Mijloace secundare de efectuare a schimburilor

Intrebuintarea banilor nu indeparteaza diferentele existente intre diversele bunuri nonmonetare, cu privire la gradul lor de comercializabilitate. In economia monetarizata exista o diferenta foarte substantiala intre comercializabilitatea banilor si cea a bunurilor vandabile. Dar intre diversele specimene ale acestui din urma grup raman diferente. Pentru unele dintre ele este mai usor de gasit in cel mai scurt timp un cumparator dispus sa achite cel mai ridicat pret care, data fiind configuratia respectiva a pietei, poate fi obtinut. Pentru altele este mai dificil. Un titlu de valoare de cea mai buna calitate este mai comercializabil decat o casa de pe una din strazile principale ale orasului, iar o haina veche de blana este mai comercializabila decat autograful unui om de stat din secolul al XVIII-lea. In asemenea cazuri nu se mai compara comercializabilitatea diverselor bunuri vandabile cu nivelul perfect de comercializabilitate al banilor. Nu se mai compara decat gradele de comercializabilitate ale diverselor bunuri. Putem vorbi despre o comercializabilitate secundara a bunurilor vandabile.

Detinatorul unui stoc de bunuri cu un grad ridicat de comercializabilitate secundara este in masura sa-si reduca detinerea monetara. El se poate astepta ca, atunci cand intr-o buna zi va fi necesar sa-si augmenteze detinerea monetara, [p.463] sa fie in masura sa vanda aceste bunuri cu un grad inalt de comercializabilitate secundara, neintarziat si la cel mai ridicat pret care poate fi obtinut pe piata. Astfel, volumul detinerii monetare a unei persoane sau al unei firme este influentat de faptul ca el poseda sau nu un stoc de bunuri cu un grad inalt de comercializabilitate secundara. Volumul detinerii monetare si cheltuielile suportate pentru pastrarea ei pot fi reduse daca sunt disponibile bunuri aducatoare de venit cu un inalt grad de comercializabilitate secundara.

Apare, in consecinta, o cerere specifica pentru asemenea bunuri, exercitata de persoanele dornice sa le posede in scopul reducerii costurilor detinerilor monetare. Preturile acestor bunuri sunt partial determinate de aceasta cerere specifica; in absenta ei ele ar fi mai reduse. Aceste bunuri sunt, asa-zicand, mijloace secundare de efectuare a schimburilor, iar valoarea lor de schimb este rezultanta a doua tipuri de cerere: cererea legata de serviciile lor ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor si cererea legata de celelalte servicii pe care le furnizeaza.

Costurile detinerii de moneda sunt egale cu nivelul dobanzii pe care ar fi adus-o suma respectiva, daca ar fi fost investita. Costul suportat prin detinerea unui stoc de mijloace secundare de efectuare a schimburilor consta in diferenta intre venitul adus de dobanzile corespunzatoare valorilor intrebuintate in acest scop si venitul mai mare adus de alte valori, care difera de primele numai in ce priveste gradul lor mai redus de comercializabilitate, nefiind de aceea potrivite pentru a juca rolul de mijloace secundare de efectuare a schimburilor.

Din timpuri imemoriale bijuteriile au fost intrebuintate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Astazi, mijloacele secundare de efectuare a schimburilor cele mai frecvent intrebuintate sunt:

1. Creante asupra unor banci, bancheri si case de economii care - desi nu sunt substitute monetare [23] - sunt scadente cotidian sau sunt rambursabile in termen scurt.

2. Hartii de valoare ale caror volum si popularitate sunt atat de mari incat, de regula, este posibil sa se vanda cantitati moderate din ele fara a deprima piata.

3. In fine, uneori, chiar anumite actiuni deosebit de comercializabile, sau chiar anumite marfuri.

Bineinteles, ca avantajele anticipabile de pe urma reducerii costurilor detinerii de moneda trebuie confruntate cu anumite riscuri care apar. Vanzarea de hartii de valoare si chiar si cea a marfurilor poate sa nu fie posibila decat cu suportarea unei pierderi. Pericolul acesta nu apare in cazul conturilor bancare, iar riscul ca banca sa devina insolvabila este de regula neglijabil. De aceea, creantele purtatoare de dobanda asupra bancilor si bancherilor care sunt rambursabile in termen scurt reprezinta cel mai popular mijloc secundar de efectuare a schimburilor. [p.464]

Nu trebuie sa se confunde mijloacele secundare de efectuare a schimburilor cu substitutele monetare. Substitutele monetare sunt tranzactionate in vederea reglarii platilor exact la fel ca si banii. Insa mijloacele secundare de efectuare a schimburilor trebuie mai intai preschimbate in bani sau in substitute monetare, daca cineva doreste sa le intrebuinteze - pe o cale indirecta -- pentru a-si efectua platile sau a-si augmenta detinerile monetare.

Creantele intrebuintate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor poseda, datorita acestei intrebuintari, o piata mai larga de desfacere si un pret mai ridicat. Drept consecinta, ele aduc dobanzi mai reduse decat creantele de acelasi tip care nu se preteaza a fi utilizate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Obligatiunile guvernamentale si bonurile de trezorerie care pot fi intrebuintate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor pot fi emise in conditii mai favorabile pentru debitor decat imprumuturile inadecvate acestui scop. Debitorii respectivi sunt deci interesati sa organizeze piata pentru certificatele lor de credit in asa fel incat acestea sa devina atractive pentru cei ce se afla in cautare de mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Ei urmaresc sa dea posibilitatea fiecarui detinator de astfel de efecte sa le vanda, sau sa le intrebuinteze drept garantii pentru imprumuturi, in conditiile cele mai avantajoase cu putinta. In publicitatea pe care o fac emisiunilor lor, ei subliniaza aceste posibilitati, ca pe un avantaj deosebit.

In mod similar, bancile si bancherii urmaresc sa atraga cereri pentru mijloacele secundare de efectuare a schimburilor. Ei le ofera clientilor lor conditii convenabile. Ei incearca sa se depaseasca unii pe altii prin scurtarea timpului de notificare in vederea rambursarii. Uneori, ei platesc dobanda chiar si pentru bani rambursabili fara notificare. In aceasta competitie, anumite banci au mers prea departe, periclitandu-si solvabilitatea.

Circumstantele politice din ultimele zeci de ani le-au conferit soldurilor bancare utilizabile ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor o importanta sporita. Guvernele aproape a tuturor tarilor sunt angajate intr-o campanie impotriva capitalistilor. Ele urmaresc sa-i exproprieze pe acestia, prin impozitare si masuri monetare. Capitalistii incearca sa-si protejeze proprietatea, prin mentinerea unei parti din fondurile de care dispun sub forma lichida, pentru a putea evita la timp masurile confiscatoare. Ei mentin solduri la bancile din acele tari in care pericolul confiscarii sau al devalorizarii monedei este temporar mai redus decat in alte tari. Indata ce perspectivele se schimba, ei isi transfera soldurile in tarile care par sa ofere mai multa siguranta la momentul respectiv. Acestea sunt fondurile la care se refera expresia de "bani fierbinti" ("hot money").

Semnificatia banilor fierbinti pentru afacerile monetare este consecinta sistemului de rezerva unica. Pentru a facilita expansiunea creditului de catre bancile centrale, guvernele europene si-au propus de multa vreme sa concentreze [p.465] rezervele de aur ale tarilor respective in mainile bancilor centrale. Celelalte banci (bancile private, i.e. cele care nu se bucura de privilegii speciale si nu au dreptul sa emita bancnote) isi limiteaza detinerile monetare la necesitatile tranzactiilor cotidiene. Ele nu mai pastreaza o rezerva pentru a-si acoperi datoriile scadente. Ele nu considera ca este necesar sa-si ajusteze datele de scadenta ale datoriilor cu cele ale activelor, astfel incat sa fie gata oricand sa-si onoreze fara sprijin extern obligatiile fata de creditori. Ele se bizuie pe banca centrala. Cand creditorii doresc sa retraga sume mai mari decat cele "normale" bancile private imprumuta fondurile necesare de la banca centrala. O banca privata se considera protejata impotriva crizelor de lichiditate daca poseda fie o cantitate suficienta de titluri de valoare pe care banca centrala le accepta ca garantii pentru acordarea de imprumuturi, fie o cantitate suficienta de efecte de comert pe care banca centrala le va resconta. [24]

Cand a inceput afluxul de bani fierbinti, bancile private din tarile in care acestia erau depozitati temporar n-au vazut nici un motiv pentru a nu trata aceste fonduri in maniera obisnuita. Ele au intrebuintat fondurile suplimentare care le-au fost incredintate pentru a-si spori imprumuturile catre firmele de afaceri. Nu le-a fost teama de consecinte, desi stiau ca aceste fonduri urmau sa fie retrase indata ce ar aparea indoieli cu privire la politicile fiscale si monetare ale tarii respective. Lipsa de lichiditate ce caracteriza situatia acestei banci era evidenta: pe de o parte sume mari pe care clientii le puteau retrage dupa o notificare pe termen scurt; iar pe de alta parte imprumuturi acordate firmelor de afaceri, care nu puteau fi recuperate decat la o data ulterioara. Singura metoda prudenta de a trata banii fierbinti ar fi fost de a pastra o rezerva de aur si devize straine suficient de mare pentru a achita intreaga suma, in caz de retragere brusca. Bineinteles, aceasta metoda ar fi presupus ca bancile sa incaseze un comision de la clienti in schimbul pastrarii fondurilor lor in siguranta.

Pentru bancile elvetiene ora adevarului a sosit atunci cand, in septembrie 1936, Franta a devaluat francul francez. Depunatorii de bani fierbinti au inceput sa se teama; ei erau ingrijorati de posibilitatea ca Elvetia sa urmeze exemplul francez. Era de asteptat ca ei sa incerce cu totii sa-si transfere imediat fondurile la Londra sau New York, sau chiar la Paris, care in saptamanile imediat urmatoare parea mai putin probabil sa fie afectat de o depreciere a monedei. Insa bancile comerciale elvetiene nu erau in masura sa achite aceste fonduri fara sprijinul Bancii Nationale. Ei le imprumutasera catre firmele de afaceri - o mare parte din ele catre firme de afaceri din tari care, prin controlul schimbului valutar, le blocasera conturile. Singura iesire ar fi fost ca ele sa imprumute de la Banca Nationala. Procedand astfel, ele si-ar fi mentinut solvabilitatea. Insa depunatorii platiti in bancnote ar fi [p.466] cerut imediat rambursarea acestora de catre Banca Nationala, in aur sau in devize straine. Daca Banca Nationala nu s-ar fi supus acestei solicitari, ea ar fi abandonat de fapt etalonul aur si ar fi devaluat francul elvetian. Daca, pe de alta parte, Banca ar fi rambursat bancnotele, ea si-ar fi pierdut cea mai mare parte din rezerve, ceea ce ar fi provocat o panica. Elvetienii insisi ar fi incercat si ei sa-si procure cat mai mult aur si cat mai multe devize cu putinta. Intregul sistem monetar al tarii s-ar fi prabusit.

Singura alternativa pentru Banca Nationala a Elvetiei ar fi fost de a nu acorda nici un fel de asistenta bancilor private. Dar aceasta ar fi fost echivalent cu falimentul celor mai importante institutii de credit. Astfel guvernul elvetian nu mai avea de ales. El nu avea la dispozitie decat un singur mijloc pentru a evita o catastrofa economica: de a urma exemplul Frantei si de a devalua francul elvetian. Chestiunea nu mai suporta amanare.

In linii mari, la izbucnirea razboiului in septembrie 1939, Marea Britanie a trecut printr-o situatie asemanatoare. Londra a fost pe vremuri centrul bancar al intregii lumi. Ea si-a pierdut de mult timp aceasta functie. Dar strainii si cetatenii dominioanelor inca mai pastrau, in ajunul razboiului, solduri rambursabile in termen scurt considerabile in bancile britanice. In plus, mai existau si depozite importante datorate bancilor centrale din "zona sterlina". Daca guvernul britanic nu ar fi inghetat aceste solduri prin impunerea de restrictii asupra schimburilor valutare, atunci insolvabilitatea bancilor britanice ar fi devenit manifesta. Controlul schimburilor valutare a reprezentat un moratoriu deghizat acordat bancilor, eliberandu-le de obligatia de a recunoaste public incapacitatea de a-si onora angajamentele.