.

Pretorul si jurisconsulti romani au considerat aestimatum ca fiind un contract special, deoarece caracterele lui, desi se apropiau, nu se identificau cu nici una din categoriile de contracte cunoscute. Intr-adevar, aestimatum seamana cu un mandat, cu o vanzare, cu o locatiune, dar nu este identic cu nici unul dintre aceste contracte. Astfel, nu este mandat, pentru ca mandatul este gratuit, pe cand micul vanzator poate realiza un beneficiu. Nu este vanzare, intrucat cumparatorul trebuia sa plateasca un pret, pe cand micul negustor poate restitui marfa. Nu este locatiune, pentru ca nu exista pret, intrucat beneficiul pe care il va realiza micul negustor nu este sigur ca il va avea, nici nu este fixat dinainte.

In epoca postclasica s-a format sistemul contractelor nenumite prin treptata aplicatiune a actio ciuvilis incerti si la alte cazuri decat la aestimatum. De abia din vremea lui Justinian se poate vorbi despre o categorie de contracte nenumite.

In dreptul lui Justinian se pot deosebi patru tipuri de contracte nenumite, corespunzatoare obiectului obligatiunii. Termenii utilizati pentru desemnarea acestor categorii de contracte ne arata care este obiectul raportului juridic obligational: dare sau facere (avem in vedere ca praestare este cuprins in sfera notiunii de "facere").

Astfel, in cazul primei categorii de contracte nenumite, desemnata prin sintagma "do ut des", o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca cealalta parte sa ii transmita proprietatea asupra unui alt lucru.

Cea de a doua categorie, desemnata prin sintagma "do ut facias", se refera la transmiterea proprietatii de catre una din parti, pentru ca cealalta parte sa faca un anumit lucru.

In cazul celei de a treia categorii de contracte, desemnata prin sintagma "facio ut des", o parte face un anumit lucru (spre exemplu, dezrobeste un sclav), pentru ca cealalta parte sa ii transmita proprietatea asupra unui lucru.

In fine, contractele din cea de a patra categorie de contracte nenumite, desemnate prin sintagma "facio ut facias", presupun facerea unui lucru de catre una din parti (dezrobirea sclavului Filip), pentru ca si cealalta parte sa faca un anumit lucru (dezrobirea sclavului Pamfil).

F. Principalele contracte nenumite

Unele din contractele nenumite, apartinand diferitelor tipuri examinate, poarta un nume special.

Dintre acestea vom examina doua, cele mai importante in dreptul lui Justinian:

permutatio

precarium

F. 1. Permutatio (schimbul)

Este contractul nenumit prin care cele doua parti promit una fata de cealalta sa-si transmita proprietatea unui lucru, contract care se formeaza prin executarea obligatiei de catre una din parti, cealalta parte fiind din acest moment obligata sa transmita proprietatea altui lucru.

Permutatio face parte din categoria contractelor do ut des si nu se confunda cu alte operatiuni juridice.

F. 2. Precarium (precariul)

Precariul este acel contract nenumit care se formeaza prin remiterea de catre o parte, in mod gratuit, a posesiunii unui lucru in vederea folosintei lui celeilalte parti, care se obliga sa-l restituie la cerere.

Intre precariu si comodat exista asemanari prin aceea ca in ambele contracte se remite un lucru in mod gratuit spre folosinta.

Dar intre cele doua contracte exista si deosebiri:

in primul caz, lucrul trebuie restituit la cerere, pe cand comodantul nu poate cere lucrul inainte de termenul prevazut in contract;

precaristul (cel care primeste lucrul in baza precariului) are interdictele posesorii, deoarece a primit posesiunea lucrului, pe cand comodatarul nu le are, pentru ca lui i s-a remis detentiunea lucrului;

precaristul raspunde numai pentru culpa lata, pe cand comodatarul raspunde pentru orice culpa.